Predica care ucide poate fi, şi adesea este, ortodoxă, dogmatică, indiscutabil de dogmatică. Noi iubim ortodoxia. Este bună. Ea este cea mai bună. Este învăţătura curată şi limpede a Cuvântului lui Dumnezeu, reprezentată de trofeele dobândite de adevăr în confruntarea sa cu eroarea, parapeţii pe care credinţa i-a ridicat împotriva torentelor dezolante ale necredinţei sau ereziei. Dar, ortodoxia clară şi dură ca şi cristalul, bănuitoare şi militantă, poate fi slova bine-rotunjită şi bine-definită, care totuşi omoară. Nu este nimic mai mort decât o ortodoxie moartă, prea moartă pentru a specula, prea moartă pentru a gândi, a studia, sau a se ruga.
Predicarea care omoară poate avea înţelegerea şi revelaţia principiilor, poate fi savantă şi critică în gusturi, poate poseda fiecare detaliu al derivaţiilor şi gramaticii literei, poate fi în stare să potrivească litera perfect, s-o ilumineze ca şi Plato sau Cicero, sau poate să fie studiată cum îşi studiază un jurist manualele pentru a-şi pregăti pledoaria, şi totuşi să fie ca şi o brumă îngheţată şi ucigătoare. Predicarea slovei s-ar putea să fie elocventă, presărată cu poezie şi retorică, stropită cu rugăciune, aromată de senzaţie, iluminată de geniu, şi totuşi, toate acestea să fie costisitoarele podoabe masive şi caste, florile rare şi minunate ce stau pe sicriul ce adăposteşte cadavrul.
Predicarea care omoară poate fi lipsită de pregătirea savantă, lipsită de prospeţimea gândului sau a sentimentului, înveştmântată în generalităţi vagi sau în detalii plictisitoare, cu un stil dezordonat, grosolan, neaducând nici a cămăruţă de rugăciune şi nici a studiu, golită de idee, expresie sau rugăciune. Cât de mare şi de cumplită este dezolarea unei asemenea predicări. Cât de profundă este moartea spirituală ce o aduce.
Această predicare se ocupă de suprafaţa şi de umbra lucrurilor, şi nu cu lucrurile în sine. Nu pătrunde în părţile lăuntrice. Nu are nici o perspectivă asupra vieţii ascunse a Cuvântului lui Dumnezeu, şi nici o pricepere a ei. Ea poate fi fidelă exteriorului, dar pentru ea interiorul este coaja care trebuie spartă pentru a ajunge la miez. Litera poate fi îmbrăcată în asemenea fel încât să atragă şi să fie atrăgătoare, dar atracţia să nu fie a lui Dumnezeu şi nici înspre ceruri. Vina este a predicatorului. Dumnezeu nu l-a format. Niciodată, el nu s-a aflat în mâinile lui Dumnezeu, ca şi lutul în mâinile olarului. A fost ocupat cu predica, cu ideea ei şi finisarea ei, de cuprinsul ei şi forţa ei de atracţie, însă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu nu au fost niciodată căutate de el, nu le-a studiat, nu le-a adâncit şi nu le-a cunoscut. El nu a stat niciodată înaintea "tronului mare şi înălţat", nu a auzit niciodată serafimul cântând, niciodată nu a avut vedenia şi nici nu a simţit tulburarea acelei sfinţenii înfricoşătoare în care să strige într-o renunţare totală la el, strivit de slăbiciune şi vină, şi să aibe viaţa înoită, inima atinsă, purificată, aprinsă de cărbunele de pe altarul lui Dumnezeu. S-ar putea ca lucrarea lui să-i atragă pe oameni la el, la Biserică, la formă şi ceremonie; dar atracţia la Dumnezeu să lipsească cu desăvârşire, fără participare într-o intimă şi sfântă comuniune divină. Biserica a fost zugrăvită, dar nu şi zidită, impresionată, dar nu şi sfinţită. Viaţa a fost stârpită; răcoarea pluteşte în aerul verii, solul este pârjolit. Cetatea Dumnezeului nostru devine cetatea morţilor; Biserica, cimitirul, şi nu tabăra unei armate vii. Slava şi rugăciunea sunt înăbuşite; închinarea este moartă. Predica şi predicatorul au asistat păcatul şi nu sfinţenia, au populat iadul, nu cerul.
Predicarea care omoară este predicarea fără rugăciune. Fără rugăciune, predicatorul aduce moarte, nu viaţă. Predicatorul care este slab în rugăciune va fi neputincios să reînvie dând viaţă. (unei adunări moarte) Predicatorul care a renunţat la rugăciune, ca fiind un element predominant şi firesc al lucrării sale, a golit predicarea lui de puterea de a da viaţă. Rugăciunea profesională este şi va rămâne profesională, însă rugăciunea de ochii lumii, (căci asta este rugăciunea profesioanală - n.tr.) va ajuta predicarea să-şi facă lucrarea ucigătoare. Rugăciunea profesională, răceşte şi ucide atât predica cât şi rugăciunea. Mare parte din devoţiunea absentă şi multe din atitudinile ireverenţe şi leneşe ale rugăciunilor bisericii, se pot atribui rugăciunilor profesionale de la amvon. Lungi, discursive, seci şi moarte, sunt rugăciunile multor amvoane. Lipsite de ungere sau de inimă, ele cad asemenea gerului pe toate binecuvântările închinării. Nişte rugăciuni aducătoare de moarte, ucigătoare, asta sunt. La suflarea lor, piere orice urmă de devoţiune. Cu cât sunt mai moarte cu atât mai mult se vor lungi. Nevoia unei rugăciuni scurte, vii, din inimă, prin Duhul Sfânt, directă, exactă, simplă şi unsă, de la amvon, este în mare căutare. O şcoală care să-i înveţe pe predicatori cum să se roage, aşa cum Dumnezeu valorează rugăciunea, ar fi mai benefică unei adevărate pietăţi, închinări şi predicării, decât toate seminariile teologice.
Opriţi-vă! Staţi; chibzuiţi! Unde am ajuns? Ce facem? Predicăm ca să ucidem? Ne rugăm pentru a omorî? A ne ruga lui Dumnezeu, marelui Dumnezeu, Creatorul Universului, Judecătorul tuturor oamenilor? Ce respect, ce simplitate, ce sinceritate, cât adevăr în părţile lăuntrice, se cere. Ce reali trebuie să fim. Cât de inimoşi. Rugăciunea la Dumnezeu, este cel mai nobil exerciţiu, cel mai măreţ efort al omului, este lucrul cel mai real, cel mai adevărat. Să nu renunţăm odată pentru totdeauna la blestemata predicare care ucide şi rugăciune care omoară, pentru a face ce este adevărat şi minunat - a ne ruga cu adevărat, a predica cu viaţă, a coborî pe pământ puterile cerului, a primi şi deschide, pentru omul sărac şi slab, comorile inepuizabile ale lui Dumnezeu?