Creştinul şi Statul în vremuri revoluţionare

Conferintele puritane

Din capela westminster

Din londra

1959-1978

Credinţa creştină şi viaţa Bisericii sînt ambele înrădăcinate în evenimentele istoriei. De aceea nu este surprinzător că un remarcabil lider creştin ca D. Martyn Lloyd-Jones a crezut că o cunoaştere a istoriei este vitală pentru bunăstarea Bisericii. El a recunoscut că credinţa într-un Domn întrupat, crucificat şi înviat face să fie imposibil să se accepte, de pildă, pesimismul unui Voltaire care a spus că, "istoria nu este decât un tablou al crimelor şi nenorocirilor", sau cinismul unui Hegel care a spus că, "oamenii nu au învăţat niciodată nimic din istorie, şi nici nu au acţionat pe baza principiilor deduse din ea".

Ceea ce este remarcabil în privinţa volumului în care au fost publicate aceste cuvântări ale lui D. Martyn Lloyd-Jones, ţinute cu ocazia Studiilor Puritane şi Conferinţelor de la Westminster, din perioada 1959-1978, sînt cunoştinţele istorice pe care acesta le demonstrează. De aceea, aceste pagini nu doar că infirmă maxima filozofului Hegel ci şi vorbesc cu relevanţă şi înţelepciune Bisericii Creştine a sec. al XX-lea.

Aceasta este o reproducere integrală, cuvânt cu cuvânt, cu un minimum de adaptări, a discursului doctorului D.Martin Lloyd-Jones, de la Conferinţa Studiilor Puritane de la Westminster, din anul 1975. Această conferinţă s-a ţinut anual, în fiecare zi de marţi şi miercuri, la Capela Westminster din Londra. Acesta este titlul discursului ce a încheiat Conferinţa din 1975.

Creştinul şi Statul în vremuri revoluţionare;
Revoluţia Franceză şi după aceea

D.M. Lloyd-Jones

Obiectivul studierii de către noi a subiectului mai sus menţionat are un scop foarte practic. Nu vom lua în considerare această chestiune într-o manieră teoretică pentru simplul motiv că noi înşine, la rândul nostru, ne găsim în mijlocul unei asemenea situaţii. În timpul acestei conferinţe m-am gândit adeseori la un prieten ce s-a aflat de multe ori în această sală în anii trecuţi, şi anume, Iosif Ţon, pastor baptist din România, care vine din mijlocul cuptorului încins, dacă mi se îngăduie să folosesc această expresie, în prezent, cît şi la colegul acestuia, prof. Vasile Taloş, profesor de istorie la Seminarul Baptist din Bucureşti. Aceşti bărbaţi deja se găsesc într-o asemenea împrejurare.

Perioadele despre care am auzit mai înainte erau vremuri revoluţionare ca şi ale noastre, dar aşa cum am înţeles, fiecare dintre aceste perioade tinde să aibe trăsăturile ei speciale. De aceea, dacă dorim să studiem acest subiect într-o manieră practică trebuie să-l actualizăm, lucru care mi-a revenit tocmai mie să-l fac. Nu putem să ne oprim la Războiul American pentru Independenţă şi la Declaraţia pentru Independenţă, ci trebuie să trecem de acestea şi să ne oprim la Revoluţia Franceză, aşadar titlul meu este, "Revoluţia Franceză şi După Aceea".

Întreaga mea teză este menită să demonstreze că, s-a născut ceva cu totul nou şi a luat fiinţă, odată cu Revoluţia Franceză. Ea reprezintă unul dintre acele mari puncte de cotitură ale istoriei şi se poate compara cu Reforma - desigur, nu în acelaşi fel - ci la fel de importantă prin schimbarea adusă ca şi Reforma Protestantă. Încep prin a spune că ea a fost ceva esenţial diferit atât de Rebeliunea cît şi de Revoluţia din Anglia din sec. al XVII-lea, şi diferită de ceea ce s-a întâmplat în America anilor 1775-1776.

Această noutate ce s-a exprimat prin Revoluţia Franceză poate să fie rezultatul unui număr de influenţe, ce s-au exercitat îndeosebi în Franţa. Aceea a fost epoca aşa-numitului Iluminism. Omul care a jucat un rol foarte important a fost Diderot. Între anii 1751 şi 1780 el a editat ceea ce a devenit o enciclopedie în 35 de volume, ce se presupunea să acopere toată cunoaşterea, şi să constituie un conspect complet al vieţii. La aceasta a fost ajutat de mai mulţi oameni, dar mai ales, doi dintre aceştia s-au remarcat. Primul, a fost Jean Jacques Rousseau. Rousseau trebuie menţionat în orice abordare a Revoluţiei Franceze. Acesta era un scriitor copios şi un geniu indiscutabil. Şi el a publicat un număr de cărţi care au avut un efect profund asupra gândirii poporului francez. Într-o carte din 1762, despre educaţie, el a afirmat că educaţia ar trebui se bazeze în întregime pe instinctele naturale (ale omului; n.tr.) şi că aceasta trebuie să fie complet lipsită de orice influenţe concurente ale societăţii, mai ales de cele ale bisericii. El a introdus o concepţie raţională pentru orice. A nesocotit revelaţia şi toată religia revelată. El credea într-un fel de religie naturală ce se baza pe sentimente şi pe experimentarea lui Dumnezeu, denunţând orice crez într-o revelaţie supranaturală. Atunci a apărut faimoasa lui carte intitulată "Contractul social". În această carte argumentul pe care-l lansează afirmă că legile statului nu sînt orânduite divin şi de origine divină, că acestea nu ar trebui să se bazeze pe Legea Divină ci pe "voinţa oamenilor (populară)". Noi cunoaştem vederile lui John Locke şi ale altora, dar ce s-a spus cu această ocazie este cu totul nou. Oamenii aceştia erau de fapt deişti. Dar în ce-i priveşte pe francezi, lucrurile nu mai stau aşa. Aceştia susţineau o concepţie foarte optimistă a naturii umane, refuzând să ia în serios revelaţia creştină, mai ales în ce spune ea despre mântuire. Baza societăţii, spun ei, se pune de către membrii societăţii care cad de acord asupra unui pact social, nu sub Dumnezeu, ci doar între oameni. Dacă până acum exista o recunoaştere a lui Dumnezeu, în acest moment aceasta s-a curmat. Oamenii trebuie să se alieze pentru libertate şi o guvernare justă, în interesul majorităţii. Acestea au fost în principal învăţăturile "Contractului Social". După aceea, a apărut Voltaire, care a fost mult mai violent decât Rousseau, extrem de anti-catolic precum şi potrivnic oricărei dogme creştine.

Aceştia doi au avut un efect extraordinar asupra întregii gândiri a poporului francez. Acesta se găsea atunci sub dominaţia regilor lor destrăbălaţi, sub o tiranie cu tot ceea ce aducea aceasta. Atunci au apărut aceste idei, şi tot atunci şi-a făcut apariţia Jean Astruc - părintele Criticismului Superior - a cărui învăţătură, regret că trebuie s-o spun, a popularizat-o un medic. Prin aceasta s-a adus un atac şi mai direct asupra autorităţii Bibliei. Până atunci, într-o mai mică sau mai mare măsură oamenii acceptau Biblia şi învăţătura ei, dar acum toate acestea au început să fie contestate. Toate aceste tendinţe au lucrat împreună. Cu alte cuvinte, omul devenise acum centrul, nu Dumnezeu, nu doar în chestiunile legate de stat ci şi în cele ale religiei. Raţiunea este supremă, nu revelaţia. S-a introdus ideea "suveranităţii poporului" care asociată tuturor curentelor menţionate a condus în anul 1789 la Revoluţie şi la formularea sloganului, "libertate, egalitate, şi fraternitate". Acesta se referea nu doar la aspectele politice (ale societăţii; n.tr.) ci şi la cele sociale şi ale întregii vieţi. În felul acesta se poate defini începutul Revoluţiei Franceze. Au mai existat şi alte elemente şi tendinţe. Doctrina lui Kant a dus în aceeaşi direcţie. După aceea, în această ţară l-am avut pe Tom Paine, cel ce-a scris faimoasa carte "Drepturile Omului".

Astfel, s-a ajuns la Revoluţia Franceză. Un fenomen care într-un sens a zguduit toată lumea. La început majoritatea oamenilor inteligenţi l-au acceptat. Spre exemplu, în această ţară a fost acceptat cu satisfacţie de persoane de talia lui Coleridge şi Wordsworth. Nimeni nu poate într-adevăr înţelege poezia lui Wordsworth aparte de Revoluţia Franceză, îndeosebi în expresii ca, "fericirea era ca în zori să fii în viaţă". "Preludiul" conţine istoria ei, iar numeroase alte referiri la revoluţie se găsesc în celelalte poeme ale sale. Aceşti oameni, Wordsworth, Coleridge, şi alţii, au crezut cu adevărat că vedeau zorii unei noi ere, nu a mileniului în sensul biblic, totuşi a unuia în accepţiunea lor. În acesta oamenii trebuiau să fie eliberaţi de toate constrângerile şi limitările, apoi o măreaţă lume nouă urma să apară. Însă, aceasta nu a durat foarte mult. Aceşti oameni s-au deziluzionat foarte curând. "Domnia terorii" s-a instalat în Franţa, care a fost urmată în consecinţă de dictatură, sub Napoleon. Atunci au fost dezamăgiţi Coleridge, Wordsworth, şi alţii, ce s-au reîntors la vederile lor anterioare. John Wesley a denunţat revoluţia încă de la început şi a profeţit că acesta era inaugurarea unei "vremi a sfârşitului". William Wilberforce, liderul cauzei abolirii sclaviei, a privit-o cu o absolută oroare. Aşadar în această ţară a existat o reacţie opusă ei (deci, Revoluţiei Franceze).

Ajungând la sec. al XIX-lea dăm peste învăţătura populară a filozofului german Hegel, şi a concepţiei lui istorice noi. În aceasta el respingea ideea că Dumnezeu conduce istoria şi învăţa în schimb că există un proces dialectic care o guvernează, o teză şi o antiteză ce producea o nouă sinteză. Cu aceasta el a schimbat complet vederea oamenilor asupra istoriei, majoritatea ajungând să creadă că acest proces dialectic producea de fapt un inevitabil progres. În mod evident această idee a dus la o atitudine cu totul nouă faţă de biserică, stat, om, şi tot. Într-adevăr, el a introdus o concepţie nouă asupra vieţii. La rândul său, Hegel a fost urmat de un om pe care el însuşi l-a influenţat, şi anume Karl Marx, a cărui doctrină este esenţială pentru o înţelegere a secolului în care noi trăim. Orice am crede despre vederile lui Karl Marx, acesta a fost un om extrem de abil care s-a gândit foarte profund la aceste probleme, atât din punct de vedere politic cît şi social. Într-un fel teza sa centrală o constituia inevitabilitatea revoluţiei şi observaţia că, istoria umană în cursul ei a urmat un anume model (tipar) dialectic ce urma să conducă inevitabil la "dictatura proletariatului". Lucrul acesta era inevitabil. Astfel, el i-a stimulat pe oameni să se preocupe de revoluţie. Desigur au existat printre urmaşii acestuia multe variaţii în privinţa detaliilor doctrinei sale. Unii au avut tendinţa de a spune că devreme ce acest proces era inevitabil, nu trebuia făcut nimic. Alţii, însă, au susţinut că noi putem grăbi procesul, că îl putem ajuta. Rezultatul tuturor acestor idei şi curente a fost faptul că sec. al XIX-lea a fost, în multe privinţe, un secol al revoluţiei. Noi înşine am fost, de mai multe ori, foarte aproape de revoluţie, în această ţară (Anglia; n.tr.). S-au făcut tulburări în zona Manchester, a avut loc "Masacrul de la Peterloo", din 1819, îndelung amintit. În 1830 s-au făcut revoluţii şi pe Continent (Europa; n.tr.), şi aproape una în această ţară. Mulţi, asemenea lui Macaulay au susţinut ideea că dacă Proiectul legii Reformei din 1832 nu ar fi fost aprobat, neîndoielnic ar fi avut loc o revoluţie şi-n această ţară. Dar anul revoluţiei a fost 1848, când s-au petrecut revoluţii în mai multe ţări de pe Continent.

Toate aceste mişcări sînt rezultatul gândirii cu totul noi care a câştigat circulaţie. Era materializată în atacul împotriva tuturor instituţiilor organizate, inclusiv a bisericii şi statului. A însemnat respingerea oricărei autorităţi şi instalarea "poporului suveran" ("suveranităţii populare"), având raţiunea şi înţelegerea populară drept arbitrii acestor chestiuni.

Trebuie acum să vedem felul în care au reacţionat oamenii (masele, popoarele; n.tr) la toate acestea. În această ţară am deja văzut că poporul a reacţionat împotrivă. Afirmaţia adesea citată a lui Halevy este că trezirea metodistă din sec. al XVIII-lea este cea care fără îndoială a salvat această ţară de la o revoluţie de felul celei cunoscute de Franţa. Această ţară a fost mai precaută, şi cred că este mult adevăr în ceea ce a spus Halevy. Eu aş mai adăuga că a mai existat o influenţă a ceea ce s-a întâmplat în sec. al XVII-lea. La urma urmei, noi am avut o revoluţie în sec. al XVII-lea şi vă amintiţi că a existat o reacţie împotriva ei. Restaurarea lui Charles al II-lea nu poate fi înţeleasă decât în lumina dezamăgirii cauzate de perioada Commonwealth-ului1, şi a sentimentului că guvernarea era imposibilă fără un cap, preferabil, un rege. Lucrurile acestea au adus un aer de precauţie şi de responsabilitate în gândirea poporului nostru. Aşa-numita "Revoluţie Glorioasă" din 1688 şi aprobarea Cartei Drepturilor din 1689 au produs o monarhie constituţională ce a dus la ordine. De aceea, tendinţa ce a străbătut această ţară de atunci şi până în sec. al XIX-lea, a fost de se concentra pe reforma politică. Crezul predominant era că progresul trebuie făcut în ordine.

Deşi lucrul acesta a fost valabil pentru principalele grupuri religioase şi conducătorii lor, nu a fost valabil şi pentru mulţi din urmaşii lor. În timp ce majoritatea liderilor Metodismului erau conservatori convinşi (membri de rând ai partidului Conservator; n.tr.), mulţii dintre membrii metodişti s-au ataşat de "cartism"2, învăţătura lui Robert Owen şi a altora, devenind şi foarte activi în sindicatele muncitoreşti. Aceştia au crezut şi au simţit că oamenii aveau dreptul de a se elibera singuri din tirania şi oprimarea sub care sufereau nu doar lucrătorii industriali, ci şi fermierii, muncitorii de la ţară. În acest fel ei au pătruns în aceste mişcări ale reformei. Uneori a apărut violenţa, aşa cum a fost înregistrată în activităţile "luddiţilor"3 şi cum s-a văzut în istoria Martirilor de la Tolpuddle4. Crezul dominant al acestora a fost liberalismul şi reforma. Pe scurt, cred că aceasta este o imagine destul de fidelă a ceea ce s-a petrecut în această ţară.

Voi discuta acum despre ceva extrem de interesant. Pentru mine este cea mai interesantă reacţie dintre toate, vizavi de Revoluţia Franceză. Este vorba de ceea ce s-a petrecut în Olanda. Aici voi atrage atenţia asupra unui foarte important şi fascinant personaj, pe nume Groen Van Prinsterer. Din toate punctele de vedere, acesta era un om foarte remarcabil. Născut în împrejurări dintre cele mai confortabile, a fost educat în drept, filozofie şi istorie. A devenit secretarul Regelui, şi în cele din urmă Secretarul Cabinetului. A fost crescut într-o atmosferă religioasă formală - în religia părinţilor săi - el fiind foarte satisfăcut de ea. Trimis odată pentru interesele regelui la Guvernul din Bruxelles, a ajuns să cunoască acolo omul sub a cărui influenţă a intrat. Merle d'Aubigne, marele istoric al Reformei Protestante. Sub influenţa acestuia, cît şi a mişcării cunoscute sub numele de "Reveil", începută în Elveţia prin iniţiativa lui Robert Haldane, ce s-a mutat acolo şi i-a influenţat pe unii, viaţa lui Groen Van Prinsterer a fost complet schimbată. D'Aubigne era unul dintre cei convertiţi de aceea mişcare şi s-a întâmplat să se afle în Bruxelles când Groen a venit acolo, iar ca şi rezultat al întâlnirii lor acesta a fost cu adevărat convertit în anul 1828.

Desigur, această întâmplare i-a schimbat profund întreaga lui concepţie politică şi nu doar atât, însă continuând să gândească la fel de mult acesta s-a format ca istoric de primă clasă. Dar, nu s-a putut mulţumi să fie un istoric academic şi a crezut că trebuie să se implice în politică. Cu cît s-a gândit mai mult, cu atât a văzut şi mai clar caracterul periculos al Revoluţiei Franceze şi a tot ce-a adus ea. Rezultatul cugetărilor sale le-a publicat în 1847 într-o carte voluminoasă cu titlul "Necredinţa şi Revoluţia". Cartea are cincisprezece capitole şi doar unul a fost tradus până acum în engleză, şi anume capitolul al unsprezecelea. Mă bucur să aud de la prietenii prezenţi la această conferinţă că încă două capitole urmează a fi publicate în engleză, iar eu unul sper ca unii din editorii noştri să devină interesaţi şi în cele din urmă întreaga carte să fie tipărită în engleză. Observaţi că aceasta a fost publicată tocmai în 1847 anul dinaintea numeroaselor revoluţii care s-au petrecut în 1848.

Pentru a prezenta punctul de vedere al lui Groen Van Prinsterer daţi-mi voie să-i citez propriile sale cuvinte, aşa cum sînt ele traduse în engleză. Aşadar, scriind despre Revoluţia Franceză el spune, "În ce priveşte originile teoretice şi cursul ei, revoluţia (franceză) nu se poate asemăna cu nimic din trecut. Schimbarea conducătorilor, redistribuirea autorităţii, schimbarea formei de guvernământ, controversa politică, numeroasele diferenţe de convingeri religioase, toate acestea nu au, în principiu, nimic de-a face cu o revoluţie socială a cărei caracter este îndreptat împotriva oricărei guvernări, împotriva oricărei religii, şi nici nu are nimic în comun cu o revoluţie socială, deşi mai degrabă, anti-socială care subminează şi distruge moralitatea şi societatea. O astfel de revoluţie nu are nimic asemănător cu o revoluţie anti-creştină a cărei idee supremă se dezvoltă singură într-o rebeliune sistematică împotriva Dumnezeului revelat. La fel spune şi Stahl: "Eu privesc revoluţia în accepţiunea ei globală şi istorică. Ea nu a existat în forma ei desăvârşită până în 1789. Însă de atunci ea a devenit o putere mondială iar bătălia pentru sau împotriva ei, ne umple istoria." Revoluţia Franceză este un eveniment unic. Ea este o revoluţie a crezurilor, şi semnifică naşterea unei noi secte, a unei noi religii, a unei religii care nu este în sine decât ireligiune, ateism şi ură împotriva Creştinismului, ce a fost organizată sub forma unui sistem".

"Revoluţia din Ţările de Jos Unite (Olanda) a fost comparată cu ea. La fel s-a făcut şi cu revoluţia din America de Nord. Însă în ce priveşte Olanda, eu apelez la ceea ce am spus de multe ori că, ‘libertatea credinţei creştine a fost principalul ei scop, iar oprimarea evangheliei, principala cauză a războiului'. În ce priveşte America, voi cita acea remarcabilă lucrare a lui Braid care a spus că, ‘prin separarea lor de Marea Britanie şi reorganizarea unui guvern al lor propriu, Statele Unite şi-au modificat instituţiile mai puţin decât s-ar fi aşteptat cineva. Regele, parlamentul şi justiţia britanică, au fost înlocuite cu Preşedintele, congresul, şi curtea supremă, iar în fond a rămas acelaşi sistem politic, plus independenţa". În revoluţiile engleze recunosc o şi mai mică asemănare cu Revoluţia Franceză. Dacă găsiţi asemănări între revoluţiile din 1688 şi 1789, citiţi-l pe Burke pentru similarităţile exterioare, dar şi pentru contrastul de esenţă şi principiu. El spune, "Revoluţia actuală din Franţa mi se pare evident că are un alt caracter şi desfăşurare încât să permită cea mai mică asemănare şi analogie cu cele ce au străbătut Europa din principii doar politice. Aceasta este o revoluţie în doctrine şi dogme teoretice". Chiar şi cu 1640, cu tendinţa democratică şi cu tirania lui Cromwell, nu se poate face o paralelă cu conceptul ei suprem. Tocqueville spune că, "nu există nimic mai puţin asemănător (mai diferit)...În opinia mea cele două evenimente nu se pot compara sub nici o formă". Iar Stahl remarcă, "Libertatea Angliei şi a Americii sînt marcate de spiritul puritanilor, iar libertatea Franţei, marcată de spiritul enciclopediştilor şi al Iacobinilor"'.

În acestea se vede punctul de vedere esenţial al lui Van Prinsterer şi al doctrinei sale. El şi-a dat tot interesul să răspândească aceste vederi, dar putem spune că în foarte mare măsură a fost doar un glas ce strigă în pustie. Cu toate acestea, el a fost în stare să întemeieze, e adevărat într-o formă foarte embrionică, Partidul Anti-revoluţionar. Din fericire a apărut un alt personaj, marele Abraham Kuyper, pe care Prinsterer l-a recunoscut foarte repede pentru darurile sale publice ce îi lipseau lui însuşi. Kuyper era un orator înnăscut, un om de stat dăruit, care în cele din urmă a devenit prim-ministrul Olandei. Groen Van Prinsterer este cel ce l-a adus pe Kuyper în mişcare şi în scurt timp i-a încredinţat conducerea ei, şi în felul acesta noi ajungând să auzim şi să ştim de Kuyper ca fiind liderul Partidului Anti-revoluţionar, al Partidului Creştin, pentru care a purtat multe bătălii în arena politică. Kuyper a renunţat să mai fie un lucrător al Bisericii şi mai târziu la profesoratul său de la Universitatea Liberă pe care a fondat-o, pentru a se dedica acestei activităţi politice prin care să-şi poată face cunoscute ideile sale creştine, îndeosebi cele privitoare la educaţie. Aş fi vrut să am timpul necesar pentru a vorbi despre acestea mai mult, dar nu pot decât să menţionez această foarte neobişnuită şi surprinzătoare opoziţie faţă de spiritul Revoluţiei Franceze ce s-a manifestat în Olanda. Nu s-a manifestat în Anglia, nici în Statele Unite ale Americii, ci în această mică ţărişoară. Acolo putem spune că se găseşte marele monument al unei opoziţii adevărate faţă de ideea din spatele Revoluţiei Franceze.

Ajungând la acest secol descoperim mai multe evenimente neobişnuite. Pentru că acestea se întâmplau în timpul vieţilor noastre, mulţi dintre noi nu am realizat ce s-a întâmplat. Revoluţia din Rusia din 1917 este un reper important. Liderii acelei revoluţii, Lenin şi Trotsky, au pretins că ei puneau în practică teoriile şi învăţăturile lui Karl Marx. Nu au făcut aşa şi se poate dovedi cu claritate că într-un fel nu este nimic mai îndepărtat de învăţătura lui Marx, ce a susţinut o societate egală şi fără clase, tirania care ştim că există acum5 în Rusia, deja de aproape 60 de ani. De partea cealaltă şi la extrema cealaltă îl avem pe Mussolini şi fascismul, pe Hitler şi nazismul. Toate ideilor lor şi mişcările mobilizate de ele sînt în esenţă religioase, aşa cum Prinsterer a constat că a fost în realitate Revoluţia Franceză, o nouă religie, nu doar o teorie politică. Există un element de venerare în acestea, un cult, cît şi un element apocaliptic. Nu au fost doar programe politice, ci au conţinut ceva mult mai profund şi aproape demonic. Lucru valabil atât pentru fascism cît şi pentru comunism.

Aceste mişcări au avut o influenţă şi un efect şi asupra acestei ţări. S-au născut aici mişcări din ceea ce s-a numit extrema Stângă cît şi din extrema Dreaptă, dar până mai de curând toate au avut doar o formă politică. Însă ajungând la anii '60 ne confruntăm cu un nou fenomen. Mă refer la apariţia a ceea ce este cunoscut sub numele de "teoria revoluţiei", sau "teologia eliberării (sau, liberaţionismului)". Acesta este un fenomen uluitor deoarece a afectat în principal doar America de Sud, subcontinentul dominat de Romano-catolicism. Mişcarea a fost condusă de diverşi preoţi Romano-catolici, cel mai proeminent dintre ei fiind preotul catolic, Camilo Torres. Acesta a murit ca luptător de gherilă, într-o confruntare armată. Printre crezurile sale s-a numărat şi acela că, "orice catolic care nu este un revoluţionar şi nu este de partea revoluţionarilor, trăieşte într-un păcat de moarte". Un arhiepiscop din Brazilia cheamă la o revoluţie completă a structurilor actuale, pe baze socialiste şi fără vărsare de sânge. Este foarte interesant de observat că în fiecare secol au existat aceste diviziuni între revoluţionarii ce credeau în luptă şi cei ce spuneau că nu trebuie să se lupte. După învăţăturile acestor oameni, precum şi a mulţi alţii, convertirea devenea "dedicarea cuiva (la lupta pentru; n.tr.) în eliberarea oamenilor din orice oprimare". Dragostea lui Isus Hristos devine dragoste de aproape şi ni se spune că pe Dumnezeu îl cunoaştem printr-o apropiere de semenul nostru, omul, în felul acesta diviziunea dintre biserică şi lume fiind redusă. Am văzut elemente ale acestei gândiri în binecunoscuta carte, "Cinstit cu Dumnezeu", de John Robinson şi alţii. Misiunea, aceasta fiind marea lor lozincă, devine denunţarea şi confruntarea stării actuale de injustiţie socială. Cu alte cuvinte aceştia învaţă că Creştinismul real înseamnă a-i elibera pe oameni din sărăcie, din oprimarea politică şi aşa mai departe, şi că Biserica Creştină ar trebui să conducă această revoluţie.

Ceea ce este deosebit de interesant la această mişcare este faptul că ea s-a născut în rândurile romano-catolicilor. Că ea este probabil legată de Papa Ioan al 23-lea şi chemările sale la eliberare şi de alte idei ale sale. Această "teologie a eliberării" a avut o influenţă considerabilă asupra multor lideri ai Consiliului Mondial al Bisericilor. Este ceea ce ei au discutat recent în Nairobi. Bineînţeles că din nou apar cele două vederi, dar această teorie posedă o subliniere atât de insistentă încât respectivii lideri n-o pot ignora, iar în ţara aceasta, şi în altele, există de asemenea mulţi care interpretează toată Biblia în felul acesta. Însă această învăţătură violează complet noţiunea mântuirii creştine într-un sens personal. Conform ei, Hristos a venit să-i elibereze pe oameni din punct de vedere politic, social şi după aceea, în alte privinţe. Susţinătorii ei folosesc povestea eliberării copiilor lui Israel din Egipt şi intrarea lor în Canaan ca o potrivită ilustraţie. Asta este ceea ce Dumnezeu vrea şi acesta este măreţul scop al Creştinismului, de a oferi oamenilor libertate politică şi socială.

Pentru a rezuma, observăm că ceea ce a început în 1789 în Franţa s-a răspândit în întreaga lume şi s-a manifestat în diverse feluri. Astfel, acum noi ne găsim într-o lume şi într-o situaţie în societate în care oamenii afirmă că ei sînt autoritatea supremă. Aceasta se exprimă de la sine în această ţară în atitudinea ce spune că deşi Parlamentul poate da legi, dacă noi nu sîntem de acord cu ele, nu trebuie să le respectăm. Nelegiuirea rezultată îi face pe mulţi să întrebe dacă "mai este guvernabilă această ţară?" Poate continua viaţa şi guvernarea atunci când oamenii încetează să mai recunoască vreo autoritate, în afară de ceea ce ei cred şi le place? Aceasta este starea în care vedem că se găseşte lumea în clipa de faţă.

Întrebarea care se pune este aceasta. Ce trebuie noi să facem într-o astfel de situaţie? Am făcut în această conferinţă această mare trecere în revistă a istoriei, ce concluzii deducem noi din ea? Voi începe prin a face anumite afirmaţii generale care sînt forţate să ia o formă foarte dogmatică din cauza limitării timpului. Creştinul nu trebuie doar să fie preocupat de mântuirea personală. Este de datoria lui să aibe o vedere completă asupra vieţii aşa cum este învăţată în Scripturi. Lucrul acesta este valabil pentru toate vederile ce au fost luate în considerare, în afara celor ce sînt ireligioase, şi la care m-am referit. În ce-l priveşte pe creştin, şi asta este ceea ce ne interesează pe noi acum, nu putem să fim preocupaţi doar de mântuirea personală. Trebuie să avem şi o concepţie despre lume. Toţi cei ce l-am citit pe Kuyper, şi pe alţii, am susţinut-o timp de mulţi ani. Trebuie însă să adaug imediat, că este deopotrivă limpede şi sigur, că tindem să fim creaturi ale vremurilor în care trăim, gândirea noastră fiind în mare măsură condiţionată de epoca în care trăim. În mod negreşit, aşa au stat lucrurile şi în ce-i priveşte pe reformatori. La fel a fost şi pentru puritani. De aceea, noi trebuie să fim atenţi în a nu urma orbeşte nimic din ceea ce s-a învăţat în trecut. Sîntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu, cum au fost reformatorii, sau puritanii, şi este de datoria noastră să interpretăm Scriptura. Nu se presupune să fim doar vocea de gramofon a cuiva ce a trăit în trecut, oricât de august (nobil) ar fi fost acesta. Aceasta mi se pare a fi o altă concluzie inevitabilă.

Poate lucrul cel mai proeminent şi care iese cel mai mult în evidenţă, cel ce a creat această chestiune şi a cauzat cea mai mare confuzie de-a lungul secolelor, este ideea Bisericii de Stat. Ea a fost cel mai mare blestem din istoria bisericii şi a lumii! Desigur, lucrul acesta s-a văzut îndeosebi în Romano-catolicism, în Ortodoxia Răsăriteană cu variatele sale ramuri, cît şi în Anglicanism, mai ales în anglicanismul acestei ţări. Eu vă sugerez că această asociere dintre Biserică şi Stat este responsabilă pentru multe dintre cele mai mari calamităţi din istorie, în mod direct, şi indirect pentru reacţiile pe care le-a produs. Am văzut cum această alianţă a produs o asemenea reacţie violentă în Franţa. Acolo este foarte dificil să separăm antagonismul faţă de Rege de cel faţă de Biserică, din cauză că aceştia au fost una. Astfel, când oamenii s-au revoltat împotriva Regelui, s-au revoltat şi împotriva Bisericii. Asta este ce s-a întâmplat în Franţa şi în Rusia. Ruşii nu doar că au suferit sub tirania ţarilor, oameni destrăbălaţi (imorali), ci şi sub tirania unor creaturi monstruoase, ca preotul Rasputin, şi a puterii Ortodoxiei ruseşti. De aceea, când s-au descotorosit de unul, s-au descotorosit şi de celălalt, fiindcă aceştia şi-au aparţinut. Fără îndoială că aceasta este, în prezent, o problemă acută atât în Spania cît şi-n Portugalia, şi este probabil să devină o problemă acută în Italia şi alte ţări. Acestea sînt câteva dintre foarte generalele concluzii la care am putut ajunge.

În continuare daţi-mi voie să sugerez că există anumite pericole cu care ne confruntăm în această stare de revoluţie, aşa cum s-au confruntat toţi cei dinaintea noastră. Şi anume, de trei primejdii noi trebuie să fim foarte conştienţi. Prima este că nu trebuie niciodată să îngăduim să se creadă despre noi, creştinii, că sîntem nişte apărători ai status-quo -ului. Menţionez acest aspect întâi, pentru că din punct de vedere istoric a fost cel mai mare pericol. Creştinismul a fost echivalat (în trecut) cu Stabilimentul - adică, Regele şi Biserica, Regele şi Episcopul. Aşadar acesta este pericolul de care trebuie să ne ferim foarte tare. Daţi-mi voie să ilustrez ce spun, deoarece acest fapt a dăunat foarte grav cauzei creştine. Luaţi de exemplu, celebra strofă scrisă de Cecil Frances Alexander, doamna ce a compus imnuri ca, "Departe, este o înălţime verde". Strofa aceasta ne spune că,

Bogatul stă-n castelul lui
Săracul la poarta lui.
Dumnezeu i-a făcut mari sau mici,
Şi le-a rânduit starea (sau, poziţia).

De prea multe ori, ca şi creştini, noi am dat impresia că aceasta este poziţia noastră. Dar, au fost Luther şi Calvin vinovaţi de această atitudine? Cu certitudine că a însemnat un pericol şi pentru ei, dat fiind crezul lor în lege şi ordine. Despre Wesley şi Whitefield putem spune fără să greşim că s-au făcut vinovaţi. Amândoi au fost îngroziţi de posibilitatea rebeliunii în America şi trebuie să mărturisim că poziţia lui Whitefield în ce priveşte sclavia a fost într-adevăr foarte nefericită. Ce oameni pământeşti şi slabi sîntem! Mulţi din America, care între 1773 şi 1776 au luat poziţie şi au luptat cu atâta înverşunare pentru independenţa lor faţă de Anglia şi oprimarea de care aceasta era vinovată, nu păreau să observe că acelaşi principiu se aplica şi la sclavii negri pe care au continuat să-i cumpere, să-i vândă şi să-i exploateze pentru încă aproape o sută de ani, după aceea. Acest lucru ne demonstrează limitele înţelegerii umane. Acelaşi lucru este valabil pentru Ţara Galilor şi pentru unii dintre mari ei lideri religioşi. În 1974 am celebrat bicentenarul naşterii lui John Elias. John Elias a fost un conservator convins. Alături de mulţi, el a fost de partea metodismului calvinist galez, de partea Conservatorismului, opunându-se liberalismului de atunci.

Lucrul acesta este îndeosebi adevărat în ce priveşte Biserica Romano-catolică. În toată istoria se regăseşte această alianţă dintre Catolicism şi Rege. Este interesant de observat cum Biserica Romană, într-o manieră tipică, îşi schimbă din când în când punctul ei de vedere în funcţie de circumstanţe. Când regii erau stăpâni, îi sprijinea şi condamna revoluţiile, dar când izbucnea o revoluţie şi la putere se instala un alt guvern, justifica rebeliunea împotriva acelui guvern. Principiul "războiului just" putea astfel să fie manipulat pentru a se potrivi cerinţelor oricărei situaţii! Acest aspect este proeminent în lunga istorie a Catolicismului şi este ceea ce face ca această nouă mişcare a "teologiei eliberării (liberaţionismului)" să fie atât de interesantă. Aşa stau lucrurile şi pentru Ortodoxie şi pentru Anglicanism. Nu este oare adevărat că Anglicanismul din ultimul secol a dat nu numai impresia, cum s-a şi observat, de a fi "Partidul Conservator în rugăciune", ci şi de a fi vinovat de susţinerea idei de colonialism? Şi mai tragic este faptul că misionariatul a fost adesea asociat colonialismului şi noţiunilor sale.

Fie că sînteţi de acord, sau nu, cu declaraţiile recente ale Secretarului General al Consiliului Mondial al Bisericilor, afirmaţia că ideea de Biserică de Stat este poate mai vinovată de producerea problemelor rasiale ce confruntă noile naţiuni de astăzi din Africa decât orice altceva, este adevărată. De aceea, noi trebuie să fim atenţi să nu dăm impresia că întotdeauna ne aflăm de partea Stabilimentului şi a autorităţilor existente. "Fraţii din Plymouth"6 nu sînt deloc inocenţi în această privinţă. Prin a considera orice formă de participare în politică ca fiind culmea păcatului, inevitabil s-au plasat siguri de partea status-quo -ului. Primul membru al Parlamentului provenit dintre "fraţi" mi-a spus, atât mie cît şi altora că era mai mult sau mai puţin ostracizat la adunările "fraţilor" deoarece el a comis îngrozitorul păcat de a se implica în politică. Iată cît de deficientă şi contradictorie poate fi gândirea noastră. Deşi l-au denunţat pe un om că s-a apucat de politică, niciodată n-au avut nimic împotriva celor ce mergeau la armată. Ba chiar se laudă cu faptul că unii dintre membrii lor erau generali în armată şi că sînt foarte sus puşi. Sînt evanghelicii din Statele Unite inocenţi în ce priveşte atitudinea lor faţă de cei de culoare? Eu am întâlnit pe unii care-şi bazează atitudinea lor faţă de cei ce culoare pe faptul că aceştia sînt descendenţii lui Ham.

Acestea sînt chestiuni serioase într-o epocă revoluţionară. Fără să vrem şi noi putem fi atraşi într-o poziţie în care să fim consideraţi doar nişte apărători ai status-quo -ului. Nu este nesemnificativ nici faptul că anumiţi evanghelişti binecunoscuţi sînt sprijiniţi de către un număr de milionari şi că unii dintre aceştia au mers atât de departe în recentele alegeri prezidenţiale încât să propună ca un anume evanghelist să candideze! Au făcut acest lucru din cauza intereselor lor politice şi economice. În felul acesta a câştigat circulaţie impresia că a fi creştin, şi mai ales, un evanghelic, înseamnă să fi de partea tradiţionaliştilor şi un susţinător al status-quo -ului.

Eu unul cred că aceasta este explicaţia pentru care noi nu am reuşit, în această ţară, să luăm contact cu aşa-numita clasă muncitoare. Creştinismul a devenit în această ţară o mişcare a clasei de mijloc, iar eu sugerez că din această cauză. Nici nonconformismul7 nu este nevinovat de aceasta. În ultimul secol cît şi în cel actual, de prea multe ori atunci când membri ai nonconformismului au reuşit în lume şi au făcut bani, ajungând manageri şi proprietari, aceştia au devenit oponenţi ai clasei muncitoare care se agita pentru drepturile ei.

După cum acest lucru este adevărat pentru nonconformiştii din această ţară, la fel este şi pentru anglicani, catolici şi alţii. Din motive stranii, una dintre cele mai mari ispite pentru cel ce devine creştin este de a se face respectabil. Când devine un creştin, vrea să facă şi bani. Iar dacă face bani, vrea să păstreze aceşti bani şi se opune sugestiei că ar trebui să-i împartă cu alţii prin intermediul impozitări, etc. Privind la istorie mi se pare că unul dintre cele mai mari pericole care-l confruntă pe creştin este de a deveni un conservator politic, un oponent al unei reforme legitime, şi al drepturilor legitime ale oamenilor.

Acum trebuie să recunoaştem şi cea de-a doua primejdie care este exact opusul. Noi, întotdeauna tindem să trecem de la o extremă, la alta. În această conferinţă, care a trebuit să fie selectivă, nu i-am studiat pe "levellers"8, un grup important al sec. al XVII-lea. Apariţia acestora n-a fost un accident. Au jucat un rol proeminent în dezbaterile ţinute la Putney sub auspiciile Armatei, şi după aceea în discuţiile asupra acestor chestiuni, ce au urmat în Whitehall, despre cum ar trebui guvernată ţara şi ce ar trebui făcut cu Biserica. Au mai existat în sec. al XVII-lea (pe lângă aceştia) şi grupul Oamenilor Celei De-a Cincea Monarhi, Mileniştii, precum şi multe alte grupuri ca cel al oamenilor numiţi "diggers"9. Ei nu aparţineau puritanilor tradiţionali, însă Cromwell care a fost poate cel mai cinstit om al sec. XVII-lea, străduindu-se să asculte de conştiinţa lui mai mult decât alţii din istoria politică, a dorit să-i asculte. El s-a luptat între cele două idei diferite şi simpatiile sale s-au găsit de ambele părţi. Aceştia au obiectat împotriva concepţiei ierarhice a vieţii. De fapt, ei au anticipat cam tot ce se pretinde în clipa de faţă. Ei au spus că Dumnezeu este mai presus de toţi, chiar şi decât regi şi episcopi. Sufletul individului şi experienţa personală reprezentau un interes vital pentru aceştia şi au cerut dreptul de a-şi exprima opiniile. Şi Trezirea Metodistă ce a urmat în secolul următor a accentuat aceste idei şi a subliniat importanţa experienţei personale, siguranţa mântuirii, omul şi poziţia sa înaintea lui Dumnezeu. S-a învăţat atunci o nouă noţiune a umanităţii (omenescului) şi a oamenilor de rând. Aceştia şi-au dat seama că au o minte, de aceea doreau să fie învăţaţi să citească şi să scrie. Toate acestea sînt inevitabile şi sînt o urmare naturală a Creştinismului adevărat. Astfel, ajungând la cel de-al XIX-lea secol, descoperim că toţi aceşti creştini sînt acum preocupaţi de reformă. În Sheffield, poetul Ebenezer Elliot a scris în maniera sa emoţionantă - "Când vei mântui poporul, o, Dumnezeu al îndurării, când? Poporul, Doamne, poporul; nu tronuri şi coroane, ci oamenii!". Iată care era spiritul. De-a lungul secolelor s-a vorbit doar de tronuri, coroane şi regi, însă oamenii sînt cei ce contează, de aceea aceşti creştini au început să se gândească la reformă. Rezultatul este că în sec. al XIX-lea mişcarea nonconformistă a devenit foarte interesată de reformă.

Cu toate acestea este vital ca noi să realizăm că membrii ei au fost interesaţi mai mult de reforma politică. Pentru egalitatea politică s-au agitat şi au luptat ei. Macaulay a înţeles acest lucru. El a fost un gânditor foarte perspicace. Pe vremea Legii Reformei, aşa cum v-am spus, el s-a temut foarte mult că poate izbucni o revoluţie. Deşi Legea Reformei a fost validată şi a văzut primejdia înlăturată, totuşi el a înţeles că e vorba doar un răgaz temporar. A spus că agitatorii au fost satisfăcuţi pe moment deoarece au primit dreptul de vot. Că le-a fost acordată mai multă egalitate politică. Dar el a înţeles şi a spus că adevărata problemă, problema fundamentală, va apărea atunci când masele vor cere egalitatea economică şi libertatea economică completă. Eu sugerez că deja am ajuns în acest punct.

Aşadar Nonconformitatea, ca întreg, s-a mulţumit în această ţară în timpul sec. al XIX-lea cu reforma şi libertatea politică. În zilele noastre această preocupare este reprezentată parţial de mişcarea ce subliniază "mandatul cultural", şi care învaţă că este de datoria noastră să ne asigurăm că Domnia lui Hristos este exercitată asupra fiecărui tărâm şi domeniu al vieţii, în teatru, arte, literatură, politică, sindicate, etc. În cele din urmă mai există şi mişcarea ce susţine "teologia liberaţionistă" sau, "revoluţionară". În practică, în multe ţări, inclusiv a noastră, aceasta se manifestă în realitate printr-un spirit de nelegiuire (anarhie; rebeliune; n.tr.). Ea este o sfidare chiar a legilor acceptate de majoritate, şi uneori o sfidare a călăuzirii şi îndrumării oferite de către proprii lor lideri. Dorinţa legitimă de a avea reformă a cedat spiritului revoluţiei şi a dezordinii.

Cel de-al treilea pericol este de a susţine o atitudine de completă separare a lumilor. Deja am vorbit despre aceasta subliniind că este de datoria creştinului ca întotdeauna să fie preocupat de aceste chestiuni şi să posede o concepţie despre lume, a sa.

Ce se presupune să facem noi în lumina tuturor acestor probleme? Ce ne-a învăţat pe noi această conferinţă? Ne-a ajutat să înfruntăm situaţia revoluţionară în care noi înşine ne găsim. Prima şi cea mai evidentă lecţie este faptul că nu există nici un plan pentru această situaţie. Am auzit cum oameni celebri, oameni ai lui Dumnezeu, oameni ce mai presus de orice au fost preocupaţi de expunerea Scripturilor, de exegeză şi interpretare, au diferit în poziţii şi s-au contrazis. Am auzit despre diferitele puncte de vedere şi dezacorduri, şi nouă ne revine acum să ne găsim poziţia, responsabilitate pe care şi ei avut-o. Avem însă avantajul de a ştii ce au gândit şi au spus, fie că credem că ei au greşit, sau nu. În mod sigur, nu dispunem de nici un fel de soluţii de-a gata.

De aceea, trebuie să ne întoarcem la Scriptură şi să încercăm să-i rezumăm învăţăturile. Prima este, că Noul Testament nu susţine deloc revoluţia, mai degrabă opusul, reversul acesteia. Luaţi de pildă, atitudinea faţă de sclavie. Este negreşit importantă în acest moment. Observaţi că atunci când Noul Testament a vorbit despre aceasta nu a denunţat sclavia ca atare şi nici nu a încercat să o curme. Concepţia creştină este ilustrată, de exemplu, în Epistola lui Pavel către Filimon, unde Apostolul Pavel, face un apel spiritual şi solicită ca cel ce este sclav, deşi rămâne un sclav, să fie tratat acum ca un frate şi încă un frate preaiubit. Astfel, vedem că nu se aduce nici un atac generalizat asupra instituţiilor, cum a fost de pildă, cea a sclaviei. Fără îndoială că şi mai semnificativ este caracterul simbolic al Cărţii Apocalipsei, a descoperirii făcute lui Ioan, unde situaţia este descrisă foarte deliberat, într-o manieră simbolică pentru ca creştinii să poată primi mângâiere, ajutor şi iluminare, dar fără a le agrava poziţia şi fără a le adăuga suferinţelor lor printr-o denunţare a puterilor religioase şi pământeşti ce le erau potrivnice şi-i persecutau. O citire onestă a Noului Testament ne lasă cu această impresie, şi anume că Creştinismul nu este o mişcare revoluţionară, aşa cum ar dori să credem cei ce fac parte din această nouă mişcare a teologiei revoluţiei sau a liberaţionismului. Lucrul acesta este complet contradictoriu învăţăturii Noului Testament. De partea cealaltă creştinul este reprezentat ca "sare" în societate şi ca "plămădeală", ideea acestor comparaţii fiind negreşit faptul că acesta, creştinul, se presupune să fie o influenţă tăcută printr-un proces lent de influenţare a societăţii.

Doar în lumina acestui principiu putem noi să justificăm atitudinea lui Luther, sau a lui Calvin, din vremea Reformei, aşa cum a fost exprimată împotriva anabaptiştilor10. Nu este greşit să spunem că în situaţia dată, de atunci, şi mai ales având în vedere concepţiile statale existente şi relaţia dintre Biserică şi Stat din aceea vreme, Luther şi Calvin probabil au salvat Reforma Protestantă. Neîndoielnic aceasta a fost motivaţia care le-a guvernat atitudinea faţă de anabaptişti şi de Revolta Ţăranilor.

Cel de-al XVII-lea secol, aş sugera că a înregistrat în principal doar o revoluţie politică. Deşi predicatorii şi slujitorii bisericii au fost implicaţi în ea din motive spirituale, ea a fost esenţialmente o revoluţie politică. Se poate spune totuşi că ideile ei au pătruns în mintea politicienilor prin intermediul predicatorilor şi a ceea ce ei au învăţat. Pot să accept acest aspect, însă continuu să susţin că revoluţia a fost în sine şi în principal, politică. Aş îndrăzni să spun acelaşi lucru şi despre Războiul American pentru Independenţă. Marea revărsare de populaţie despre care am auzit, a avut şi ea un rol important şi în ciuda influenţelor venite din partea predicatorilor toate tendinţele ce au condus la război au fost în esenţă politice.

Istoria nu ne oferă nimic mai clar decât faptul că dintotdeauna a existat o tensiune între libertate şi ordine. Aceasta este marea problemă. Greşesc dacă spun că primejdia Calvinismului este de exagera întotdeauna ordinea? Ordinea trebuie accentuată, însă există pericolul de a o exagera, de a o accentua prea mult. Arminianismul accentuează prea mult libertatea. Produce o concepţie "laissez-faire"11 în economie care întotdeauna produce inegalităţi (discrepanţe) - unii oameni, devenind extraordinar de bogaţi, iar alţii ajung să se zbată în lipsă şi sărăcie. Această perspectivă care este esenţialmente arminiană12 întotdeauna duce la o reacţie, producând întâi haos, apoi o reacţie violentă ce sfârşeşte într-o dictatură a dreptei, sau a stângii.

O altă remarcă generală făcută în acest moment este că, lipsa unui preocupări politice şi sociale din partea creştinilor poate în mod sigur aliena oameni de la evanghelie şi a-i înstrăina de biserică. Mă grăbesc să adaug de partea cealaltă, că o demonstraţie a unui mare interes în chestiuni sociale şi politice nu reuşeşte niciodată să-i atragă pe oameni la Creştinism. Istoria trecutului demonstrează concludent acest lucru. Christopher Hill afirmă că în sec. al XVII-lea au existat două revoluţii. Cea în care el era cel mai interesat, politică şi socială, a eşuat, spune el. Restaurarea lui Charles al II-lea ne-o demonstrează. În acelaşi timp este clar că încercarea de a-i reforma pe oameni prin decizii/acte (ordonanţe!!?) ale Parlamentului, întotdeauna a dat greş, iar starea de astăzi a lumii ne-o dovedeşte că nu se poate. Este patetic, să nu spunem chiar absurd felul în care îi observăm pe unii evanghelici moderni, ce par să fi început să citească doar cu zece sau doisprezece ani în urmă, după ce şi-au petrecut majoritatea timpului lor exclusiv în activităţi evanghelistice, că-şi duc în grabă la editor lectura lor săracă în vederea tipăririi crezând că sînt nişte inovatori sfătuindu-ne pe toţi să arătăm interes în politică şi problemele sociale. Aceştia par să nu fi auzit niciodată de nebunia "evangheliei sociale" de la începutul acestui secol. Toate acestea s-au încercat cu mare dăruire. Îmi aduc foarte bine aminte cum unii dintre cei preocupaţi de problemele sociale şi politice, şi care au predicat tot timpul despre asemenea teme, şi-au umplut capelele pentru o vreme, însă rămânând aşa doar când au predicat politica. În clipa când au început să predice cu adevărat Evanghelia, mulţimile i-au dezertat. Oamenii politici sînt întotdeauna dispuşi să se folosească de biserică, dar întotdeauna o abandonează şi o evită când încetează să mai aibe valoare pentru ei.

Aceste două aspecte trebuiesc întotdeauna ţinute minte. Dacă dăm impresia că nu avem nici o preocupare faţă de problemele politice şi sociale, îi vom aliena (îndepărta) pe oameni, şi aş îndrăzni să spun că deja am făcut-o şi ca prin urmare masele se găsesc acum în afara bisericii. De partea cealaltă, dacă credem că ne vom umple bisericile şi că ne vom rezolva problemele predicând politica şi arătând interes faţă de chestiunile sociale, riscăm să ne înşelăm foarte tare.

Care este atunci poziţia noastră? Plecăm de la poziţia că cetăţeanul creştin este omul care spune că cetăţenia lui este în ceruri. "Dar cetăţenia noastră este în ceruri" (Filipeni 3:20). Hristos a spus, "Împărăţia Mea nu este din această lume". Suprema preocupare pentru un creştin trebuie să fie întotdeauna Împărăţia lui Dumnezeu, şi după aceea, datorită acesteia, mântuirea sufletelor oamenilor. Creştinul este un străin şi un călător (pelerin, engl.; n.tr.). El este un călător şi un trecător prin această lume. Acestea sînt punctele de plecare preliminare.

În acest moment pun întrebarea, are escatologia vreun rol în acestea? Eu cred că are. Creştinul, dacă este cît de cît instruit trebuie să aibe o vedere asupra istoriei. Biblia are una. Există o vedere creştină asupra istoriei, şi aceasta indică că ne îndreptăm spre un sfârşit. Că există o formare şi un progres al istoriei ce va culmina cu "acel îndepărtat eveniment divin spre care se îndreaptă toată creaţia", Cea de-a Doua Venire a Domnului. Crezul acesta este fundamental pentru întreaga învăţătură a Noului Testament, ce se încheie cu un "Da, Eu vin curând!" şi "Vino, Doamne Isuse!" Rostul principal al guvernului şi al culturii, şi al tuturor celorlalte instituţii este în principal de a restrânge răul, de a face viaţa posibilă şi, într-adevăr, de a introduce un element de bucurie în viaţă. De toate acestea se poate avea parte sub harul arătat tuturora, însă acel mare eveniment final domină totul. Mai cred că dacă vrem ca să înfruntăm cu adevărat vremea deosebită în care noi trăim, trebuie să ne punem întrebarea ce urmează. Amintindu-ne toate avertismentele privitoare la o preocupare (necuvenită; n.tr.) faţă de "vremi şi soroace", eu fiind unul ce am subliniat acest lucru timp de aproape cincizeci de ani, mă întreb dacă nu există indicii ca noi să ne aflăm în "vremea sfârşitului"? Am ajuns noi în această etapă finală? Eu aş sugera că semnul prezenţei acelor vremuri este închinarea adusă omului. Numărul 666 este un număr de om! Am ajuns acolo? Nu este democraţia, prin însăşi natura ei, înclinată să ducă într-acolo? În momentul în care democraţia pierde orice autorizare biblică, ea conduce inevitabil la închinare (la venerarea; n.tr.) omului şi la instalarea omului ca şi putere supremă înaintea lui Dumnezeu, şi ca dumnezeu. Noi ne găsim în epoca în care omul este venerat. "Omul s-a maturizat". "Omul a ajuns propriul său stăpân", Omul pretinde că se află acum în poziţia de exercita "puteri de creator", după cum ne-a spus un profesor de la Cambridge, cu un an sau doi, în urmă. Acestea sînt expresii caracteristice pentru zilele noastre.

Sîntem acum martorii mişcărilor particulare anti-Dumnezeu cît şi ai unei atitudini mondiale împotriva lui Dumnezeu. Şi nu numai atât. Imperiul Turcesc a fost destrămat, iar Iudeii se află în Palestina. Cât de greu ne este să înţelegem cum de au crezut puritanii că Anglia a fost naţiunea aleasă! Anglia, nu este poporul ales. Străvechiul popor al lui Dumnezeu, este. Din cauza neascultării ei acea naţiune a fost lăsată deoparte, iar Hristos a spus că Dumnezeu va da împărăţia unei "naţii ce va aduce roade" - şi anume, bisericii. Dar El nu şi-a abandonat poporul Său antic. Cel puţin, aşa mi se pare mie că există unele semne care ar trebui să ne facă să ne gândim. Acestea aduc o mare mângâiere în confuzia şi haosului cu care ne confruntăm în vremurile de faţă. Nu începem noi oare să fim şi martorii unei fărâmiţări şi distrugeri finale a Bisericii Romano-catolice? Nu ştiu. Dar este de datoria noastră ca şi creştini să ne ţinem ochii deschişi. Ne este poruncit s-o facem. În ultima mare cuvântare a Domnului nostru am fost îndemnaţi să aşteptăm anumite semne.

În acest fel ajung la ultima mea concluzie. Ne găsim acum din nou în vremurile Noului Testament. O întreagă eră şi-a început sfârşitul odată cu Revoluţia Franceză din 1789. Din nou am ajuns în poziţia Noului Testament, sîntem ca şi creştinii nou-testamentali. Lumea nu poate fi reformată niciodată. Niciodată! Este absolut sigur. Un stat creştin este imposibil. Toate experimentele au eşuat. Nu puteau să reuşească. Doar Apocalipsa poate vindeca bolile lumii. Omul, în cea mai bună formă a sa, chiar ca şi creştin, nu o poate face. Niciodată oamenii nu vor putea să fie făcuţi creştini prin acte ale Parlamentului. Niciodată societatea nu se poate creştiniza. Este o nebunie să se încerce, măcar. Îndrăznesc să spun că este chiar o erezie să se vrea. Oamenii trebuie "să se nască din nou". Cum ar putea să trăiască viaţa creştină, dacă ei nu au devenit creştini? Roade bune pot veni doar de la pomi buni, cu rădăcini bune, iar ideea că se poate impune o viaţă sau o cultură creştină asupra maselor necreştine, reprezintă o contradicţie doctrinară. Cu toate acestea, guvernarea, legea şi ordinea sînt esenţiale deoarece omul se găseşte în păcat, iar creştinul ar trebui să fie cel mai bun cetăţean al ţării. Dar cum toţi sînt păcătoşi, reforma este legitimă şi de dorit. Creştinul trebuie să se comporte ca şi cetăţean (al ţării sale) şi să-şi joace rolul său în politică şi altele, pentru a obţine cele mai bune condiţii. Însă trebuie întotdeauna să ne amintim că politica este "arta posibilului", şi de aceea creştinul trebuie să-şi amintească, atunci când se apucă de ea, că poate atinge doar posibilul. Pentru că este creştin, el trebuie să se străduiască să obţină cea mai bună posibilitate (de viaţă, aici), şi să se mulţumească cu ceva ce este mai puţin decât creştinesc cu desăvârşire. Asta este ceea ce mie mi se pare că a făcut Abraham Kuyper. De curând am recitit din nou viaţa lui Kuyper şi se poate observa cum deciziile sale, ca şi prim-ministru şi conducător al guvernului, au fost aproape identice cu cele ale Radicalismului lui Lloyd-George. Aceştia doi au fost nişte oameni cu totul diferiţi, însă deciziile lor practice au fost aproape similare. Privinţa în care aceştia au diferit în esenţă, a fost concepţia lor despre educaţie.

Ajungem acum la ceea ce pentru mine reprezintă chestiunea de cea mai mare importanţă. Aş propune ca aceasta să fie şi principala concluzie la care să ajungă conferinţa. Creştinul nu ar trebui niciodată să devină prea entuziasmat de reformă sau de acţiunea politică. Mie unul această concluzie îmi ridică o problemă în ce-i priveşte pe cei din sec. al XVII-lea, şi din alte timpuri. Şi anume faptul că ei ar fi trebuit să devină interesaţi şi entuziasmaţi de aceste chestiuni. De asemenea, mai susţin că creştinul este nevoit să aibe o concepţie profund pesimistă a vieţii în această lume. Omul se găseşte "în păcat" şi ca prin urmare nu va exista nici o societate omenească perfectă. Doar venirea lui Hristos va produce aşa ceva. De aceea, creştinul nu doar că nu se entuziasmează din pricina acestor chestiuni, dar nici nu-şi atârnă speranţele vreodată de Deciziile Parlamentului, de vreo reformă, sau de vreo îmbunătăţire. El crede într-o îmbunătăţire, dar niciodată nu-şi întemeiază speranţele pe aceasta, niciodată nu se bucură sau se entuziasmează de aceasta, cu atât mai puţin să devină fanatic sau bigot de dragul ei.

Un alt principiu de mare importanţă într-o vreme ca a noastră este inutilitatea schimbării unei forme de tiranie cu alta. Nu are rost, de asemenea, să te lupţi împotriva unor şanse inegale. Astfel, în zilele noastre în multe ţări creştinul nu poate să facă nimic decât să se mulţumească cu o rezistenţă pasivă, până ce guvernul său nu se interferează în relaţia sa cu Dumnezeu, sau închinarea pe care i-o aduce. Atunci rezistenţa sa devine una activă. Dar dacă trăieşte într-o ţară unde un mare număr de oameni cad de acord asupra reformei şi îmbunătăţirii condiţiilor sociale, lucru ce pare posibil, atunci eu spun că este de datoria lui să li se alăture şi să le aparţină. Dar, niciodată nu trebuie să devină nesăbuit sau necugetat. Trebuie să rămână pasiv în rezistenţa (opoziţia) lui până ce crede că este posibil să se producă dezirabila schimbare.

Aşadar creştinului îi rămâne acest profund pesimism, în ce priveşte prezentul, dar având un optimism glorios în ce priveşte sfârşitul şi viitorul etern. Cum trăieşte el între timp? Aceasta trebuie să asculte de îndemnurile Scripturii şi într-o epocă ca a noastră, de porunca Domnului, care este: "Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului. Vegheaţi dar în tot timpul, şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, cari se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului." (Luca 21:34-36). Aceasta este datoria noastră supremă şi sugerez că rostul principal al predicatorilor în aceste timpuri, este de a-i îndemna constant pe oameni să asculte de cele spuse mai sus. Nu se presupune să ne bucurăm pentru "creştinizarea" artei, a politicii, şi a altora, imaginându-ne că aşa ceva se poate. Mai degrabă, îndemnaţi-i pe oameni să fie gata şi pregătiţi; ţineţi-le mintea trează; înştiinţaţi-i. Fără îndoială că aceasta este principala ocupaţie a unui predicator într-o eră ca aceasta.

În ce-i priveşte pe indivizi aceştia trebuie să se comporte la îndemnul conştiinţelor lor. Sub nici o formă nu putem dicta unui om ce trebuie să facă. Niemoller l-a sfidat pe Hitler, în Germania, şi a fost închis. Eric Sauer nu a făcut-o, şi a fost în stare să-şi continue lucrarea sa. Permanent vedem această diferenţă. Unul ca cehul Hromodka a putut să se justifice ca şi predicator şi profesor creştin într-o ţară comunistă, pe când alţii şi-au irosit tot timpul avut în denunţarea comunismului. De aceea, eu cred că preocuparea noastră, ce trebuie să ne absoarbă într-u totul, este întotdeauna relaţia noastră cu Dumnezeu, cît şi aşteptarea şi dorirea venirii lui Hristos. Acela este singurul răspuns. Omul a ajuns la capăt (în culme). Nu mai poate fi convins deloc. A mers prea departe şi se închină lui însuşi. Eu nu cred că-şi mai poate depăşi poziţia actuală. Democraţia este ideea omenească cea mai superioară şi finală a guvernării, dar din cauza naturii decăzute în păcat a omului, este sortită să ducă la haos şi dezordine.

Prea puţin se poate face ceva pentru a opri sau preveni acest curs, astfel că aşteptăm "strălucita arătare a marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor"13, între timp făcând tot ce putem pentru a deschide ochii semenilor noştri faţă de ce-i aşteaptă. Aceştia îşi merită eliberarea şi libertatea, dar mult mai important este faptul că trebuie să-l întâlnească pe Dumnezeu şi să stea înaintea Sa, la judecată.

Eu închei prin a spune că şi noi trebuie să trăim aşa cum au făcut-o primii creştini. În ultima instanţă, ce înseamnă acestea pentru creştin? Ce este viaţa noastră, viaţa pentru care ne entuziasmăm atât de mult şi pentru care sîntem gata să ne batem, să ne răsculăm, să ne certăm şi să ne dezbinăm. "Căci ce este viaţa voastră? Nu sînteţi decât un abur..."14. "În cortul acesta gemem apăsaţi"15, şi va mai fi aşa până ce Regele nostru vine, şi "Împărăţia lumii acesteia să fi trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său"16.

1 Aceasta este denumirea statului englez de la moartea lui Charles I din 1649 la Restaurarea din 1660 (Webster's Ninth Collegiate Dictionary)

2 Cartism - o mişcare politică de reformă din Marea Britanie dintre anii 1838-1848. Cuvîntul derivă din "Carta Poporului" ("People's Charter"), numele conferit unui program legislativ trimis Parlamentului de către Asociaţia Oamenilor Muncii din Londra. Mişcarea "cartistă" ce a fost sponsorizată de către această asociaţie, a fost consecinţa nemulţumirii provocate de către Legea Reformei din 1832 şi Legea Sărăciei din 1834, legislaţii pe care oamenii muncii le-au considerat discriminatorii. "Carta Poporului" conţinea şase cereri deosebite, printre care se includea dreptul de vot pentru toţi cetăţenii de parte bărbătească începînd de la vîrsta de 21 de ani, alegerile prin vot secret, şi alegeri parlamentare anuale. Cînd aceste cereri au fost respinse de către Parlament asociaţia a lansat o campaniei naţională de susţinere a programului şi aproape 1.250.000 de persoane au semnat o petiţie prin care se cerea Parlamentului să legisleze această "cartă". Cînd Parlamentul a respins-o din nou, susţinătorii "cartei" - "cartiştii" - au trecut la acţiune directă sub formă de grevă generală. Greva a eşuat, şi în urma revoltelor izbucnite în noiembrie 1839 mulţi lideri "cartişti" au fost arestaţi şi condamnaţi. "Cartismul" s-a aflat într-o perioadă de declin pînă în 1848 cînd o altă petiţie a fost trimisă Parlamentului. În ciuda unei mari demonstraţii publice, "carta" a fost din nou respinsă din cauza semnăturilor fictive şi insuficiente. După acest moment mişcarea cartistă s-a dezintegrat treptat, dar în cele din urmă întreg programul acesteia, cu excepţia cererii de alegeri parlamentare anuale, a devenit lege. (Din, Microsoft Encarta '96)

3 "Luddites" (în original) - urmaşii lui Ned Ludd; 1811 - Nottingham. "Luddiţii" se deplasau în bande în timpul nopţii, mascaţi şi în ascuns, distrugând noile maşinării ce erau introduse în industria textilelor. Liderul lor era misteriosul Ned Ludd din Sherwood Forrest, care a fost asemuit cu Robin Hood datorită simpatiei lui pentru cei săraci şi nemulţumiţi. Greutăţile cauzate de îndelungatul război cu Franţa au fost intensificate şi mai mult de noile tehnologii ce veneau să înlocuiască vechile metode manufacturiere de producere a textilelor. Înalta productivitate adusă de aceste maşini a redus drastic nevoia de braţe de muncă. "Luddiţii" au fost bine organizaţi şi au avut de partea lor opinia publică. (Sursă: "Chronicle Encyclopedia of History" - Dorling Kindersley Multimedia CD-ROM 1997)

4 1834 - Marea Britanie; Şase lucrători ai pământului din satul Tolpuddle, din Dorset, au fost condamnaţi la o deportare de şapte ani în Australia pentru că au organizat un sindicat local, ramură a Societăţii Prieteneşti a Muncitorilor Agricoli. Severitatea pedepsei a stârnit un mare protest public, iar ca rezultat cei şase au fost supranumiţi "martirii din Tolpuddle". (Sursă: "Chronicle Encyclopedia of History" - Dorling Kindersley Multimedia CD-ROM 1997)

5 Nu uitaţi că această prelegere s-a ţinut în 1975! N.tr.

6 Mişcare creştină divizivă ce s-a remarcat prin accentuarea Celei de-a Doua Veniri a lui Isus Hristos, ce a avut o formă de conducere fără pastori, formată doar din prezbiterii care au condus bisericile printr-un stil "democratic". J.N.Darby este unul dintre liderii ei proeminenţi. N.tr.

7 Nonconformismul/nonconformişti - nume dat unor protestanţi englezi sectarieni care au refuzat să se conformeze regulamentelor ce guvernau ceremoniile Bisericii Anglicane. Într-un sens restrîns termenul este folosit pentru a-i descrie pe clerii ce au părăsit biserica în 1662, în refuzul lor de a se supune condiţiilor impuse de Actul de Uniformitate, act ce solicita ca toţi clericii din Biserica Angliei să primească reordinare episcopală, indiferent de ce grup protestant aparţineau înainte de emiterea actului. (Microsoft Encarta '96)

8 Acest grup, condus de extravagantul John Lilburne, a solicitat reforma parlamentară, eliminarea monopolurilor şi libertatea conştiinţei în religie. Deşi liderii acestora au fost adesea oameni de caracter, "levellers" a fost grupul ce i-a atras pe cei din pătura socială de condiţie modestă şi care şi-au pierdut economiile împrumutând Parlamentul pentru războiul civil. (Sursă: "Chronicle Encyclopedia of History" - Dorling Kindersley Multimedia CD-ROM 1997)

9 "Diggers" - membrii ai unei mişcări comuniste care a înflorit în timpul Commonwealth-ului Englez (1649-1660), ce au susţinut abolirea dreptului de proprietate privată asupra pămîntului. Ei erau nişte pacifişti profund religioşi, iar doctrinele lor erau sociale şi economice, şi nu politice. Adesea au fost identificaţi incorect ca fiind grupul "levellers", al cărui program era în principal, politic. În 1649 un grup de aproape 40 de "diggers", conduşi de Gerrard Winstanley şi William Everard au început să sape (engleză, "dig") o bucată de pămînt necultivat de pe înălţimea Saint George's Hill din Cobham, Surrey. Au lucrat acolo timp de o săptămînă şi au ridicat corturi în care să locuiască pentru a cultiva o a doua înălţime, însă au fost alungaţi de trupele guvernamentale. Everard şi Winstanley au fost arestaţi şi condamnaţi să plătească amenzi mari. În ciuda opoziţiei guvernului faţă de acest experiment, colonia din Cobham a dăinuit pînă în 1651. "Diggers" au mai întemeiat şi alte colonii, dintre care nici una nu a rezistat. Winstanley a scris mai multe broşuri în care a explicat principiile grupului de "diggers". Deşi era un creştin devotat, se opunea religiei organizate şi clerului, susţinînd că acestea sprijineau clasele sociale existente. Ultima sa lucrare, "The Law of Freedom in a Platform" (1652), descrie teoria sa a unui sistem social fondat pe principii comuniste. Mişcarea "diggers" a fost una din influenţele ce au condus la formarea gîndirii radicale a sec. al XIX-lea şi a socialismului modern, în Marea Britanie. (Microsoft Encarta '96)

10 "anabaptişti" - 1522. Odată cu expansiunea reformei luterane îşi fac apariţia noi secte şi mişcări religioase. Anabaptiştii se dovedesc unul dintre cele mai ieşite din comun şi au părut un grup foarte atrăgător. Ca şi mişcare "Anabaptismul" se pare că a început printre discipolii din Zurich ai reformatorului Zwingli dezbătînd chestiunea botezului noilor născuţi. A fost inspirat şi de către ideile radicale ale lui Carlstadt şi Munzer. Conduşi de către Conrad Grebel, Balthasar Hubmaier şi Felix Mantz, anabaptiştii merg mai departe insistînd că doar adulţii ce sînt credincioşi adevăraţi, pot fi botezaţi în apă şi că aceştia ar trebui să renunţe la religia Romano-catolică, la afacerile politice şi la purtatul armelor. Primele mişcări anabaptiste coerente s-au format printre ţăranii din jurul Zurich-ului, unde aceştia se retrag în comunităţi izolate de sfinţi.

Se ştie că Luther alături de alţi reformatori protestanţi ai vremii nu au împărtăşit crezurile acestora şi adesea au luat poziţie împotriva lor. Au avut loc aprinse dezbateri teologice între aceştia. Din păcate opoziţa arătată anabaptiştilor a luat forme extreme, astfel încît în iunie 1535 trupele aliate ale protestanţilor şi catolicilor au invadat oraşul german Munster, devenit o redută anabaptistă, şi i-au masacrat pe locuitorii anabaptişti ai acestuia, ce l-au ocupat în anul 1533. (Sursă: "Chronicle Encyclopedia of History" - Dorling Kindersley Multimedia CD-ROM 1997)

11 Literar: "laisser" - a lăsa - "faire" poporul să facă ce vrea, ce-i place (1825). 1. Doctrină ce se opune intervenţiei/interferenţei guvernamentale în afacerile economice, mai mult decît un minimum necesar pentru a menţine pacea/ordinea şi drepturile asupra proprietăţii; 2. O filozofie sau practică caracterizată în principal printr-o abţinere deliberată de la îndrumare sau amestec în libertatea individuală de alegere şi acţiune. (Webster's Ninth New Collegiate Dictionary)

12 Pentru o dezbatere a Arminianismului şi a Calvinismului, a "tensiunii" teologice dintre cele două şcoli de gîndire creştină, consultaţi broşura lui Chuck Smith (tradusă) ce se poate procura gratuit, la cerere. Capela Creştină Petroşani, Aurel Vlaicu nr.11, Petroşani, 2675, HD.

13 Tit 2:13

14 Iacov 4:14

15 2 Corinteni 5:4

16 Apocalipsa 11:5