Categoria: Studiu biblic
Cine suntem ? De unde venim ? Incotro mergem ?
Prima datorie a omului, in calitatea sa de fiinta rationala, este sa gandeasca, sa se intrebe si sa intrebe. Daca citim raportul Genezei, observam ca prima porunca data omului tocmai iesit din mainile Creatorului a fost una, pe cat de concisa, pe atat de cuprinzatoare: “Cresteti !” (Geneza 1,28 ).
Este evident faptul ca aceasta crestere nu se referea la latura fizica ( omul fusese creat in deplina maturitate ! ), ci la latura sa spirituala si intelectuala. Or, aceasta crestere nu este posibila fara gandire.
Daca astazi sunt o multime de oameni ignoranti in ceea ce priveste problemele vitale ale existentei, aceasta se intampla din cauza ca ei nu se gandesc, nu intreaba, nu cauta, nu se framanta, nu se consuma si nu sunt dispusi sa se sacrifice pentru aflarea adevarului.
Inteleptul Solomon intelegea prea bine menirea omului, atunci cand scria in cartea Eclesiastul: “Mi-am pus inima sa cercetez si sa adancesc in intelepciune tot ce se intampla sub ceruri. Iata o indeletnicire plina de truda la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.” ( Eclesiast 1, 13 )
Desigur, “homo sapiens” poate sa-si puna o multime de intrebari. Insa, din multimea acestora, exista trei intrebari pe care trebuie sa si le puna orice om, orice filosofie si orice religie: Cine suntem ? De unde venim ? Incotro mergem ? Acestea sunt cele trei intrebari fundamentale ale existentei. Daca o religie sau o filosofie nu sunt capabile sa dea un raspuns satisfacator la aceste intrebari, acea religie si filosofie nu isi merita numele.
Insa de cele trei intrebari existentiale sunt legate alte trei intrebari, de data aceasta avand ca obiect nu omul ca fiinta biologica, ci raul existent in lumea noastra: Ce este raul ? De unde vine el ? Care va fi soarta lui ? Intrebari dificile, raspunsuri greu de gasit…
Privire de ansamblu
Incercand sa raspunda la aceste intrebari, oamenii au mers pe doua cai distincte: fie s-au considerat victime ale unor forte implacabile ( hazard, destin, zei rai ), fie s-au vazut responsabili pentru raul existent in lume in virtutea unei greseli primordiale ( pacat originar, stramosesc ), dar si a unor alegeri gresite ulterioare.
Pentru vechii greci, raul ar fi ajuns pe pamant odata cu deschiderea cutiei Pandorei – un mit din secolele al VIII-lea si al VII-lea i.Chr., inclus in poemul epic „Teogonia” ( „Nasterea zeilor” ) al lui Hesiod. Potrivit acestui mit, fiind suparat pe Prometeu pentru ca le oferise oamenilor darul focului, Zeus s-a decis sa le trimita acestora o multime de necazuri care sa neutralizeze acest dar.
Astfel, Zeus i-a poruncit lui Hefaistos sa creeze din tarana si apa o femeie la fel de frumoasa ca zeitele, pe care apoi Atena, zeita intelepciunii, a inzestrat-o cu intelepciune, Afrodita, zeita frumusetii, a inzestrat-o cu frumusete si pasiune, iar Hermes, zeul calatorilor si hotilor, a inzestrat-o cu cuvinte malitioase si mincinoase.
Datorita acestor daruri divine, Zeus a numit-o pe noua creatura Pandora, apoi s-a servit de ea ca sa se razbune pe oameni si pe Prometeu. Planul a dat roadele asteptate. Indragostit de Pandora, Epimeteu ( fratele mai mic al lui Prometeu ) a luat-o de sotie in ciuda avertismentelor fratelui sau.
Ca dar de nunta, Zeus le-a daruit celor doi o cutie – cutia Pandorei – in care inchisese spiritele raului. Cand Pandora a deschis cutia, spiritele raului au invadat lumea, aducand tot cortegiul de boli, crime, razboaie si nenorociri. In cutie a ramas doar speranta, caci Pandora a reusit sa o inchida in ultimul moment.
Pentru romani, raul isi avea originea in unele zeitati „negre”, precum Pluto, al carui nume evitau sa-l pronunte din cauza caracterului sau nemilos. Pentru a-l imbuna, romanii ii ofereau zeului oi negre, mancare, vin si tamaie.
Pentru alte popoare, raul isi avea originea in diferiti demoni intruchipati in animale: porci, scorpioni, caini, pisici, sobolani, dragoni, etc. La egipteni, zeul raului era Apophis, infatisat printr-un sarpe sau crocodil, si cunoscut si sub numele de „Distrugatorul”. El este vinovat de a fi comandat o armata de demoni care au imbolnavit omenirea.
Chinezii, la randul lor, puneau existenta raului pe seama demonilor, aparandu-se de ei prin focuri in aer liber si torte aprinse. Se credea ca lumina ii sperie pe demoni si ii protejeaza pe oameni.
Revelatia biblica ne prezinta insa o cu totul alta imagine cu privire la originea raului si aparitia lui pe pamant. In viziunea ei, raul a aparut pe planeta noastra dupa ce el se nascuse deja in cer, chiar in preajma tronului lui Dumnezeu. Daca este sa folosim termeni moderni, raul a fost „importat” de pamanteni, prima „licenta” de import fiind semnata de primii nostri parinti Adam si Eva.
Dar de ce au facut ei acest „import” nefericit, care a atras dupa el atatea suferinte pentru intregul neam omenesc ? Care au fost imprejurarile care au condus la un asemenea gest nebunesc si care au fost consecintele lui imediate si indepartate ? Iata intrebari la care Geneza – Cartea originilor – isi propune sa raspunda, insa doar in masura in care marea „taina a faradelegii” poate fi inteleasa.
Criza din Eden
Tema „Paradisului pierdut” este des intalnita in literatura ( este arhicunoscut poemul lui John Milton „Paradisul pierdut”, publicat in 1667 ), in arta cinematogarfica si chiar in lumea virtuala a jocurilor pe calculator.
Desi cartea Genezei ( in general, dar mai ales primele unsprezece capitole ale ei ), este privita de unii teologi ca fiind doar o simpla colectie de legende evreiesti, pentru crestinii devotati ea ramane o revelatie divina care ne trimite inapoi la origini: a vietii, a omului, a saptamanii, a raului, a familiei, a industriei, a civilizatiei, etc. Insa Geneza este si o revelatie a incercarilor Creatorului de a restabili armonia pierduta prin aparitia raului si a salva tot ce se poate salva din Creatia Sa.
Cand vorbim de criza, termenul ne este familiar, caci traim intr-o lume a crizelor de tot felul: economica, financiara, ecologica, demografica, alimentara, morala… Insa atunci cand vorbim de o criza in cer sau in Edenul iesit desavarsit din mainile Creatorului, lucrurile se complica, deoarece notiunile de „criza” si „perfectiune” sunt incompatibile.
Acesta este motivul pentru care incercarea de a intelege cum si de ce a aparut criza in cer, apoi in Eden, depaseste puterea noastra de intelegere, aceasta problema incadrandu-se in ceea ce Biblia numeste „taina faradelegii” ( 2 Tesaloniceni 2,7 ).
Aparitia unei crize in Eden devine si mai inexplicabila daca citim cu atentie raportul Creatiei din primele doua capitole ale Genezei. Acest raport inspirat ne precizeaza faptul ca la sfarsitul fiecarei zile a Creatiei, Dumnezeu a privit si a analizat lucrurile create in acea zi, constatand de fiecare data ca acestea „erau bune” ( Geneza 1,4.10.12.18.21.25 ). Expresia „erau bune” apare de sase ori la sfarsitul zilelor 1,3,4,5 si 6. Ea nu apare la sfarsitul zilei a 2-a, in schimb apare de doua ori la sfarsitul zilei a 3-a.
Acelasi raport al Creatiei ne spune ca la sfarsitul celor sase zile, Creatorul „S-a uitat la tot ce facuse si iata ca erau foarte bune” ( Geneza 1,31 ). Privind Creatia finita in ansamblul ei, cu relatiile si interconexiunile dintre regnuri, specii si indivizi, El a constatat ca totul era intr-o armonie perfecta, o sinergie fara fisuri si defecte. De altfel, un Dumnezeu desavarsit nici nu putea crea lucruri imperfecte.
Mai mult decat atat, raportul Creatiei ne spune ca omul a fost creat nu ca o vietate oarecare intre alte vietati, ci ca o coroana a intregii Creatii, o fiinta adusa la existenta „dupa chipul si asemanarea” Creatorului ( Geneza 1, 26.27 ). Aceasta afirmatie elimina din start orice fisura in constructia biologica si morala a primilor oameni, acestia fiind desemnati de Dumnezeu drept coregentii Sai in sustinerea si ocrotirea lumii nou create ( vezi Romani 8,17 ).
Dar cum a aparut criza in Eden in conditiile unei Creatii perfecte ? Din acelasi raport al Genezei intelegem ca Dumnezeu a creat totul printr-o serie de delimitari clare: intre lumina si intuneric, intre apele de deasupra si cele de dedesupt, intre uscat si intinderile de apa, intre noapte si zi, intre specii, intre ziua de odihna ( ziua a saptea ) si celelalte zile de lucru, intre sexe si, in final, intre un pom din mijlocul gradinii si ceilalti pomi din Eden.
Verbul „a desparti” apare de cinci ori in raportul Creatiei, iar sintagma „dupa soiul lor” de trei ori, ceea ce ne arata ca Creatia inseamna ordine, iar ordinea inseamna legi divine care o mentin in armonie.
Aparitia raului pe pamant este strans legata de una din delimitarile stabilite de Creator si pe care omul avea posibilitatea sa o incalce: pomul cunostintei binelui si raului. Numele acestui pom contine in sine ideea ca raul aparuse deja in Univers, iar porunca data de Creator primilor oameni de a lucra si a pazi gradina Edenului ( Geneza 2,15 ) este un indiciu ca el urma sa bata curand si la poarta noii Creatii abia iesite din mainile lui Dumnezeu.
Criza din Eden a aparut tocmai in jurul acestei delimitari stabilite de Creator cu privire la pomii din care primii nostri parinti aveau voie sa manance. Era o criza justificata sau artificiala ? Daca oamenilor li s-ar fi interzis de catre Creator sa manance ”din toti pomii din gradina”, asa cum a insinuat Lucifer travestit in sarpe ( Geneza 3,1 ), criza ar fi fost justificata. Neavand ce sa manance, Adam si Eva ar fi putut sa-si scuze gestul luarii fructului oprit prin implinirea unei nevoi biologice: potolirea foamei.
Insa ei aveau deplina libertate sa manance „dupa placere, din toti pomii din gradina” ( Geneza 2,16 ), cu o singura exceptie: „Dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit” ( Geneza 2,17 ).
Acesta era testul loialitatii primilor oameni fatza de Creator, in contextul in care in cer deja izbucnise marele razboi cosmic intre bine si rau, intre lumina si intuneric, intre adevar si minciuna, intre viata si moarte, intre Dumnezeu si Lucifer.
A fost un test greu pentru primii nostri parinti ? Dimpotriva, a fost cel mai usor test posibil pentru om. Daca l-ar fi trecut cu bine, omul ar fi urcat pe o noua treapta a sfinteniei sale, iar raul nu ar fi intrat in lumea noastra.
Interdictia de a manca dintr-un pom fructifer si atragator pare copilareasca. Era ea de natura morala, sau era o cerere arbitrara din partea Creatorului ? In contextul in care raul aparuse deja in Univers, in persoana lui Lucifer si a ingerilor care au trecut de partea lui, testul urma sa verifice ascultarea si loialitatea omului fatza de guvernarea lui Dumnezeu.
Este demn de remarcat ca Dumnezeu doar le-a interzis primilor oameni sa manance din pomul oprit, fara sa-i forteze in vreun fel. Dar tocmai aceasta libertate acordata omului de a asculta sau nu de porunca Creatorului a facut din aceasta interdictie, aparent puerila, o problema morala serioasa.
De ce le-a dat Dumnezeu primilor nostri parinti aceasta libertate, cand putea sa le-o suprime, evitand astfel dezastrul care a urmat ? Raspunsul nu-l putem gasi decat in natura lui Dumnezeu: „Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ). Iar dragostea nu forteza niciodata.
Libertatea acordata omului de a asculta sau nu de porunca lui Dumnezeu era o libertate izvorata din dragoste. Insa aceasta libertate implica niste riscuri uriase. Ceea ce a urmat ne arata cat de mari au fost acele riscuri, dar si cat de mult iubeste Dumnezeu fiintele create, acordandu-le deplina libertate de alegere.
Edenul pierdut
Istoria caderii primilor nostri parinti, asa cum este relatata in capitolul 3 din Geneza, este considerata de unii teologi crestini o simpla legenda, iar Adam si Eva sunt priviti ca simple metafore ale unor mituri evreiesti, avand menirea sa explice intr-un fel aparitia raului pe pamant.
A pune sub semnul legendei si al metaforei ceea ce Dumnezeu ne-a revelat in Geneza , Cartea originilor, inseamna a distruge temeliile intregului edificiu al Scripturilor. Daca Adam si Eva au fost doar „metafore”, iar istoria caderii lor in pacat doar o „legenda”, oare ce a insemnat intreaga istorie sacra care a urmat, culminand cu jertfa lui Christos si conducandu-ne pana la portile Imparatiei ceresti ? Tot metafore sunt si celelalte revelatii ale Bibliei ?
Raul nu este nici figura de stil, nici notiune abstracta. El este real si concret, caci il putem simti, vedea si auzi zi de zi. Il vedem intrupat in fiinte vii si manifestandu-se in toate regnurile existente pe pamant. Ceva care este atat de real nu poate apare dintr-o metafora sau o legenda.
Istoria caderii omului este redata in cuvinte simple, dar de o profunzime remarcabila. Din raportul Genezei intelegem ca sarpele a fost instrumentul ales de Lucifer ( infrastructura ) pentru a-i atrage pe primii oameni in cursa lui. De ce tocmai sarpele ? Nu stim. Poate ca sarpele era o creatura mai frumoasa si mai atragatoare la acea data, corespunzand mai bine intentiilor malefice ale lui Lucifer. Cert este ca acesta, devenit Satana ( Impotrivitorul ) in urma revoltei din cer, s-a travestit in acest animal, realizand prima minune relatata pe paginile Scripturii, dupa incheierea Creatiei.
De unde stim ca sarpele era mai mult decat un simplu animal necuvantator, o travestire a lui Lucifer ? Un prim argument il gasim chiar in raportul Genezei: „Sarpele… a zis femeii” ( Geneza 3,1 ). Si un copil stie ca animalele, oricat ar fi de inteligente, nu vorbesc ( eventual, doar imita un ele sunete, ca in cazul unor specii de papagali ). Cu atat mai putin o reptila ! Faptul ca acest sarpe vorbea, dovedeste ca el era „posedat” de o inteligenta superioara, capabila sa comunice folosindu-se de limbajul omenesc.
Oare Eva, auzindu-l pe sarpe vorbind printre crengile pomului, nu ar fi trebuit sa se dea inapoi, sa se alarmeze si sa se intrebe ce se intampla acolo ? Din nefericire, ea nici nu s-a dat inapoi, nici nu s-a alarmat, ci in mod neasteptat, poate din curiozitate sau crezandu-se stapana pe situatie, a ramas in preajma pomului oprit, intrand in dialog cu sarpele. Plasa era intinsa si Eva se afla in punctul de a fi prinsa in ochiurile ei.
Prima afirmatie a sarpelui a fost o insinuare voita, menita sa o atraga pe Eva in dialog: „Oare a zis Dumnezeu cu adevarat: „Sa nu mancati din toti pomii din gradina?” ( Geneza 3,1 up. ). Sarpele stia prea bine ca Eva va reactiona la acea insinuare si va intra in jocul sau. Si, dialogul odata initiat, el putea sa-si expuna ideile malefice.
Asa cum se astepta, Eva a raspuns promt la insinuarile sarpelui: „Putem sa mancam din rodul tuturor pomilor din gradina. Dar despre rodul pomului cunostintei binelui si raului din mijlocul gradinii, Dumnezeu a zis: „Sa nu mancati din el si nici sa nu va atingeti de el, ca sa nu muriti” ( Geneza 3,2.3 ).
Exact acest lucru il astepta sarpele. Din acel moment, el putea sa raspandeasca otrava inselaciunii. Din cele patru afirmatii facute de el, doua erau adevaruri si doua erau minciuni, amestecate intr-un amalgam care se va dovedi fatal pentru om. De ce acest amestec de adevar si minciuna ? Pentru ca otrava minciunii nu poate fi oferita decat in frumosul ambalaj al adevarului. Altfel minciuna nu ar fi credibila. Iata cat de ingenios a amestecat sarpele adevarul cu minciuna:
– „Atunci sarpele a zis femeii: „Hotarat ca nu veti muri” ( vers. 4) = minciuna. In urma pacatuirii, Adam si Eva au devenit muritori.
– „Dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii” ( vers. 5 ) = adevar. Versetul 7 confirma adevarul rostit de sarpe: „Atunci li s-au deschis ochii la amandoi…” Numai ca ceea ce au vazut dupa aceea a fost cu totul altceva decat le promisese sarpele.
– „Si veti fi ca Dumnezeu” ( vers. 5 ) = minciuna. Cei doi nu numai ca nu au ajuns ca Dumnezeu, dar au pierdut si slava cu care fuseseara imbracati in ziua crearii lor.
– „Cunoscand binele si raul” ( vers. 5 ) = adevar. Este neindoios faptul ca dupa ce au mancat din fructul pomului interzis, cei doi au cunoscut intr-adevar deosebirea dintre bine si rau. Dar cat de binecuvantata ar fi fost ignoranta noastra in ce priveste raul !
Care a fost, in final, strategia sarpelui in modul in care si-a construit discursul malefic ? In primul rand el a urmarit sa trezeasca indoiala in inima omului cu privire la caracterul Creatorului. Afirmatiile sarpelui aruncau o umbra asupra poruncii, caracterului si imaginii lui Dumnezeu, facandu-l pe om sa se clatine in increderea pe care o avea in El.
Intrebarea adresata femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevarat…?” – a fost „carligul” in care sarpele si-a agatat „momeala” inselatoare. Din nefericire, omul nu a sesizat pericolul ascuns dincolo de aparentele inselatoare.
In al doilea rand, sarpele a intentionat sa induca omului o nevoie ireala, facandu-l sa creada ca nu va fi niciodata pe deplin fericit daca acea nevoie nu ii va fi implinita. Discursul sarpelui a convins-o pe Eva ca daca nu va manca din pomul oprit nu va fi niciodata fericita si implinita. Este aceeasi strategie pe care o urmaresc reclamele TV, construite in asa fel incat cel ce le urmareste sa devina convins ca fara acel obiect sau serviciu nu va fi fericit.
Despre sfantul Vasile cel Mare se spune ca se plimba odata printr-un mare bazar din orasul egiptean Alexandria, impreuna cu invatacelul sau. ( anul 357 d.Chr. ).Timp de cateva ceasuri, tanarul invatacel l-a plimbat pe sfant printre tarabe, aratandu-i fel de fel de obiecte atragatoare.
Tanarul a ramas insa surprins de atitudinea sfantului, care parea din ce in ce mai incantat la vederea atator obiecte. In final, a indraznit sa-l intrebe: „Vad, cuvioase, ca minunatiile din piata te incanta!”… „O, da”, raspunse sfantul, „sunt fericit sa vad cate lucruri exista de care nu am nevoie.”
Ce bine ar fi fost pentru primii nostri parinti, dar si pentru intreaga omenire, daca ei ar fi dat sarpelui acelasi raspuns: „Suntem pe deplin fericiti cu tot ce ne-a oferit Creatorul nostru. Nu avem nevoie si de fructele acestui pom !”
Biblia nu ne spune care din cele patru afirmatii ale sarpelui au facut-o pe femeie sa cada in cursa lui. Probabil ca cea mai mare greutate a avut-o promisiunea ca, mancand din fructul oprit, ea va deveni ca Dumnezeu. Sarpele putea sa se dea pe sine ca exemplu cu privire la virtutile ascunse in fructele acestui pom, spunandu-le primilor oameni: „Vedeti ? Eu am mancat din acest pom si nu numai ca nu am murit, ci dimpotriva, cu mine s-a intamplat o minune: am dobandit capacitatea de a vorbi asemenea voua. Daca eu, un simplu animal, am fost ridicat la o asemenea treapta datorita virtutilor din fructul acestui pom, voi nici nu va puteti imagina la ce nivel va veti ridica. Veti fi asemenea Creatorului.”
Daca acesta a fost gandul care a determinat-o pe Eva sa intinda mana dupa fructul oprit, inseamna ca ea uitase un lucru esential: si ea si Adam fusesera creati „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu” ( Geneza 1,26.27 ). Ei erau deja ca Dumnezeu. Ce oare au dorit mai mult ?
Din nefericire, Eva a prins momeala sarpelui, iar aceasta, impreuna cu pofta starnita din interiorul inimii sale, a inceput sa „zamisleasca” pacatul. Apostolul Iacov zugraveste deosebit de sugestiv acest moment al aparitiei pacatului in viata unui om: „Ci fiecare este ispitit cand este atras de pofta lui insusi si momit. Apoi pofta, cand a zamislit, da nastere pacatului, si pacatul, odata faptuit, aduce moartea” ( Iacov 1.14.15 ).
Rezultatul insinuarilor si al amestecului de adevaruri si minciuni din discursul sarpelui a dat rezultatele scontate. Eva intrase pe terenul fermecat al ispitei si se afla in punctul de unde nu mai exista posibilitatea intoarcerii: „Femeia a vazut ca pomul era bun de mancat si placut de privit, si ca pomul era de dorit sa deschida cuiva mintea. A luat deci din rodul lui si a mancat; a dat si barbatului ei, care era langa ea, si barbatul a mancat si el.” (Geneza 3,6 ).
Cazuta sub influenta devastatoare a cuvintelor rastalmacite, reformulate, adaugate sau omise ale sarpelui, femeia a inceput sa se comporte irational. Ea a vazut ca pomul „era bun de mancat si placut de privit” ( Geneza 3,6 ), cand de fapt, toti pomii din Eden erau „placuti la vedere si buni de mancare” ( Geneza 2,9 ).
Care a fost greseala fatala a Evei ? A ramas prea mult in zona primejdioasa si vrajita a ispitei, in loc sa fuga alarmata la cea dintai oferta a ei. Care a fost greseala lui Adam ? A iubit-o pe Eva mai mult decat pe Creatorul sau si, desi stia ca ea pacatuise, a dorit sa impartaseasca aceeasi soarta cu ea. Daca Eva a fost amagita de promisiunile sarpelui, Adam a calcat porunca lui Dumnezeu in deplina cunostinta de cauza.
Ce s-ar fi intamplat daca numai Eva ar fi cazut in pacat, iar Adam ar fi rezistat ispiteti ? Cu siguranta ca istoria omenirii ar fi avut un cu totul alt curs, iar Creatorul ar fi avut o solutie optima si in cazul acestui scenariu.
Din nefericire, au cazut amandoi si, odata cu ei, s-a prabusit si „platforma” pe care se aflau pana atunci. Cei doi s-au prabusit adanc in prapastia pacatului, iar de atunci toti urmasii lor s-au nascut in aceasta „prapastie”, dupa cum va recunoaste peste milenii psalmistul David: „Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a zamislit mama mea” ( Psalmul 51,5 ).
Doar pentru un fruct ?
Unii critici ai Bibliei Il acuza pe Dumnezeu de severitate excesiva in cazul caderii primilor nostri parinti, aducand asupra intregului neam omenesc blestemul mortii pentru un simplu gest al intinderii mainii dupa fructul oprit. Se pare, afirma acesti critici, ca Dumnezeu tine mai mult la fructele Sale decat la copiii Sai !?
Cruzimea unei jurisdictii depinde de numarul cazurilor in care se aplica pedeapsa capitala. In unele tari pedeapsa capitala se aplica pentru un numar mai mic de delicte, in altele pentru un numar mai mare de delicte, iar in altele nu se aplica deloc, indiferent cat de grave ar fi faptele cuiva.
In aparenta, Biblia ne prezinta cea mai cruda jurisdictie, caci “plata pacatului ( oricare ar fi el ) este moartea” ( Romani 6,23 ). Poate un gest atat de mic si aparent nevinovat sa aiba o pedeapsa atat de severa ? Ce fel de Dumnezeu este acela care pedepseste orice neascultare, cat de mica, cu moartea ? Care parinte isi ucide copiii pentru cele mai mici neascultari ? Asa gandesc unii oameni, scuzandu-si scepticismul cu astfel de intrebari…
Dar oare gestul Evei a fost chiar atat de nevinovat? Categoric nu ! Gestul ei, aparent copilaresc si nevinovat, a fost cat se poate de grav. Si aceasta din mai multe motive:
1) Adam si Eva fusesera informati cu privire la faptul ca raul deja aparuse in Univers. Ei fusesera avertizati ca exista deja un Ispititor si ca aparuse deja un conflict in cer intre fortele binelui si ale raului. Ei fusesera avertizati si asupra consecintelor pacatului.
2) Proba la care au fost supusi cei doi a fost cea mai simpla cu putinta. Li s-a cerut primilor nostri parinti sa nu manance dintr-un singur pom din multimea de pomi care impodobeau Edenul. La Adam si Eva nu se punea problema foamei, care ar fi justificat intr-o oarecare masura un astfel de gest.
3) Dumnezeu le poruncise clar sa nu manance din pom si ii avertizase clar cu privire la consecintele neascultarii. Ei insa au ales sa asculte de Ispititor, dovedind neincredere in cuvantul lui Dumnezeu.
4 ) Gestul primilor nostri parinti a fost in realitate o semnatura pe actul de acuzare inaintat de Satana impotriva Creatorului. A fost un pact cu Diavolul…
5 ) Gestul neascultarii primilor nostri parinti capata o gravitate cu atat mai mare cu cat el a fost facut in conditiile in care deja aparuse un conflict in cer intre Satana si Dumnezeu. Nu este totuna daca aprinzi un bat de chibrit pe plaja, sau intr-un depozit de carburanti sau munitie. Eva a aprins “batul de chibrit” ( ce lucru minor, in aparenta ! ) in depozitul cu munitie al razboiului izbucnit in Univers.
Si inca ceva: Cand cineva te invita la masa, oferindu-ti doar bucate apetisante, dupa gustul tau, iar tu le ignori, alergand la frigiderul gazdei, oare cum se simte cel ce te-a invitat ? Oare cum S-a simtit Creatorul cand i-a vazut pe primii oameni ca alearga spre singurul pom interzis, cand intreg Edenul le statea la dispozitie, cu toate buntatile din el ?
In concluzie, gestul primilor oameni de a manca din pomul oprit a insemnat:
– Incumetare, caci ei au trecut peste porunca clara a lui Dumnezeu
– Necredinta, caci au dovedit neincredere in Dumnezeu si cuvantul Sau
– Revolta, caci s-au razvratit impotriva Creatorului lor
Rezultatul ? “De aceea, Dumnezeu l-a izgonit din gradina Edenului, ca sa lucreze pamantul din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; si la rasaritul gradinii Edenului a pus niste heruvimi care sa invarteasca o sabie invapaiata, ca sa pazeasca drumul care duce la pomul vietii” ( Geneza 3, 23.24 ).
Primii nostri parinti au pierdut Edenul. Marele razboi universal mutat pe pamant facea deja primele victime in noua Creatie. Ispitirea primilor oameni a insemnat o lupta pierduta pentru fortele binelui, insa piederea unei lupte nu inseamna si pierderea razboiului.
Odata cu izgonirea lui Adam si a Evei din Eden, a inceput o noua etapa a marelui conflict cosmic, cu lupte castigate sau pierdute de ambele parti, insa toate indreptandu-se spre biruinta finala a binelui asupra raului.
sursa: https://www.loribalogh.ro/