Acesta pasaj a fost subiectul mai multor controverse decât orice altă evanghelie. Este omis de multe manuscrise străvechi. Este respins de mai mulţi părinţi ai Bisericii. Poartă în structura lui urma furtunoaselor dispute prin care a trecut. Şi totuşi nu există nici o altă posibilitate de a-i explica existenţa decât dacă presupunem că întâmplarea a avut loc în realitate. Ea revelează în caracterul Mântuitorului nostru o înţelepciune atât de profundă, o blândeţe atât de delicată faţă de păcătoşi, o ură atât de puternică păcatului, o cunoaştere atât de pătrunzătoare a inimilor oamenilor, încât este imposibil să presupunem că mintea omului a putut născoci, sau mâna omului, să inventeze, o poveste atât de dramatică.
Domnul nostru care tocmai şi-a petrecut noaptea pe Muntele Măslinilor, trece Chedronul, şi intră în Templu, fiind probabil unul din primii veniţi la închinare. Când s-au strâns destul de mulţi, El s-a retras cu spatele la Peretele trezoreriei Templului şi şezând jos a început să-i înveţe pe oamenii nerăbdători.
Nici nu a ajuns prea departe în cuvântarea Sa când o bandă de cărturari şi de farisei, împodobiţi cu emblemele obişnuite ale sanctităţii lor, ce aduceau în mijlocul lor o femeie prinsă de ei într-un păcat flagrant, se vede apropiindu-se prin curtea Templului. Croindu-şi drum prin mulţimea adunată, aceştia îşi depun, prizoniera tremurând şi speriată, înaintea Lui şi dau de înţeles că au venit atât de devreme acolo pentru a-i auzi părerea.
Pe vremea respectivă imoralitatea atinsese o asemenea culme încât legile lui Moise au decăzut din folosinţă, din pricină că era imposibil să se legisleze ceea ce devenise un obicei predominant. Dacă El ar fi confirmat sentinţa mozaică şi ar fi insistat asupra execuţiei ei, ei l-ar fi acuzat înaintea oamenilor de o cenzură necruţătoare şi că dorea să reînvie pedepsele Iudaismului primitiv. Dacă refuza să le confirme, atunci puteau să-l omoare ca şi călcător al Legii lui Dumnezeu. Părea imposibil acum ca El să mai arate mila generoasă pe care a arătat-o păcătoşilor şi care i-a marcat întreaga lui carieră, milă care i-a câştigat un vameş printre prietenii Lui, şi în acelaşi timp să păstreze sfinţenia acestui cod străvechi. Complotul era ruşinos, şi de aceea unii cred că El s-a aplecat la pământ, să scrie pentru a-şi ascunde ruşinea puternică şi indignarea sfântă care I s-a aprins pe faţă.
Acuzatorii stăteau nepăsători înaintea Lui, ţinând-o pe femeie în mijlocul lor şi aruncând înspre El brutalele lor întrebări. Poate au crezut într-adevăr că tăcerea Lui de acum demonstrează că l-au prins într-o dilemă fără ieşire. Însă triumful lor nu a durat prea mult, căci Mântuitorul ridicându-se în picioare a rostit cuvinte care au căzut între ei asemenea trăznetului pe un cer senin: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea". Brusc conştiinţele lor au început să funcţioneze şi imediat bărbatul cel mai vârstnic se retrage în mulţime şi dispare, după aceea l-a urmat un altul şi un altul, până ce au plecat toţi. Atunci, Isus a rămas singur cu femeia. Nu singur, în sensul că nu mai era nimeni prezent acolo, ci în sensul că nu mai rămăsese nimeni în afară de ea dintre toţi ce au dat buzna în binecuvântata Lui prezenţă. "Femeie" i-a spus El îndreptându-şi acei ochii pătrunzători dar blânzi, "unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit? " Ea i-a răspuns: "Nimeni, Doamne". Atunci Isus îi spune: "Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti".
Există trei feluri de a trata păcatul.
I. Felul păcătosului de a trata păcatul. Este îngrozitor ca un păcătos să cadă în mâinile altor păcătoşi ca el. Păcatul îi orbeşte faţă de propriile lor greşeli, dar îi face atenţi la descoperirea greşelilor altora. Ei se ascund sub mantiile strălucitoare ale scuzelor lor sincere, dar îi dezbracă nemilos de ele pe nelegiuiţii pe care îi târâie în lumina zilei.
Ce spectacol oribil avem aici! Printre aceşti bărbaţi nu se află nici unul care să poată pretinde slobozenie din exact acelaşi păcat. În timp ce o scot în faţă pe această femeie, fiecare îşi aminteşte scene din trecut în care el a jucat rolul principal, scene curios de asemănătoare cu aceasta, cu excepţia trecerii lor cu vederea sau nedescoperirii lor. La ei, însă, nu se vede o ruşine arzătoare în timp ce se află în prezenţa păcatului lor, o milă pentru păcătos, o invidie pentru onoarea lui Dumnezeu sau o dorinţă aparentă de a-l recupera pe cel ce-a rătăcit. Întâmplarea nu reprezintă pentru ei decât un caz concludent, sugerând speculaţii curioase şi procurând-le o plasă folositoare pentru prinderea Celui pe care-l urau, aşa cum numai întunericul urăşte lumina. Ei se bucură de o plăcere odioasă în enumerarea tuturor detaliilor spunând că au surprins-o în flagrant, "chiar când săvârşea preacurvia". Afişează păcătosul spre batjocura publică, "punând-o în mijlocul norodului". Acolo, o lasă în voia soartei ei.
Există puţină speranţă pentru un păcătos încăput pe asemenea mâini. Îl pot trimite doar înaintea judecătorului sau a călăului; la galeră sau la şcoala de corecţie. Îi pot transforma cazul în subiectul unei bârfe nevinovate sau al unei lecţii de justiţie, sau să-l ofere drept studiu al unei devieri anatomice. Îşi pot ridica scârbiţi poalele robelor îngrozitei lor virtuţii, în timp ce o lasă acolo singură. Nu fac nici o încercare de a măsura durerea unei inimi străpunse de păcat, sau suferinţa care mistuie inima Mântuitorului. De aceea în clipa de faţă, păcătoasa este abandonată ca specimen curios, ale cărui particularităţi au fost atent studiate şi catalogate. O, cât de mulţi sunt în jurul nostru care niciodată nu şi-ar fi dat seama cum sunt, dacă nu ar fi fost stimulaţi să se descopere prin felul în care i-au tratat oamenii religioşi chiar la prima deviere de la cărarea strictei integrităţi! Primi lor paşi nesiguri au fost urmăriţi cu atenţie, nu pentru a-l readuce degrabă înapoi pe cel rătăcit, ci în scopul bârfei sau a găsirii nodului în papură - a judecăţii lui. Trăsăturile speciale ale păcatului ei i-au fost notate cu exactitate şi discutate, în timp ce orice scuze sunt reprimate cu asprime. Liniştea totală care s-a aşternut, privirile ferite, maniera brutală în care păcatul este socotit drept impardonabil, îi trânteşte uşa-n nas pocăinţei şi aruncă păcătosul într-o nelegiuire tot mai adâncă.
De-ar fi ca fiecare din noi să zăvorâm povestea păcatului altuia în vreun cotlon ascuns al inimilor noastre până ce vom fi vărsat torente de lacrimi şi înălţat rugăciuni fierbinţi, şi dacă să fie spus vreodată altora să se facă doar pentru a ne asigura cooperarea aceluia în readucerea oii pierdute la păşunile îmbelşugate şi apele vii ale staulului! Lumea este plină de păcătoşi care se scufundă şi mai mult în păcat, deoarece au fost învăţaţi de către semenii lor mai religioşi, că nu este speranţă pentru cei ca ei. Dar ei pot fi salvaţi doar dacă sunt scăpaţi de lumea religioasă şi lăsaţi singuri cu Isus!
II. Felul legii de a trata păcatul. "Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei... " Cu legea morală este ca şi cu legile fizicii (naturii) - cele mai mici încălcării ale lor sunt imediat răzbunate crunt. Poate fi prima încălcare, una foarte neînsemnată sau una care după comitere a fost urmată de fluvii de lacrimi şi de agonia remuşcărilor. Cu toate acestea, legea îşi ridică de îndată mâna grea să lovească. Călăul ei este însărcinat să-şi facă treaba şi de aceea cel ce o calcă cade de îndată sub blestemul şi pedeapsa ei.
Rostul legii este dublu. Întâi să descopere nevoia noastră de mântuire, să ridice înaintea noastră oglinda ca să punem mâna pe săpun. Pentru a ne convinge de boala noastră şi să venim degrabă la doctor. Să ne facă să simţim păcătoşenia celor mai bune strădanii ale noastre până ce suntem închişi pentru Hristos. Apoi, ea trebuie să ne lovească, să ne pedepsească şi să ne flageleze atunci când ne abatem de la poteca îngustă a perfectei bunătăţi. De aceea, stând la poalele muntelui Sinai, păcătosul nu are nici o speranţă. Nu se poate căţăra pe înălţimile acelea. Dimpotrivă, el este izbit şi trântit la pământ de bucăţile tablelor sparte. Şi, cu un singur pumn, ne spune Bunyan, Moise, îi dă lovitura de graţie.
III. Felul Mântuitorului de a trata păcatul. Prin acel cap plecat şi faţă ascunsă înţelegem puţin cât l-a costat pe El. Păcatul nu-i poate schimba inima de rege, nici stăvili mila Lui, sau să-i îngheţe izvoarele compasiunii. Nu, ci dimpotrivă îl face să fie şi mai grijuliu în a-şi arata dragostea blândă, puternică şi irezistibilă. Nu lui Petru, i-a transmis acel mesaj deosebit din mormântul proaspăt deschis, în dimineaţa învierii? Dar, deşi păcatul nu-l poate schimba, îl face totuşi să sufere îngrozitor şi profund.
Nu aţi văzut niciodată o femeie care moare cu încetul din pricina purtării nesăbuite a fiului ei? Ea nu protestează, nu-l ocărăşte şi nu-i trâmbiţează lumii păcatul. Tocmai mâna ei este cea care-i deschide uşa când vine beat noapte de noapte. De pe buzele ei, nu aude deloc nici un cuvânt de reproş. Doar Dumnezeu poate ştii cât o costă acele fapte păcătoase ale fiului. Figura îi devine tot mai ştearsă, părul tot mai alb, paşii tot mai lenţi, inima mai slabă. Dacă aşa suferă dragostea unei femei, nu suferă Mântuitorul şi mai mult, dat fiind că dragostea Lui este şi mai mare decât a ei? Ne este uşor să venim la El pentru iertare şi să plecăm ştiind că au fost rostite cuvintele absolvirii noastre de vină, dar ne gândim destul cât L-a costat pe cruce acel păcat, atât de repede confesat de noi şi imediat uitat de El, şi cât îl costă purtându-i acum cicatricea fiindcă, noi îl "răstignim pe El din nou"?
Biserica primară a fost înclinată să suprime întâmplarea fiindcă s-a temut că poate încuraja păcatul. Nu a înţeles cum acel chip plecat la pământ îi poate face pe oameni să-şi plece, la rândul lor, capul de ruşine şi să se bată cu pumnii în piept; nu doar pentru ei, nu de teama de pedeapsă, ci pentru că i-au deschis Lui rănile şi-i ţes din nou spinii pentru coroana de pe frunte! De la o asemenea făptură, pleci în har, fără să mai păcătuieşti.
Uneori, pare să aştepte, până rosteşte cuvintele dătătoare de pace. Dar aceasta nu este o întârziere a dragostei. Vrea doar ca sângeroşii acuzatori (pârâşi) să se depărteze, şi sufletul să aibe timp să-şi vadă păcatul în prezenţa-i sfântă. Şi atunci când s-a pierdut orice speranţă, şi a bătut ceasul cel de pe urmă al disperării, când El poate găsi semnele unei adevărate pocăinţe, când sufletul în agonie se întoarce de la păcatul lui, la El, plin de dorinţă, El spune, "nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti".
O suflete conştiente de păcat, nu aşteptaţi să fiţi aduse (cu forţa, n.tr.) în prezenţa Lui sfântă! Grăbiţi-vă voi singure într-acolo! Este singurul loc din univers unde veţi fi în siguranţă. Acolo, vocile acuzatoare sunt amuţite, acuzaţiile abandonate! Staţi! El vă va condamna păcatul, dar nu pe voi. Acuzaţia lui va sta mai mult în ceea ce El priveşte, decât în cuvintele Lui. Chiar tu te acuzi de o mie de ori mai mult decât El o face. Dar, în final prin dreptul ispăşirii Lui de pe cruce, te va ierta şi te va trimite la alţii să le spui povestea dragostei care nu dă greş niciodată şi nici nu este descurajată de înfruntarea ei cu păcatul omenesc, ci se pune în locul stăpânirii păcatului, cu domnia harului prin neprihănire la viaţa veşnică!