Daniel – „om prea iubit și scump” - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

   În viață apar deseori momente de descurajare. În lupta cu păcatul, cu eul personal, dar și cu răutatea celor din jur, uneori obosim. Este ocazia de aur pentru Satana de a ne învălui în negura îndoielii cu privire la iubirea lui Dumnezeu.

Loviți, biruiți de ispitele celui rău sau de propria noastră fire păcătoasă, ne întrebăm plini de neliniște: „Oare mă mai iubește Dumnezeu? Mai pot ajunge vreodată la țintă, la desăvârșirea dorită de Dumnezeu? Desăvârșirea caracterului este o țintă realistă sau e o simplă iluzie, o „fata morgana”, spre care omul aleargă întreaga sa viață, dar pe care nu o atinge niciodată?”

Mulțumim lui Dumnezeu că există un răspuns la toate aceste întrebări și îndoieli, precum și la multe altele care ar putea să se nască în mintea noastră. Și, unul dinte răspunsurile date de Dumnezeu la aceste întrebări, este însăși Cartea lui Daniel. Cartea aceasta, supranumită pe drept cuvânt „Apocalipsa Vechiului Testament”, nu conține doar fragmente de istorie antică, nu ne prezintă doar profeție escatologică, ci și caractere de oameni care au atins desăvârșirea. Și aceasta nu în condiții de viață normale, ci în condiții de viață cu totul deosebite.

Cu privire la autorul cărții, se pune o întrebare cât se poate de firească: Se poate găsi în viața lui Daniel vreun lucru păcătos, vreun defect de caracter, vreo slăbiciune? Greu de găsit așa ceva în viața lui Daniel, așa cum este ea prezentată în Biblie.

Să tragem de aici concluzia că Daniel era construit dintr-un alt material, că nu era și el un om ca și noi, cu slăbiciuni omenești, cu defecte? Nu! Cu siguranță că nu! Daniel era un om ca oricare dintre noi, cu înclinații spre rău ca orice om. Dorim dovezi în privința aceasta? Iată doar două:

1. Biblia afirmă că „toți oamenii au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3,28). Nici Daniel nu făcea excepție, după cum nu au făcut excepție de la această realitate dureroasă nici Moise sau Ilie, care, deși au avut căderi și slăbiciuni omenești, au fost socotiți vrednici să fie luați la cer.
2. În rugăciunea sa, Daniel își mărturisește păcatul său împreună cu cel al poporului: „…pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu și păcatul poporului meu Israel…” (Daniel 9,20 pp).

Așadar, Daniel era un om ca oricare dintre noi. Însă era un om care, prin supunerea sa față de voința lui Dumnezeu și conlucrare cu Duhul Sfânt, a atins niște culmi ale caracterului pe care nu mulți oameni au reușit să le atingă.

Cine dintre oameni a mai primit un calificativ maxim din partea cerului așa cum a primit Daniel? În răspunsul pe care îngerul Gabriel îl aduce profetului, de trei ori apare expresia „om preaiubit și scump” ( vezi Daniel 9,23; 10,11.12). Un om păcătos nu-și poate dori mai mult. Ce poate fi mai încurajator decât să știi că tu, om slab, cu căderi și păcate, în loc să fii abandonat, ești prețuit înaintea cerului și ești preaiubit de Creator?

Așadar există în Cartea lui Daniel un răspuns la momentele noastre de descurajare, de singurătate, de înstrăinare și de cădere. Când ne predăm viața cu totul în mâinile lui Dumnezeu, când Îi dăm Lui inima noastră cu tot răul din ea, cerul este gata să realizeze pentru noi și în viața noastră lucruri mărețe.

Un studiu atent al vieții acestui bărbat al credinței ne conduce la descoperirea unui buchet de calități deosebite, demne de a fi puse ca țintă în viața oricărui om. Ceea ce este de remarcat în mod deosebit este faptul că Daniel a exemplificat aceste calități nu în condiții normale de viață, ci în condiții excepționale.

Deși provenind dintr-o familie regală, tânărul Daniel are parte încă din fragedă tinerețe (în adolescență) de o viață grea și tulburătoare. Dezrădăcinat din țara lui și înstrăinat de propria sa familie, care probabil a fost ucisă în timpul asediului Ierusalimului, apoi dus într-o țară străină, îndepărtată și păgână, fără speranța de a se mai întoarce vreodată, având condiția de rob, Daniel realizează două lucruri extraordinare:

1. Daniel ajunge la cea mai înaltă poziție socială din timpul său – prim-ministru sub mai mulți împărați, conducând două imperii puternice: Babilonul și Medo – Persia. Mai mult decât atât, el a reușit să-și păstreze autoritatea și funcția nu un an sau doi, ci aproape 70 de ani, cât o viață de om!
2. Daniel ajunge să primească din partea cerului cel mai valoros calificativ moral: „om preaiubit și scump”.

Să observăm, pe scurt, câteva dintre acele calități care au făcut din Daniel un om cu adevărat de succes, un model pentru toate generațiile care au urmat.

Concepția despre viață

O găsim încă din primele versete ale cărții sale: Daniel 1,1‑2.  De subliniat în aceste versete este afirmația „Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim…” Pentru Daniel nu există ghinion sau noroc. El nu pune înfrângerea lui Israel pe seama superiorității armatelor lui Nebucadnețar, nici pe seama altor cauze. Dincolo de aparențe, Daniel vede mâna lui Dumnezeu care conduce istoria națiunilor și indivizilor. Această viziune asupra vieții înseamnă maturitate spirituală, calitate pe care a păstrat-o și dezvoltat-o pe tot parcursul vieții, chiar și atunci când împrejurările erau nefavorabile.

Umilința

Daniel nu era un om de rând. Era un om de viță regească, un prinț al lui Israel, cu o educație aleasă. Noblețea caracterului său era recunoscută printre cei din vremea sa. Profetul Ezechiel scrie în cartea sa: „Chiar de ar fi în mijlocul ei acești trei oameni: Noe, Daniel și Iov, ei nu și-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor, zice Domnul.” (Ezechiel 14,14). După ascensiunea sa în poziția de mare demnitar la curtea lui Nebucadnețar, renumele lui Daniel crește vertiginos. Și totuși, Daniel rămâne un om de o modestie exemplară.

Deși el este autorul cărții care îi poartă numele, Daniel nu se pune pe sine în centrul acestei cărți. Ar fi putut scrie cartea într-un stil cu totul deosebit, elogiindu-se pe sine, înțelepciunea sa, biruințele sale, poziția sa la curtea Babilonului. Literatura antică abundă în asemenea elogii aduse omului. Daniel scrie despre sine doar strictul necesar, iar atunci când scrie despre hotărârea și statornicia sa, scrie la persoana a 3‑a, ca și când ar vorbi despre altcineva.

Orice reușită și succes care îl înalță în ochii semenilor, el le pune pe seama binecuvântării lui Dumnezeu. Când împăratul îl întreabă: „Ești tu în stare să-mi spui visul și tâlcuirea?”, Daniel răspunde plin de modestie: „Dacă mi s-a descoperit taina aceasta nu înseamnă că este în mine o înțelepciune mai mare decât a tuturor celor vii… Dar este în ceruri în Dumnezeu care descoperă tainele.” (Daniel 2,26- 30)

Hotărârea

Iată o calitate care e cu atât mai de apreciat cu cât Daniel a manifestat-o la o vârstă de adolescent (17 ani). „Daniel s-a hotărât”… (Daniel 1,8). Nouă ni se pare ușor și firesc. Citim și credem că așa este firesc să se întâmple. Să nu credem că lui Daniel i-a fost ușor! Orice hotărâre presupune o luptă crâncenă în sufletul omului, o luptă între bine și rău, între ascultare și neascultare față de voința lui Dumnezeu.

Oare tânărului Daniel nu i-a fost teamă de urmări? Oare frica și descurajarea nu-l urmăreau și pe el? Desigur! Era doar un om ca oricare din noi. Era un tânăr încă necălit în greutățile vieții. Dar, deși lupta sufletească a fost teribilă, Daniel a biruit.

Hotărârea unui om de a face voia lui Dumnezeu este un act juridic ce Îi permite lui Dumnezeu să lucreze în favoarea omului, fără ca Satana să poată obiecta. La doar 17 ani, Daniel s-a hotărât să rămână de partea lui Dumnezeu, de partea adevărului și a dreptății, iar Dumnezeu nu a rămas dator față de el: a binecuvântat această hotărâre cu o putere care l-a făcut pe Daniel să-și păstreze și să-și întărească hotărârea întreaga sa viață.

Respectul

Există mulți oameni hotărâți, într-un domeniu sau altul, însă hotărârea însoțită de respect este o floare rară. Priviți-l pe Daniel cum vorbește dregătorului babilonian după ce a luat hotărârea de a-și trăi credința așa cum a învățat-o: „Daniel s-a hotărât… și a rugat pe căpetenia famenilor să nu-l silească să se spurce” (Daniel 1,8).

Daniel ar fi putut să ia o atitudine sfidătoare, caracteristică vârstei, și ar fi putut spune dregătorului: „Știi ceva? Eu sunt evreu și nu unul oarecare, sunt un evreu de viță regală. Eu n-am să mă ating de bucatele voastre spurcate chiar dacă m-ai tăia în bucățele!” Nu, Daniel nu este arogant, deși știe că Dumnezeu este de partea lui și îl va ajuta. Dimpotrivă, vorbește plin de respect și tact, chiar dacă în fața sa se aflau asupritorii poporului din care făcea parte.

„Veșnic să trăiești, împărate!” – este salutul cu care bătrânul Daniel, în vârstă de peste 80 ani la acea dată, îl întâmpină pe împăratul Dariu din mijlocul gropii cu lei în care fusese aruncat. Ar fi putut recurge la blesteme, la amenințări sau cuvinte de ocară la adresa împăratului, care-l trimisese pe nedrept la moarte. Dar el nu a făcut-o. Și-a păstrat respectul chiar între fiarele înspăimântătoare și înfometate din groapa leilor, dovedind că diamantul rămâne diamant chiar atunci când este aruncat în noroi.

Credința

     „Încearcă pe robii tăi zece zile…”– îi roagă Daniel pe căpetenia famenilor de la palat (Daniel 1,12). Pe ce baza îi cere Daniel acest termen relativ scurt? Pe baza experienței că o alimentație sănătoasă și simplă îi vor face mai bine decât hrana de la masa împăratului? Puțin probabil că într-un timp atât de scurt putea să se vadă o diferență atât de clară! Înclin să cred că Daniel s-a bazat mai mult pe Dumnezeu decât pe alimentele sănătoase.

Daniel a rămas un om al credinței și în postura de rob, dar și de mare demnitar, și ca un condamnat la moarte, dar și în mijlocul onorurilor de la curtea celor două mari imperii. Iar atunci când îi erau în joc averea, funcția sau viața sa, el nu a ezitat nicio clipă în a se încrede în Dumnezeu, orice s-ar întâmpla. Daniel a știut să renunțe la toate. La un singur lucru nu a renunțat niciodată: la legătură cu Dumnezeul său. El L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima sa, cu tot cugetul său, cu toată puterea sa și cu tot sufletul său. Iar Dumnezeu l-a onorat peste așteptări.

Și în viața noastră vor veni mereu ocazii de a alege între un serviciu mai bun, cu compromisuri, și unul mai puțin bun, dar curat. Mereu vom fi puși în situația de a alege între a-L asculta pe Dumnezeu și a nu-L asculta. Daniel a știut să aleagă partea cea bună care nu i se va lua. Dumnezeu l-a onorat și în această viață, dar îl va onora și cu viață veșnică.

Spiritul frățesc

Daniel nu a fost un om izolat, un singuratic, un pustnic. În momentele de încercare el a căutat întotdeauna părtășia fraților săi, împărtășind cu ei bucuriile și necazurile. Ar fi putut lua singur povara luptei, închizându-se în sine și experimentând doar pentru sine puterea lui Dumnezeu. El însă cunoștea adevărul exprimat de Mântuitorul cu șase secole mai târziu: „Acolo unde sunt adunați doi sau trei în Numele Meu, voi fi și Eu în mijlocul lor” (Matei 18,20).

Iar atunci când primește răspuns la rugăciunea unită a celor patru, el știe să mulțumească în numele tuturor. Da, lupta credinței se poate duce și de unul singur, dar ce putere și binecuvântare este acolo unde alături de tine luptă, se roagă și pun umărul la greutăți și frații tăi de credință!

Bunătatea

Daniel a fost un om de o bunătate exemplară. După ce a fost înălțat în slujbă și onoruri, el ar fi putut să se retragă fericit în noua sa lume, consumându-și succesul de unul singur. Daniel însă se gândește și la tovarășii săi de suferință și rugăciune, cerându-i împăratului să le dea lor slujbele împărătești. Este adevărat că nu e o mare virtute ca cineva să-și iubească prietenii. Orice om, cât de rău ar fi, are prieteni la care ține într-un fel sau altul. Spunea Domnul într-o ocazie: „Dacă-i iubiți pe cei ce va iubesc, ce lucru deosebit faceți?”( Matei 5,46).

Iată că Daniel face un lucru cu totul deosebit: își iubește chiar și dușmanii. Și a dovedit-o cu prisosință, împiedicând uciderea înțelepților Babilonului de îndată ce i s-a descoperit visul împăratului. „Nu pierde pe înțelepții Babilonului”! – a fost primul său gând și prima sa cerere după ce Dumnezeu i-a descoperit visul. Cine erau, de fapt, acești înțelepți? Erau cei care, mai târziu, îl vor urmări pe Daniel, plini de ură și invidie, căutând un motiv de a-i face cel mai mare rău posibil.

Curajul

Întreaga viață a lui Daniel poartă amprenta unui curaj sfânt, izvorât dintr-o relație strânsă cu Creatorul său. Numai cu un asemenea curaj a putut Daniel să se prezinte în fața unor împărați păgâni, ca Nebucadnețar sau Belșațar, mustrându-i pentru păcatele lor. Nu este ceva ușor de făcut să apari în fața celor mai puternici oameni ai lumii, în fața cărora tremurau mulțimi de oameni, și să le transmiți un mesaj atât de incomod.

De unde acest curaj? Care era sursa lui? Daniel era conștient de misiunea sa cerească. Înainte de a fi un mare demnitar pământesc, el știa că este un ambasador al cerului. Și această misiune nu a uitat-o niciodată.

Dezinteresul material

Pe tot parcursul vieții sale, de peste 90 ani, niciodată Daniel nu a fost mânat în acțiunile sale de vreun interes material. „Ține-ți darurile și dă altuia răsplătirile tale!”, a fost răspunsul prompt dat lui Belșațar, atunci când împăratul a dorit să-l recompenseze pentru descifrarea mesajului misterios de pe zid (vezi Daniel 5,17).

Corectitudinea

Capitolul 6 al Cărții lui Daniel relatează despre un moment din viața lui în care totul a fost pus sub lupă. Vrăjmașii săi au încercat să găsească ceva, cât de mărunt, în viața lui, în slujba lui, în datoriile față de statul de atunci, în religia lui. Zadarnice le-au fost eforturile, trebuind să recunoască în Daniel o corectitudine de excepție.

„Atunci căpeteniile și dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pârască în ce privea treburile împărăției. Dar n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios și nu se găsea nicio greșeală la el și niciun lucru rău.” (Daniel 6,4)

După controale repetate și amănunțite din partea gărzii financiare a timpului, din partea poliției economice și a curții de conturi, plini de ciudă, acești invidioși au trebuit să recunoască: „Nu vom găsi niciun cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel.” (Daniel 6,5)

Cât de mult a fost onorat Dumnezeu prin cinstea și corectitudinea acestui om! Oare ce s-ar fi întâmplat cu el dacă ar fi fost găsit vinovat în vreo privință: mită, înșelăciune, corupție, evaziune fiscală, trafic de influență, delapidare, deturnare de fonduri guvernamentale, etc.?

Studiul Scripturilor

Daniel cunoștea Scripturile existente la acea dată, fapt care l-a ajutat să-și dezvolte o credință puternică și să treacă mai repede peste momentele de criză. Aplecându-se asupra cărții lui Ieremia, pe care o studia cu interes, el a înțeles că robia babiloniană se apropia de sfârșit, fapt care a adus o mare mângâiere sufletului său.

Viața de rugăciune

De fapt aici găsim adevăratul izvor al tuturor calităților amintite până acum. După interdicția semnată de Dariu cu privire la înălțarea vreunei rugăciuni în întregul imperiu, Daniel se retrage liniștit în apartamentul său și, fără să-și ia măsuri de siguranță speciale, continuă să se roage de trei ori pe zi, așa cum făcuse întotdeauna. Nici măcar amenințarea cu moartea nu îl împiedică pe Daniel să mențină legătura lui cu Dumnezeu.

Câteva concluzii

Când a primit Daniel calificativul maxim din partea cerului, fiind numit „om preaiubit și scump”? Oare atunci când s-a hotărât să nu se spurce cu alimentele necurate de la masa împăratului? Sau când a mustrat plin de curaj păcatele celor doi împărați puternici? A primit el acest calificativ când se afla în fundul gropii cu lei? Sau când a ieșit curat în urma controalelor de care a avut parte? Nicidecum!

Momentul în care cerul îi adresează aceste cuvinte de dorit pentru orice om este cel al rugăciunii. De ce nu i se spune „om preaiubit și scump” și în alte împrejurări? Pentru că oameni corecți, oameni care studiază Biblia, care sunt curajoși, care dovedesc dezinteres material, care sunt plini de respect față de semeni și buni în relațiile cu cei din jur, mai există în lume. Puțini însă, au avut o viață de rugăciune ca a lui Daniel.

Virtuțile sunt zerouri fără valoare, dacă nu sunt precedate de o cifră care să le dea valoare. Și ceea ce dă valoare tuturor virtuților este o legătura vie cu Christos, Domnul.

„Om preaiubit și scump” este sigiliul lui Dumnezeu pus pe fruntea acestui bărbat care a oglindit într-un mod desăvârșit caracterul lui Christos. Acestui om, care a devenit autorul „Apocalipsei Vechiului Testament”, i s-a oferit privilegiul să vadă prin ochii profeției istoria omenirii cuprinzând mai bine de 2500 ani.

Fie ca acest sigiliu să fie pus pe fruntea fiecăruia dintre noi, cei care trăim pe pragul împlinirii ultimelor profeții care vestesc venirea Împărăției slavei Domnului nostru Iisus Christos!

sursa: https://www.loribalogh.ro/