Categoria: Profetii biblice
Dacă s-ar putea scrie o istorie a creștinismului într-un singur volum, aș cere editurii ca pe prima copertă să apară mesajul îngerului către păstorii de pe dealurile Betleemului: „Nu vă temeți, căci va aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Christos, Domnul” (Luca 2,10.11).
Pe ultima copertă aș cere să fie scris mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa 14, vestind sosirea ceasului judecății: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui! Și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14,7).
Flancată de mesajul îngerilor cerești, istoria Bisericii creștine este un arc peste timp. Ea începe cu vestea cea bună a împlinirii profeției mesianice din Isaia 9,6: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui…” și se încheie cu o altă veste bună, concretizată în întreita solie îngerească din Apocalipsa capitolul 14.
Dar oare întreita solie îngerească este o veste bună? Ce veste bună, ce Evanghelie poate exista în soliile îngerești care vorbesc despre judecata lui Dumnezeu, despre temerea de El, despre căderea Babilonului spiritual? Ce veste bună poate fi în avertismentul că cei care se vor închina fiarei și icoanei ei și vor primi semnul ei pe frunte sau pe mâna vor fi pedepsiți? Nu-i așa că e greu de întrevăzut Evanghelia în aceste solii solemne?
Să privim însă aceste solii cerești, trimise omenirii în al 12‑lea ceas al istoriei, prin prisma a ceea ce simt și se roagă „sufletele de sub altar” – copiii lui Dumnezeu din toate veacurile, care au fost prigoniți, hăituiți, batjocoriți, marginalizați și martirizați, al căror sânge strigă de sub altarul propriei lor jertfe: „Până când, Stăpâne, Tu, care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apocalipsa 6,10).
Răspunsul la acest strigat după dreptate vine tocmai prin solia celor trei îngeri: a sosit ceasul judecății, ceasul dreptății veșnice, ceasul încheierii istoriei păcatului și al începutului veșniciei pentru cei rămași lângă Dumnezeul mântuirii lor.
Însă soliile celor trei îngeri nu sunt o veste bună doar pentru cei drepți și credincioși, ci și pentru cei ce încă stau cu spatele la Dumnezeu, pentru cei indiferenți, sceptici și răzvrătiți. O doamnă în vârstă, văzând câtă nedreptate și suferință există în lumea noastră, spunea cu sinceritate: „O, de ar veni mai curând sfârșitul acestei lumi, chiar dacă eu nu aș fi mântuită!”
Într-adevăr, lumea noastră devine pe zi ce trece un loc tot mai nesigur, mai incomod și mai ostil vieții. Nu apucăm să rezolvăm o criză globală, că apar alte crize mai grozave, care vin asupra omenirii asemenea vulturilor care se năpustesc asupra stârvului (vezi Matei 24,28). Crizele vor fi tot mai adânci și numeroase, ceea ce îi va face pe mulți oameni „să-și dea sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ” (Luca 21,26).
După cum pentru un bolnav în faza terminală moartea vine ca o eliberare, la fel pentru omenirea copleșită de crize tot mai profunde, vestea că istoria păcatului, a suferinței și a morții se apropie de final poate fi o veste bună. Însă adevărata veste bună pentru lumea pierdută care se îndreaptă spre pieirea veșnică este aceea că încă există har.
Primul înger încă cheamă oamenii la temere de Dumnezeu și la închinarea cea adevărată. Iar judecata divină, despre care îngerul spune cu glas tare ca a sosit, nu e acea judecată finală, de pedepsire a celor nelegiuiți, ci este judecată preadventă – o judecată nu spre osândirea, ci spre mântuirea oamenilor.
Despre această judecată spre mântuire vorbește profetul Isaia în primul capitol al cărții, citând cuvintele lui Dumnezeu: „Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1,18).
Așadar, întreita solie îngerească este o veste bună, o Evanghelie pentru toate categoriile de oameni: pentru cei credincioși, căci se apropie clipa reabilitării lor înaintea întregului Univers și a răsplătirii lor veșnice; pentru cei care încă sunt fii risipitori, căci încă au posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu și să fie salvați; dar și pentru cei care aleg definitiv să întoarcă spatele lui Dumnezeu, pentru că durerile și suferințele cauzate de păcat vor fi curmate. Moartea veșnică va veni ca o eliberare pentru o omenire muribundă, aflată în fază terminală.
„Și am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod” (Apocalipsa 14,6).
„Evanghelia veșnică” vestită de primul înger nu este altceva decât un ultim apel al dragostei lui Dumnezeu față de o lume în agonie. De ce această Evanghelie este numită veșnică? Ce anume face că mesajul ei să aibă caracter permanent, să fie un adevăr prezent pentru toate generațiile de oameni care au trăit și vor mai trăi pe pământ?
Sunt cel puțin patru motive pentru care Evanghelia – vestea cea bună a mântuirii – este veșnică.
1) Evanghelia este veșnică deoarece ea a fost concepută de Dumnezeu în timpuri imemoriale, cândva în veșnicia trecutului, pe când noi nu existam nici ca rasă umană și probabil nici ca planetă. A fost gândită tainic în sânul Dumnezeirii ca soluție la o viitoare criză apărută în Creația lui Dumnezeu din cauza apariției păcatului. Înainte de apariția lui nu știau de această Evanghelie nici îngerii, nici ființele create din alte lumi, nici primii noștri părinți.
A fost o „taină ținută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16,25), dar descoperită atunci când a fost activat „codul roșu” pentru intervenție de urgență la apariția păcatului în lumea noastră. De ce Dumnezeu a ținut ascunsă Evanghelia, ca pe o taină, atât de mult timp? De ce Creatorul, atunci când i-a avertizat pe primii noștri părinți să nu mănânce din pomul oprit, nu le-a vorbit și de Evanghelie, asigurându-i că, chiar dacă ar păcătui, exista o soluție salvatoare pentru ei?
E lesne de înțeles de ce Dumnezeu nu a făcut acest lucru. Știind că există deja o soluție pregătită pentru neascultarea lui, omul ar fi fost mult mai vulnerabil în fața ispitei și ar fi căzut mult mai ușor în păcat. „Dacă Tata are o soluție salvatoare la neascultarea mea, de ce să nu încerc? De ce să nu văd și ce este dincolo de gard?” – ar fi putut gândi omul.
2) Evanghelia este veșnică și pentru faptul că ea nu poate fi schimbată. De-a lungul istoriei păcatului, Satana și colaboratorii săi pământești au încercat să creeze evanghelii-surogat, care să estompeze și chiar să anihileze Evanghelia veșnică oferită de Dumnezeu.
Apostolul Pavel avertizează Biserica de faptul că vor exista încercări de a introduce în creștinism alte evanghelii-surogat, care nu își au originea în Dumnezeu: „Nu doar că există o altă evanghelie, dar sunt unii oameni care vă tulbură și voiesc să răstoarne Evanghelia lui Christos. Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun și acum: dacă vă propovăduiește cineva o evanghelie deosebită de aceea pe care ați primit-o, să fie anatema!” (Galateni 1,7‑9)
Unii au considerat că Evanghelia despre care apostolul Pavel spunea: „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Christos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu…” (Romani 1,16) ar trebui ajustată pe ici, pe colo, în punctele esențiale. Rușinându-se de Evanghelia lui Christos, unii merg până acolo încât să considere jertfa Fiului lui Dumnezeu ca fiind un abuz cosmic al Tatălui asupra Fiului. Alții încearcă să îndulcească și să atenueze consecințele respingerii Evangheliei de către oameni, negând judecata finală și pedepsirea celor nelegiuiți prin moartea a doua.
A fost inventată și așa-numita „evanghelie socială”, plăcută și admirată de oameni. Adepții acestei evanghelii propun ca soluție la problemele lumii contemporane cultivarea milei și empatiei, înlăturarea nedreptăților sociale, atenuarea suferinței umane, a sărăciei și abuzurilor. Ceea ce nu este un rău în sine, dimpotrivă.
Însă a înlocui jertfa lui Christos, mijlocirea Lui și lucrarea Duhului Sfânt în lucrarea de mântuire și schimbare a condiției umane cu eforturile omenești de a îmbunătăți această condiție este o mare eroare. Planul de Mântuire țintește mult mai sus decât simpla îmbunătățire a vieții pe acest pământ. El țintește viața veșnică trăită în prezența lui Dumnezeu. Or viață veșnică nu poate fi dobândită prin niciun efort omenesc, ci doar prin credința în jertfa lui Iisus Christos. Natura umană nu poate fi schimbată prin eforturile omului, ci doar printr-o putere superioară lui – puterea lui Dumnezeu.
O altă evanghelie falsă este așa-numita „evanghelie a prosperității”, predicată mai ales dincolo de Ocean și având mulți adepți, mai ales din rândurile săracilor care vor să se îmbogățească. Predicatorii acestei evanghelii (pe care și Vaticanul o condamna!) susțin că bogăția este semnul binecuvântării lui Dumnezeu și că El vrea ca toți oamenii care cred în El să devină bogați, să conducă mașini scumpe, să posede vile luxoase și să aibă conturi bancare de invidiat.
Mai mult decât atât, predicatorii acestei false evanghelii își argumentează crezul susținând că Iisus Christos a fost bogat, nicidecum sărac așa cum cred cei mai mulți creștini. Dovada? Iisus a avut un trezorier în persoana lui Iuda Iscarioteanul, care i-a administrat averea.
Evanghelia prosperității este însă o adevărată bătaie de joc la adresa lucrării Mântuitorului și a adevăratei Evanghelii veșnice. Unii o consideră chiar o evanghelie a lui Satana. Adevărata Evanghelie rămâne aceeași, veșnică și neschimbată, după cum Autorul ei este „același: ieri, azi și în veci” (Evrei 13,8). Evanghelia este capodopera intangibilă a lui Dumnezeu și nimeni și nimic nu se poate atinge de ea până nu își va împlini lucrarea.
3) Evanghelia este veșnică pentru că are aceeași putere mântuitoare pentru toți oamenii, indiferent în ce epocă trăiesc. Deși societatea omenească s-a schimbat radical în ultimele decenii, natura umană a rămas aceeași. Același slăbiciuni ale naturii umane, aceleași tendințe păcătoase ale firii pământești, aceleași ispite venite din interiorul și exteriorul omului le-au cunoscut și oamenii care au trăit cu sute sau mii de ani în urmă, dar le cunosc și oamenii emancipați ai secolului al XXI-lea.
În privința esenței naturii umane decăzute, lucrurile nu s-au schimbat prea mult în veacul nostru. De aceea Evanghelia este la fel de necesară astăzi ca și în urmă cu o sută, o mie sau cinci mii de ani, în toate veacurile care s-au scurs de când primii noștri părinți au căzut în „prăpastia” păcatului. Puterea mântuitoarea Evangheliei a rămas aceeași pentru toți oamenii, pentru toate generațiile, pentru toate culturile și epocile istorice.
4) Evanghelia este veșnică pentru că efectele ei sunt veșnice, atât pentru oamenii care o resping, cât și pentru oamenii care o primesc în inimă. Nu există decât două opțiuni, iar acestea vin la pachet cu două consecințe veșnice: fie primim Evanghelia lui Christos și primim ca răsplată viața veșnică, fie o respingem și pierim pentru veșnicie. Cale de mijloc nu există.
„Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața ca să trăiești tu și sămânța ta!” (Deuteronomul 30,19)
De fapt, ce cuprinde Evanghelia lui Christos? Unele cuvinte din vocabular au un conținut foarte sărac. Dacă, de exemplu, rostim cuvântul „furculiță”, practic ne gândim la un singur obiect: cel cu care servim felul al doilea la masă. Când însă auzim rostindu-se cuvântul „peisaj”, deja se deschid mai multe posibilități de înțelegere: poate fi un peisaj de iarnă, de vară, de toamnă sau de primăvară; dar mai poate fi vorba de un peisaj de câmpie, de deal sau de munte, etc.
Sunt însă și cuvinte care, în cele câteva litere pe care le conțin, exprimă o întreaga istorie. Un exemplu este cuvântul „Evanghelie”. Când rostim acest cuvânt, ne gândim în primul rând la moartea ispășitoare a Mielului lui Dumnezeu. Apoi ne gândim la învierea Lui din morți, la înălțarea Lui la cer și așezarea la dreapta scaunului de domnie al măririi, la lucrarea de mijlocire în favoarea omului păcătos, dar ne gândim și la revenirea Mântuitorului nostru în slava Sa pentru a oferi mântuirea celor care au crezut în El.
Toate aceste manifestări ale Evangheliei lui Christos sunt prezente în „Apocalipsa”, care nu este altceva decât o descoperire a lui Iisus Christos. În capitolul 1,18, ni se vorbește despre moartea Mântuitorului: „Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor.” În capitolul 12,5, unde ni se vorbește despre copilul născut de femeia învăluită în soare că a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie, aflăm de fapt despre înălțarea Fiului lui Dumnezeu la cer după înviere.
În capitolul 8,3, prin imaginea îngerului căruia i se dă tămâie multă ca să o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților este zugrăvită lucrarea de mijlocire a lui Iisus Christos în Sanctuarul ceresc. Iar în capitolul 1,7, ni se vorbește despre revenirea în glorie a Celui care a devenit Mântuitorul lumii: „Iată, El vine pe nori și orice ochi îl va vedea. Și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui.”
Însă, pe lângă toate aceste etape ale lucrării Domnului Iisus Christos în favoarea omului păcătos, „Apocalipsa” ne prezintă și cea mai dramatică imagine care ilustrează Evanghelia în „haine de lucru” – Mielul care părea junghiat, venind înaintea Tatălui.
Apocalipsa 5,16 descrie o scena tulburătoare, desfășurată înaintea scaunului de domnie din cer. Cel ce stă pe acest tron ceresc ține în mână o carte scrisă și pe dinăuntru și pe dinafară, pecetluită cu șapte peceți. Pentru că nu se găsește nimeni în cer și pe pământ ca să fie vrednic să ia cartea și să-i rupă pecețile, neliniștea cuprinde întregul cer.
Însă unul dintre bătrânii care stau în preajma tronului ceresc îi aduce lui Ioan o rază de speranță, luminându-i ochii inundați în lacrimi: „Nu plânge! Iată că Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei.”
Când Ioan aude de „Leul din seminția lui Iuda”, speranța i se aprinde în suflet. Probabil Ioan se aștepta să vadă o persoană maiestuoasă, plină de glorie și purtând însemnele regalității cerești. Dar când privește mai atent, Ioan nu vede un leu, ci un miel blând, aparent neputincios și care, pe deasupra părea a fi înjunghiat.
Oare ce întrebări îi frământau inima bătrânului Ioan văzând această scenă? Mielul înjunghiat reprezintă esența întregii Evanghelii veșnice. Vestea cea bună pentru noi este aceea că, pentru a învinge răul, nu trebuie să fii un leu puternic și de temut. E suficient să fii un miel blând, lovit, persecutat și disprețuit. Așa l-a învins Iisus pe Satana la cruce: nu în calitate de Domn al domnilor și Împărat al împăraților, ci în calitatea de Miel de jertfă „fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1,19).
Crucea a oferit întregului Univers o lecție cu valoare veșnică: Răul nu poate fi învins definitiv prin puterea Leului, ci doar prin dragostea și spiritul de sacrificiu al Mielului lui Dumnezeu. Când înțeleg această lecție prețioasă, toți locuitorii cerului izbucnesc într-o maiestuoasă simfonie universală, pe mai multe voci și registre, manifestându-și adorația, lauda și recunoștința față de Autorul Evangheliei.
„Și cântau o cântare nouă și ziceau: „Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile; căci ai fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam. Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru și ei vor împărăți pe pământ.
M-am uitat și împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii și în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii și mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda! Și pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare și tot ce se afla în aceste locuri le-am auzit zicând: „A Celui ce șade pe scaunul de domnie și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 5, 9‑13).
sursa: https://www.loribalogh.ro/