Categoria: Studiu biblic
„Poate că el a fost despărțit de tine pentru o vreme, tocmai ca să-l ai pentru veșnicie.”
Filimon 15
Biblia este o carte a paradoxurilor. Deși este cartea cea mai răspândită și cea mai citită, în același timp ea este și cea mai criticată și detestată dintre cărți. Este cea mai populară dintre cărți, însă religia pe care o promovează ( creștinismul ) este cea mai persecutată dintre religiile lumii.
Însă nu doar Biblia este plină de paradoxuri, ci și viața celor care fac din această carte „o candelă” pentru picioarele lor și o „lumină” pe cărarea vieții ( vezi Psalmul 119,105 ) este o lume a paradoxurilor. Multe lucruri din viața copiilor lui Dumnezeu sunt contrare logicii și mersului normal al lucrurilor, așa cum le știm în viață.
Predicile lui Iisus sunt pline de paradoxuri care, nu de puține ori, i-au contrariat pe ascultătorii Săi, unii dintre ei găsind motive să-L părăsească. Enunțul „Fericirilor” ( vezi Matei 5,1‑12 ) trebuie să-i fi șocat nu doar pe iudeii de rând, nu doar pe cărturarii și fariseii care spionau fiecare mișcare a lui Iisus, dar chiar și pe ucenicii Săi.
Cum ar putea fi fericiți niște oameni „săraci în duh” și niște oameni care plâng, care flămânzesc și însetează, care sunt persecutați și sunt vorbiți de rău în lume? Cum să fii blând când cisma soldaților romani apasă pe grumazul tău, tu care ești poporul ales al Dumnezeului Atotputernic? Nu este contrar oricărei logici omenești să fii fericit în astfel de circumstanțe? Nu este ciudat faptul că marile adevăruri ale mântuirii sunt ascunse de cei considerați de lume ca fiind „înțelepți și pricepuți”, în timp ce ele sunt descoperite pruncilor? (vezi Matei 11,25)
Nu este contrar logicii omenești și instinctului de conservare să afirmi că cel ce vrea să-și scape viața, o va pierde, în timp ce cel care își va pierde viața pentru Christos o va câștiga? ( vezi Matei 16,25 ) Iisus i-a asemănat pe urmașii Săi cu niște „oi în mijlocul lupilor.” ( vezi Matei 10,16 ) Totuși, în pofida tuturor evidențelor, în final nu lupii vor învinge, ci oile. Nu este ciudat acest lucru?
Apostolul Pavel le scrie credincioșilor din Corint că „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt.” ( 1 Corinteni 1,27.28 ) Cum putem înțelege cu logica noastră omenească astfel de afirmații?
Ce să mai spunem despre profețiile apocaliptice, pline de fiare care mai de care mai înspăimântătoare? Totuși, biruința finală în lupta dintre bine și rău nu va aparține vreuneia dintre aceste puteri înspăimântătoare, ci unui Miel – „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.” ( Ioan 1,29 )
Cum de sunt posibile atâtea lucruri care sfidează orice logică și mersul lor natural? Omenește nu avem explicații. Doar harul lui Dumnezeu și intervenția Providenței Sale pot explica lucrurile care acum par inexplicabile.
În rugăciunea sa, Neemia face o declarație surpinzatoare cu privire la harul lui Dumnezeu: „Dumnezeul nostru a prefăcut blestemul în binecuvântare.” ( Neemia 13,2 ) Prin blestem nu trebuie să înțelegem doar imprecațiile, zicerile de rău și săgețile de ură îndreptate împotriva cuiva, ci orice lucru rău care apare în viața noastră din cauza păcatului: boală, suferință sufletească, pierderi materiale, despărțiri de cei dragi și, în final, moartea.
Doar Dumnezeu poate transforma o lacrimă de durere într-o perlă, un suspin într-un imn de laudă, o pierdere într-un câștig și o persecuție într-un prilej de mare bucurie. Cuvântul lui Dumnezeu este plin de asemenea dovezi grăitoare.
Te poți bucura și-L poți lauda pe Dumnezeu după ce trupul ți-a fost biciuit până la sânge cu nuiele? Și aceasta nu de niște străini fără Dumnezeu, ci din porunca unor lideri spirituali ai poporului tău. Și totuși apostolii s-au bucurat în astfel de împrejurări. E paradoxal, e contrar oricărei rațiuni omenești, dar aceasta este realitatea.
„După ce au chemat pe apostoli (membrii Soborului n.n. ), au pus să-i bată cu nuiele, i-au oprit să vorbească în Numele lui Iisus și le-au dat drumul. Ei au plecat dinaintea Soborului și s-au bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru Numele Lui. „ ( Fapte 5,40.41 )
Iată unul dintre paradoxurile Bibliei care, pe lângă nedumerire, ne aduce și multă speranță și mângâiere: Uneori, când Dumnezeu îngăduie să se producă o despărțire între doi oameni, ei se apropie mai mult unul de celălalt. Este ca în paradoxul cercului: cu cât te depărtezi mai mult de punctul de pornire pe un cerc, cu atât mai mult te apropii de el.
Acest paradox este ilustrat în istoria robului Onisim și a stăpânului său Filimon ( vezi Epistola către Filimon ). În perioada întemnițării sale la Roma, în timpul domniei lui Nero, apostolul Pavel nu a încetat să predice Evanghelia. Dimpotrivă, în mai puțin de doi ani, Pavel a reușit să ducă Evanghelia din casa umilă în care era închis până în saloanele palatului imperial.
Deși apostolul era ținut în lanțuri ca un infractor periculos, Evanghelia era liberă, căci „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat.” ( 2 Timotei 2,9 ) Dacă în trecut Pavel predicase liber filosofilor greci din Atena și stătuse personal înaintea guvernatorilor și regilor, vorbindu-le „despre neprihănire, despre înfrânare și despre judecata viitoare” ( Fapte 24,25 ), în Roma situația era cu totul diferită.
Având domiciliul forțat într-o locuință din capitala imperiului, Pavel le putea vesti Evanghelia doar celor care-l vizitau. El nu a avut privilegiul lui Moise și Aaron, care s-au putut înfățișa înaintea mândrului faraon egiptean în Numele marelui „Eu Sunt”, pentru a-l mustra deschis pentru cruzimea și nelegiuirile lui. Cu toate acestea, în pofida circumstanțelor potrivnice, mesajul Evangheliei a reușit să treacă de barierele și zidurile palatului lui Nero, acolo unde erau condițiile cele mai nefavorabile pentru apariția și dezvoltarea creștinismului.
Deși la curtea lui Nero domnea teroarea, cruzimea și imoralitatea, făcând practic imposibilă pătrunderea Evangheliei în acel colț de iad, armele folosite de apostol erau „întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile”. ( 2 Corinteni 10,4 )
Scriindu-le din Roma credincioșilor din Filipi, Pavel îi asigura: „Împrejurările în care mă găsesc mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească și pretutindeni aiurea, toți știu că sunt pus în lanțuri din pricina lui Iisus Christos. Și cei mai mulți dintre frați, îmbărbătați de lanțurile mele, au și mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu.” ( Filipeni 1,12‑14 )
Iată un alt paradox al Bibliei: Cu cât condițiile sunt mai nefavorabile predicării Evangheliei, cu atât ea se răspândește cu mai multă putere. Aceasta sfidează orice rațiune omenească. Nu însă și pe cea a marelui „Eu Sunt”. Printre cei câștigați la credință în perioada întemnițării lui Pavel la Roma s-a aflat și Onisim, un sclav păgân, care fugise de la stăpânul său pe care-l păgubise. Stăpânul lui era Filimon, un creștin devotat din biserica din Colose, pe care ( așa cum reiese din conținutul epistolei ) tot Pavel îl câștigase la credință.
Ca un priceput mediator al sufletelor, Pavel îl convinge pe Onisim să se întoarcă la Colose, la stăpânul său, și să continue să-l slujească, de data aceasta nu cu mânie și frustrări, ci ca pe Domnul. În același timp, apostolul îi trimite o scrisoare lui Filimon în care îl roagă fierbinte să-l primească pe Onisim, însă nu ca pe un sclav, ci ca pe un frate de credință prea iubit. ( vezi Coloseni 4,9 )
Pavel promite că va plăti el personal despăgubirile și, printre altele, îi scrie lui Filimon despre paradoxul despărțirii și al apropierii: „Poate că el a fost despărțit de tine, pentru o vreme, tocmai ca să-l ai pentru veșnicie.” ( vers.15 ) Vreau să-mi imaginez că Filimon, un creștin autentic, pe care Pavel îl lăuda pentru credința lui în Christos și dragostea sa pentru frații săi, a dat curs rugăminții apostolului.
De asemenea, vreau să-mi imaginez că Onisim ( al cărui nume înseamnă „folositor” – vers. 11 ) a ascultat de sfaturile lui Pavel și s-a supus stăpânului său, nu de teama pedepsei, ci din îndemnul cugetului. Cei doi au fost despărțiți pentru o vreme, însă Providența a lucrat de așa manieră încât ei vor fi uniți pentru veșnicie, mântuiți în Împărăția lui Dumnezeu.
Istoria robului Onisim și a stăpânului său Filimon demonstrează faptul că Dumnezeu poate transforma, prin harul Său, o pierdere temporară într-un câștig veșnic. De câte ori nu trăim experiența de a ajunge să-i apreciem pe oameni atunci când nu mai sunt lângă noi sau printre noi!
Poate că am avut o relație tensionată cu soțul, cu soția, cu copiii sau cu una dintre rude. Însă mutarea într-o altă localitate, într-o altă țară sau chiar plecarea din această viața au schimbat lucrurile radical. Când viețuim împreună, din cauza firii noastre decăzute, apar mereu neînțelegeri, tensiuni și amărăciune sufletească. Însă când se ivesc situații care ne despart pentru o vreme, de abia atunci realizăm ce mare pierdere suferim prin lipsa acestor oameni.
Și atunci, cumpănind totul cu mintea, dar mai ales cu inima, ceva benefic se întâmplă în sufletele noastre și relațiile, altă dată în pericol să se destrame, sunt refăcute. Însă pe o altă temelie! Chiar dacă am fost despărțiți din punct de vedere fizic pentru o vreme, sufletele noastre au cunoscut apropierea.
După arestarea Mântuitorului în Ghetsemani, „toți ucenicii L-au părăsit și au fugit.” ( Marcu 14,50 ) În timpul agoniei sale pe cruce, „toți cunoscuții lui Iisus și femeile care-L însoțiseră din Galileea stăteau departe și se uitau la cele ce se petreceau.” ( Luca 23,49 ) În momentele cele mai grele pentru Iisus, cei dragi L-au părăsit, stând departe de cruce, înfricoșați și debusolați.
A fost nevoie ca Domnul Iisus să moară, să fie despărțit de ei prin impenetrabilul zid al mormântului, pentru ca ceva să se schimbe în comportamentul lor și în relația lor cu Iisus. Priviți la ucenici, cu câtă delicatețe I-au smuls piroanele din mâini și picioare, dându-I trupul jos de pe cruce și pregătindu-L pentru înmormântare. Aceeași oameni, care cu puțin timp în urma fugeau îngroziți, iar apoi stăteau departe de cruce, debusolați la vederea scenelor care se derulau înaintea lor, acum se adună cu pioșenie în jurul trupului neînsuflețit al Mântuitorului lor.
„Delicat și cu respect, ei luară cu propriile mâini trupul lui Iisus de pe cruce. Lacrimile lor de simpatie curgeau șiroaie când priviră la trupul Lui zdrobit și sfâșiat… Trupul, uns cu mirodeniile aduse de Nicodim, a fost învelit cu grijă într-o pânză și Răscumpărătorul a fost dus la mormânt.” ( Ellen White, „Viața lui Iisus”, 774.1 )
Iată ce minuni poate face o scurtă despărțire prin moarte! Cunosc situația a doi soți în vârstă, a căror relație în căsnicia de peste șase decenii era deseori presărată cu tensiuni, frustrări și certuri. La un moment dat, soția a decedat pe neașteptate, fără niciun semn de avertizare. S-ar putea crede că soțul, eliberat prin moartea soției, a răsuflat ușurat. Însă nu a fost așa.
Dimpotrivă, florile duse regulat la mormânt, regretul observat în privire și vorbă, durerea sufletească imensă, și mai ales invocarea speranței învierii demonstrează că ceva s-a schimbat în bine. Moartea, în loc să-i despartă pentru totdeauna pe cei doi soți, i-a apropiat, vindecând rănile și trezind în inima soțului supraviețuitor nădejdea reîntâlnirii cu partenera de viață după înviere.
Dacă exemplele de până acum nu ne-au convins că uneori despărțirile ne apropie, Pilda fiului risipitor vine cu un argument în plus. ( vezi Luca 15,11‑32 ) V-ați gândit vreodată ce s-ar fi întâmplat dacă fiul cel mic nu ar fi părăsit casa părintească și ar fi rămas lângă tatăl său cu spiritul său de răzvrătire? E greu de imaginat care ar fi fost atmosfera în acel cămin.
Probabil ca prăpastia sufletească dintre el și tatăl său s-ar fi adâncit atât de mult încât nicio punte nu s-ar mai fi putut construi între cele două inimi. Sau, probabil, fiul cel mic s-ar fi unit în răzvrătire cu fratele său mai mare ( un alt răzvrătit, însă cu aparență de cumințenie! ), iar consecințele ar fi fost greu de anticipat. Atmosfera toxică din cămin ar fi devenit ca un cancer care ar fi distrus ireversibil relația tată-fiu.
Este cert faptul că spiritul de răzvrătire, tensiunile și certurile din acea familie s-ar fi permanentizat și, în cele din urmă, tatăl și-ar fi coborât perii albi în mormânt cu o durere de nedescris. Însă, din fericire, în viață există și despărțiri temporare care au menirea să apropie suflete, nu să le îndepărteze și mai mult unul de altul. Nu știm câți ani i-au trebuit fiului risipitor ca să-și vină în fire și să dorească refacerea relației cu tatăl său. Probabil că au trecut destul de mulți ani. Însă este cert că această despărțire a fost benefică.
În parabolă nu ni se spune nimic despre vreo încercare a tatălui de a-l găsi pe fiul său pentru a-l readuce acasă. Din partea sa nu a existat decât o așteptare plină de dragoste ca Duhul lui Dumnezeu să-Și facă lucrarea și să-i readucă la viață fiul mort spiritual. Tatăl știa că orice încercare de a-și readuce fiul răzvrătit acasă era sortită eșecului. De aceea a lăsat ca timpul să-și facă lucrarea, iar Duhul Sfânt să producă renașterea spirituală a fiului său. În final, fiul risipitor a ajuns într-o relație mai profundă cu tatăl său decât fratele mai mare. Iată paradoxul: despărțirile temporare pot apropia suflete.
Unii părinți fac greșeala de a încerca să-i țină pe copii sub un clopot de sticlă, încercând să-i ferească de răul din lume. Însă chiar dacă ar reuși să facă acest lucru până la o anumită vârstă, efectele nu vor fi cele așteptate. Copiii crescuți în acest mod nu se maturizează spiritual, nu se „imunizează” față de răul din jur și nu sunt pregătiți să facă față provocărilor vieții. Uneori ei trebuie să fie lăsați singuri și să guste din durerea despărțirii, pentru a aprecia valoarea relațiilor lor cu Dumnezeu și cu părinții lor.
Evangheliile ne prezintă cazuri de oameni care, pentru un timp, au fost departe de Dumnezeu. Însă atunci când au auzit chemarea Duhului Sfânt, au răspuns pozitiv, ajungând mai aproape de El decât chiar „frații” lor mai mari din poporul lui Dumnezeu.
Leprosul samaritean vindecat de Iisus a fost lăudat pentru credința și spiritul său recunoscător ( vezi Luca 17,19 ), lucru care nu s-a întâmplat cu ceilalți nouă leproși vindecați și care erau iudei. Sutașul roman, al cărui rob a fost vindecat de Iisus, este și el lăudat pentru credința lui: „Adevărat vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credință așa de mare” ( Matei 8,10 ). Iar femeii siro-feniciene, a cărei fiica demonizată a fost eliberată de puterile întunericului, Mântuitorul îi spune: „O femeie, mare este credința ta!” ( Matei 15,28 ).
Toți aceștia erau străini, nu iudei. Se născuseră în păgânism, în idolatrie, departe de Dumnezeu. Însă tocmai această despărțire de Dumnezeu, Izvorul vieții, i-a determinat să se întoarcă la El pentru a fi vindecați și mântuiți. Despre ei și despre mulți alți oameni, care de-a lungul veacurilor au fost cei din urmă, despărțiți de Dumnezeu, de poporul Său și de biserică, Mântuitorul afirma: „Dar mulți dintre cei dintâi vor fi cei din urmă și mulți dintre cei din urmă vor fi cei dintâi.” ( Matei 19,30 )
Iată un alt paradox al vieții. Cum este posibil lucrul acesta? În dialogul pe care Iisus l-a purtat cu Simon leprosul după gestul Mariei de a-L unge cu mir, apare explicația: „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin, iubește puțin.” ( Luca 7,47 ) Iată de ce în Împărăția lui Dumnezeu cel mai aproape de tronul ceresc vor fi cei mântuiți din toate veacurile. Ființele cerești necăzute, îngerii cu toate oștile lor au fost mereu acolo, lângă Dumnezeu.
Însă cei mântuiți de pe pământ vor fi mai aproape de Tatăl lor și de Mântuitorul lor, căci ei vor ști ce înseamnă să trăiești departe de cer, departe de Izvorul vieții și al dragostei. De aceea, să nu ne pierdem speranța atunci când apar despărțiri în viață. Dumnezeu poate transforma blestemul în binecuvântare ( vezi Neemia 13,2 u.p. ), iar despărțirile temporare pot fi transformate în punți care vor uni veșnic. Pe oameni între ei, pe părinți de copiii lor și pe Dumnezeu de fiii Săi risipitori.
sursa: https://www.loribalogh.ro/