Categoria: Studiu biblic
Vă propun să medităm câteva momente la „îmbrăcămintea” ce se poartă pe meleagurile cerești, pornind de la una dintre cele mai frumoase promisiuni făcute de Dumnezeu în cartea Apocalipsei: „Totuși ai în Sardes câteva nume care nu și-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici.” ( Apocalipsa 3, 4 )
Ținând cont de perioada istorică la care se referă profeția, biserica din Sardes reprezintă Biserica Reformei, proaspăt ieșită din întunericul Evului Mediu. Ridicată asemenea unui templu nou și uriaș alături de Biserica papală, Biserica Reformei s-a sprijinit pe doi stâlpi puternici: 1) mântuirea fără plată, câștigată prin credința în Iisus Christos și 2) autoritatea suverană a Bibliei în materie de doctrină și morală.
Biserica „Sardes” ( a Reformei ) a început o lucrare frumoasă, înlăturând molozul învățăturilor păgâne ce se infiltrase în doctrinele bisericii creștine. A fost înlăturat cultul icoanelor, s-a renunțat la practica indulgențelor, la cultul morților și al sfinților, a fost înlăturată tradiția de pe poziția de egalitate cu Scripturile, s-a renunțat la doctrina mântuirii prin fapte și la supremația papală.
Din nefericire, această biserică nu și-a finalizat lucrarea de reformă. Mai mult decât atât, ea a început să piardă chiar dintre adevărurile pe care le câștigase cu atâta sacrificiu. În loc să ducă mai departe Reforma, „Sardes” a încremenit în câteva adevăruri descoperite, mulțumindu-se cu ele. Urmarea? Această biserică a început să trăiască din gloria trecutului, lipsindu-i perspectiva și viziunea de care are nevoie o biserică creștină vie. Acesta este motivul pentru care Iisus, „Martorul credincios și adevărat”, o mustră aspru. Din punct de vedere spiritual „Sardes” era o biserică în agonie…
Textul citat mai sus ne asigură că în această biserică, aflată în agonia morții spirituale, existau câțiva oameni care „nu și-au mânjit hainele” și care, datorită credincioșiei lor, vor avea privilegiul de a trăi o veșnicie alături de Mântuitorul lor, îmbrăcați în haine albe.
Expresia „haine albe” apare de cel puțin zece ori în Apocalipsa, dar și în alte părți ale Bibliei ( vezi Apocalipsa 3, 4.5.18; 4,4; 6,11; 7,9.13.14; 19,8.14 ).
– În Daniel 7,9‑10, este zugrăvită scena începutului judecății – o scenă grandioasă, solemnă, în care „Cel Îmbătrânit de zile” ( Dumnezeu Tatăl ) este descris ca fiind îmbrăcat în haine albe.
– În Apocalipsa 4, 4, apare din nou scena tronului lui Dumnezeu înconjurat de 24 scaune de domnie, pe care șed cei 24 de „bătrâni”, îmbrăcați și ei în haine albe.
– În Apocalipsa 19, 11‑14, apostolul Ioan vede un alt tablou grandios, de data aceasta avându-L în centru pe Iisus, călărind pe un cal alb și înconjurat de oștile cerului îmbrăcate și ele în „în subțire, alb, curat.”
– În Apocalipsa 7, 9. 13. 14, este creionat mărețul tablou al celor mântuiți – acea gloată nenumărată, din orice neam, seminție și limba. Și aceștia sunt văzuți îmbrăcați în haine albe…
În mod firesc se ridică întrebarea: Ce semnificație are albul, din moment ce el apare atât de des în scenele care descriu cerul? Punând această întrebare, pornesc de la ideea că în Biblie nimic nu este scris de prisos. Orice amănunt își are locul într-un plan inteligent conceput de Creator.
De ce hainele ființelor cerești nu sunt, de exemplu, negre? Răspunsul e mai ușor de dat în cazul acesta: negrul este simbolul morții, or în Împărăția cerului moartea nu va mai exista ( Apocalipsa 21, 4 ).
De ce aceste haine nu sunt roșii? Această culoare ar putea foarte bine să simbolizeze sângele vărsat al Mântuitorului pentru salvarea noastră. Nu ar fi firesc și frumos ca cei mântuiți să poarte un semn veșnic al jertfei lui Iisus pentru ca niciodată să nu se mai repete istoria păcatului?
Desigur, ar fi frumos. Dar acest semn veșnic al jertfei există deja: palmele străpunse ale Mântuitorului, care vor purta pentru eternitate cicatricele rănilor de pe cruce. De ce aceste haine ale cerului nu sunt galbene? Galbenul este o culoare veselă, stimulatoare pentru vedere, un calmant al sistemului nervos… Însă galbenul este în același timp și un simbol al descompunerii și putrefacției care urmează morții… Succesiunea culorilor călăreților din Apocalipsa cap. 6 ( alb, roșu, negru, galben ) sugerează o decădere a Bisericii creștine de la curăția inițială, până la moarte și degradare totală.
De ce „hainele” cerului nu sunt portocalii ( portocaliul este o culoare veselă! ), verzi ( verdele este un simbol al vieții ), albastre ( albastrul este un simbol al credincioșiei ), etc? De ce tocmai albul este „culoarea” preferată a cerului?
Ne aflăm în fața expresiei unei legi imuabile care guvernează Universul lui Dumnezeu: legea altruismului. Fiecare obiect are însușirea de a reține și de a reflecta anumite culori ale spectrului solar vizibil ( alcătuit din șapte culori de bază: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet ).
Culoarea unui obiect e dată nu de ceea ce reține acel obiect din spectrul luminii solare, ci de ceea ce el reflecta. Dacă un măr este roșu, aceasta se datorează faptului că el reține toate culorile din spectrul luminii, cu excepția luminii roșii pe care o reflectă. Obiectele negre sunt cele care rețin toate culorile spectrului, fără să reflecte niciuna. Obiectele albe, dimpotrivă, deși primesc toate cele șapte culori ale spectrului luminii solare, nu rețin niciuna dintre ele, reflectându-le pe toate.
Din punctul acesta de vedere, albul devine cel mai frumos simbol al altruismului, al generozității. De fapt, albul nu este o culoare distinctă, ci este suma tuturor culorilor din spectrul luminii solare care sunt reflectate. Cu cât un obiect reflectă mai mult din lumina primită, albul lui devine mai curat, mai nobil și mai plăcut.
Înțelegem acum de ce Tatăl e văzut de profetul Daniel ca fiind îmbrăcat în haine albe ca zăpada – cea mai curată și mai frumoasă nuanță de alb? Pentru că El e întruparea altruismului și a generozității. Pentru fericirea și împlinirea creaturilor Sale, El a dat totul. Iar pentru mântuirea neamului omenesc El S-a dat pe Sine Însuși în Persoana Fiului Sau, „pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” ( Ioan 3, 16 ).
Înțelegem acum de ce îngerii cerului sunt îmbrăcați și ei în alb? Pentru că ei nu trăiesc pentru ei înșiși, ci pentru slava Creatorului și binele celor pe care sunt chemați să-i slujească. „Nu sunt oare toți ( îngerii n.n.) duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea?” (Evrei 1, 14)
Înțelegem acum de ce mântuiții vor fi îmbrăcați și ei în haine albe? Pentru că, în timpul vieții lor au trăit nu doar pentru ei, ci și pentru semenii lor pe care au încercat să-i facă, după posibilitățile pe care le-au avut, puțin mai buni, mai fericiți, mai apropiați de Dumnezeu și de mântuire. Da, în vastul Univers creat de Dumnezeu acționează un principiu veșnic, imuabil: legea altruismului.
” În Univers nu există nimic, afară de sufletul egoist al omului, care să trăiască pentru sine. Nicio pasăre nu spintecă văzduhul, niciun animal care se mișcă pe pământ nu slujește decât pentru binele altora… Florile respiră mireasma și expun frumusețea lor pentru fericirea omenirii. Soarele răspândește lumina sa pentru a înveseli pământul… Îngerii slavei își găsesc bucuria în a da, acordând grijă lor neobosită față de sufletele căzute și nesfinte… Privind la Iisus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da… Domnul Christos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a luat ca să dea. Tot așa se procedează și în curțile cerești, în slujirea Sa pentru toate ființele create: prin Fiul iubit, viața Tatălui se revărsă peste toți și tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă și de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Și astfel, prin Christos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieții.” ( E. G. White, „Hristos, Lumina lumii”, pag. 15 )
Am început această meditație pornind de la promisiunea făcută Bisericii „Sardes – biserica creștină din perioada Reformei. Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu a înregistrat faptul că, deși perioada respectivă s-a caracterizat prin degradare spirituală, au existat și oameni integri, a căror conștiință modelată de Duhul lui Dumnezeu i-a făcut să stea la spărtură cu orice sacrificiu. Aceste caractere integre au promisiunea că vor umbla în alb în Împărăția cerului, trăind în acel mediu curat după care au tânjit și pentru care au luptat întreaga lor viață.
Să facem acum un salt în timp, ajungând la solia Martorului credincios adresată ultimei biserici – Laodicea. Expresia „haine albe” se regăsește și în această solie, fiind cuprinsă în sfatul dat acestei ultime biserici: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu se vadă rușinea goliciunii tale, și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi”. ( Apocalipsa 3, 18 )
Mă întreb: Oare de ce ne este dat nouă sfatul de a îmbrăca hainele albe oferite de Mântuitorul? De ce nu a fost dat acest sfat unei alte biserici din celelalte șase ( unei alte perioade istorice! )?
Dacă ar fi să ne referim la locuitorii cetății Laodicea din Asia Mică ce trăiau în primul secol ( contemporani ai apostolului Ioan – autorul Apocalipsei ), am putea remarca un fapt interesant: ei erau vestiți pentru hainele lor negre. Ciudat ! În întregul Imperiu Roman, negrul simboliza umilința, subjugarea, robia… Cu toate acestea, laodiceenii se mândreau cu hainele lor negre, făcute din lână neagră în vestitele lor ateliere. Erau oameni bogați, rafinați, care se mândreau cu bogăția lor, dar le lipsea ceva esențial: le lipsea simțul realității.
Solia lui Iisus, „Martorul credincios și adevărat”, nu se adresează unei comunități locale, izolată geografic undeva în Asia Mică a primului secol. Ea se adresează, asemenea tuturor celorlalte solii către cele șapte biserici, unei întregi perioade creștine: ultima înainte de revenirea în glorie a Mântuitorului și încheierea istoriei păcatului. Noi suntem laodiceeni de azi…
Oare nu suntem noi cei care avem o părere atât de bună despre creștinismul nostru? Nu ne simțim noi atât de bogați spiritual, atât de plini de doctrină și teologie, încât simțim că nu mai avem nevoie de nimic? Cu toate acestea, din perspectiva cerului, suntem văzuți în cea mai deznădăjduită postură: „Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic ” și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol.” ( Apocalipsa 3, 17 )
Un laodicean gol? Este incredibil ! El care se lăuda cu hainele lui scumpe… Și totuși, aceasta e cruda realitate. Din punct de vedere teologic și doctrinal, creștinismul secolului al 21‑lea nu duce lipsă de nimic. Mii de tratate teologice pot fi găsite pe rafturile librăriilor și bibliotecilor noastre; zeci de posturi creștine de radio și TV trimit în eter mesajul Evangheliei; site-uri creștine pun la dispoziția celor interesați o mulțime de resurse biblice și o armată de misionari și evangheliști lucrează pentru predicarea Evangheliei. Instituții de sănătate îi ajută pe oameni să învețe legile sănătății, în timp ce alte instituții se ocupă cu educarea tinerei generații. Suntem mai bogați, din punctul acesta de vedere, decât toți înaintașii noștri… Cum poate fi atunci creștinul laodicean atât de gol și sărac?
E o problemă de „îmbrăcăminte”. În ciuda a ceea ce avem și facem, ne lipsesc hainele albe ale unui caracter altruist, care să trăiască spre binele și fericirea celor din jur. Ne lipsesc hainele albe ale neprihănirii lui Christos…
Cineva ar putea obiecta spunând că aceste haine albe vor fi date celor mântuiți la sfârșit, după ce vor fi biruit totul. Biblia însă ne ajută să înțelegem că aceasta trebuie să fie îmbrăcămintea noastră zilnică, încă din această viață: „Ferice de cei ce își spală hainele ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate.” ( Apocalipsa 22, 14 ).
Dintre cele șapte fericiri pe care le găsim exprimate în Apocalipsa, doua se referă la păzirea și curățirea hainelor noastre spirituale încă din timpul vieții acesteia. Sfatul se referă nu la viitor, ci la prezent.
Aceste câteva gânduri au menirea să ne conducă la o sinceră și profundă cercetare de sine: Cu ce fel de haine îmbrăcăm sufletele noastre: cu cele albe, ale altruismului, sau cu cele negre, ale egoismului? Astăzi încă mai putem renunța la cele negre și încă le mai putem „spăla” pe cele albe, murdărite din propria noastră neglijență. Mâine poate va fi prea târziu …
În jurul nostru oamenii iubesc „negrul”… E la modă… Spiritul materialist, lăcomia, compromisul, corupția și tot cortegiul de rele care se trag din acestea „se poartă”, atât între săracii lumii, dar și între bogății ei. Cei ce doresc o viață cât viața lui Dumnezeu nu trebuie să uite însă că cerul are o singură culoare preferată: albul. Orice altă nuanță nu va fi acceptată dincolo de porțile Împărăției lui Dumnezeu, pentru că principiile guvernării divine nu se schimbă niciodată.
Dumnezeu se îngrijește ca fiecare suflet venit pe lume să primească lumina Sa divină ( vezi Ioan 1, 9 up. ). Cât din aceasta suntem dispuși să reflectăm pentru cei din jur? Depinde numai de noi…
sursa: https://www.loribalogh.ro/