Daniel capitolul 8 – „Cornul cel mic” reapare - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

Vă propun o nouă întâlnire cu simbolul „cornului cel mic”. Am făcut deja cunoștință cu el în cadrul studiului capitolului 7 și, în urma studierii tuturor detaliilor legate de această apariție misterioasă, am ajuns la concluzia că el este simbolul unei puteri politico-religioase, care a dominat Europa Evului Mediu timp de mai bine de 12 secole – Roma papală.

Iată că în capitolul 8 al Cărții lui Daniel ne reîntâlnim cu simbolul „cornului cel mic”. Să reprezinte el oare același lucru? Vom găsi răspunsul pe parcursul studiului prezent.

Daniel 8,8-12; 19-25: Descrierea „cornului cel mic”, a lucrării lui și explicațiile date de înger lui Daniel.

Înainte de a proceda la fel ca în studiul capitolului 7, când am luat fiecare amănunt legat de „cornul cel mic” și l-am analizat, este bine să reamintesc câteva interpretări legate de acest simbol, care circulă în mediile creștine.

1. Una dintre cele mai răspândite interpretări este cea în care „cornul cel mic” este identificat prin regele seleucid Antioh Epifanul. În cei 11 ani de domnie (175-164 î.Ch.), acesta a încercat să distrugă religia și obiceiurile iudeilor, încercări rămase însă fără rezultat, datorită revoltei poporului sub conducerea Macabeilor. Această revoltă l-a alungat pe Antioh Epifanul („Ilustrul”) din Palestina.

Însuși Iosif Flavius – istoricul evreu de la sfârșitul secolului I, scriind în cartea sa „Antichități Iudaice”, amintește de această interpretare care, de altfel, nu este corectă din mai multe puncte de vedere.

1. Interpretarea futuristă, care amână apariția „cornului cel mic” până la sfârșitul timpului când, se spune, va apărea un Anticrist personal.
2. Au existat și încercări de a-l identifica pe „cornul cel mic” prin islam și profetul său, încercare fără niciun suport biblic, deoarece detaliile pe care ni le oferă profeția cu privire la acest „corn mic” nu se potrivesc islamului și lui Mohamed.

Atunci, cine ești, „cornule”? Să urmărim cu atenție toate amănuntele pe care ni le oferă profeția și apoi să încercăm să-l identificăm pe baza acestora.

1. „Dintr-unul din ele” (vers. 8 și 9)

Mulți cercetători ai profețiilor lui Daniel au fost în eroare, crezând că acest „corn mic” a ieșit dintr-unul dintre cele patru coarne mari – simbolul celor patru regate care au rezultat în urma împărțirii Imperiului Macedonean. Citind cu atenție versetul 8, reținem că ultima afirmație pe care o găsim aici este: „în cele patru vânturi ale cerurilor”, adică în cele patru puncte cardinale. Expresia „dintr-unul din ele”, cu care începe versetul 9, trebuie legată de această ultimă afirmație din versetul 8, deoarece așa cere logica textului.

Așadar, „cornul cel mic” este văzut ieșind nu din cele patru coarne mari, ci din cele patru vânturi (puncte cardinale), amănunt deosebit de important pentru localizarea geografică a puterii reprezentată de acest „corn mic”. De altfel, în limba ebraică, pronumele „ele” este la genul masculin și se acordează cu substantivul „vânturi”, care de asemenea este masculin.

1. „Un corn mic” (vers. 9). Expresia ne sugerează că puterea reprezentată prin acest corn mic urma să fie o putere politică modestă la începuturile ei, urmând să crească ulterior.
2. „S-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit și spre țara cea minunată” (vers.9).

Așadar, conform acestui detaliu profetic, e vorba de o putere occidentală, care urma să se extindă spre sud, spre est și spre Palestina.

1. „S-a înălțat până la oștirea cerurilor, a doborât o parte din oștirea aceasta și din stele, și le-a călcat în picioare” (vers. 10).

Dumnezeu Se prezintă pe Sine în Vechiul Testament ca fiind „Domnul Oștirilor”. Unii au tras de aici concluzia greșită că Dumnezeul Vechiului Testament este un Dumnezeu al războiului. Sensul expresiei este însă cu totul altul. Scriitorii Vechiului Testament folosesc deseori cuvântul „oștire” pentru a reda mulțimea corpurilor cerești create de Dumnezeu, ca de exemplu:

„Astfel au fost sfârșite cerurile și pământul și toată oștirea lor” (Geneza 2,1).

„Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului și toată oștirea lor prin suflarea gurii Lui” (Psalmul 33,6).

Deci un prim sens al Numelui „Domnul Oștirilor” este cel de Creator al întregului Univers, cu mulțimea corpurilor lui cerești. Dar mai există un sens: acela de Domn al poporului Său din toate timpurile, fie iudei, fie creștini (vezi Filipeni 3,20; Cântarea Cântărilor 6,10). Acest al doilea sens al Numelui lui Dumnezeu de „Domnul Oștirilor” este confirmat de înger în explicațiile pe care i le oferă profetului Daniel.

„Cornul cel mic” „va nimici pe cei puternici și chiar pe poporul sfinților” (vers. 24).

În concluzie, expresia „oștirea cerurilor” se referă la poporul lui Dumnezeu din toate timpurile, despre care Pavel spune că are cetățenia în cer (vezi Filipeni 3,20). Doborârea unei părți a acestei „oștiri a cerurilor” și a stelelor, precum și călcarea lor în picioare face referire la spiritul persecutor al „cornului cel mic”.

1. „S-a înălțat până la căpetenia oștirii” (vers. 11)

Dacă „oștirea cerurilor” reprezintă poporul lui Dumnezeu din toate timpurile, cine poate fi „Căpetenia oștirii”? În căutarea răspunsului, de un ajutor deosebit este pasajul biblic din Iosua 5,13- 15: „Pe când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii și s-a uitat. Și iată că un om stătea în picioare înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua s-a dus spre el și i-a zis: „Ești dintre ai noștri sau dintre vrăjmașii noștri? ” El a răspuns: „Nu, ci Eu sunt Căpetenia oștirii Domnului și acum am venit.” Iosua s-a aruncat cu fața la pământ, s-a închinat și I-a zis: „Ce spune Domnul meu robului său?” Și Căpetenia oștirii Domnului i-a zis lui Iosua: „Scoate-ți încălțămintele din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.” Și Iosua a făcut așa.”

Vă rog să remarcăm:

1. Iosua se închină „Căpeteniei oștirii Domnului”.
2. Iosua își scoate încălțămintea din picioare datorită sfințeniei locului în care se afla. Este o situație similară cu cea a lui Moise în fața rugului aprins (vezi Exodul cap.3).

Având în vedere că Legea lui Dumnezeu interzice închinarea în fața unei alte ființe decât Persoanele divine (îngeri puternici au refuzat închinarea oamenilor: vezi Apocalipsa 19,10; 22,8‑9), gestul lui Iosua de a se închina în fața „Căpeteniei oștirii Domnului” dovedește faptul că el era conștient că se afla în fața unei Persoane divine. Dar care dintre cele trei Persoane care alcătuiesc Trinitatea este „Căpetenia oștirii Domnului”?

Un studiu atent al Scripturii ne va duce la o singură concluzie: Domnul Iisus Christos. El a fost Cel care în repetate rânduri a intervenit în istoria poporului lui Dumnezeu, uneori întrupându-Se temporar (ca în cazul lui Iosua, al vizitei celor trei bărbați la Avraam, etc.). Această interpretare este confirmată de întreaga Scriptură:

1. Apocalipsa 12,7-17: Mihail este căpetenia îngerilor.
2. Daniel 10,13: Mihail este una dintre căpeteniile de seamă.
3. Daniel 10,21: Mihail este numit „Voievodul vostru”, al poporului lui Dumnezeu.
4. Daniel 12,1: „Marele Voievod Mihail” („Mihail” în limba ebraică înseamnă „Cel asemenea lui Dumnezeu”. Acesta este încă un argument că Mihail, „Căpetenia oștirii Domnului”, este nimeni altul decât Domnul Christos.

De altfel, însuși îngerul Gabriel, cel care îi explică lui Daniel unele aspecte ale profeției, confirmă acest lucru în versetul 25 al capitolului 8: „Cornul cel mic” se va ridica împotriva „Domnului domnilor”. Faptul că „Domnul domnilor” este Iisus Christos reiese clar din Apocalipsa 19,11- 16.

1. „I-a smuls jertfa necurmată” (vers. 11)

Expresia „jertfa necurmată” apare în legătură cu ceremoniile de la Sanctuar, mai precis spus, în legătură cu serviciul zilnic:

– Pâinea trebuia pusă necurmat pe masa punerii înainte (vezi Numeri 4,7).

– Candelele sfeșnicului trebuiau să ardă necurmat (vezi Exodul 27,20).

– Tămaia trebuia adusă zilnic pe altarul din Sfânta, dimineața și seara (vezi Exodul 30,7- 8).

– În fiecare dimineață și seară se aducea „jertfa necurmată” – un miel (vezi Numeri 28,3.4.6).

– Focul trebuia să ardă necurmat pe altarul din curtea Sanctuarului (vezi Leviticul 6,13).

În concluzie, „cornul cel mic” urma să smulgă „Căpeteniei oștirii” (lui Christos) rolul de Mijlocitor între Dumnezeu și om.

1. „I-a surpat locul locașului lui celui sfânt” (vers. 11)

Textul ebraic spune: „Și temelia Sanctuarului Său a fost aruncată la pământ.” Sensul acestei vorbiri metaforice este dat de faptul că acest „corn mic” va face ineficientă lucrarea în Sanctuarul ceresc, locul de unde izvorăsc neprihănirea și dreptatea. Cornul cel mic urma să atace chiar centrul activității lui Dumnezeu din Sanctuarul ceresc, în favoarea iertării păcatelor și a mântuirii oamenilor. El urma să atace chiar baza lucrării de mijlocire a Mântuitorului în favoarea păcătoșilor.

1. „Cornul a aruncat adevărul la pământ și a izbutit în ce a început” (vers. 12).

Textul ne arată clar atitudinea „cornului cel mic” față de adevăr, adică suma învățăturilor biblice despre Dumnezeire, despre mântuire, despre Legea divină, închinare, lucrarea Domnului Christos, etc. „Cornul cel mic” urmă să arunce la pământ adevărul descoperit în Scripturi, punând în loc tradiții omenești.

După ce am trecut în revistă câteva detalii care ne sunt date în legătură cu „cornul cel mic”, urmează identificarea acestuia: „Cornul cel mic” din capitolul 8 este Roma în ambele ei faze: păgână și papală. (spre deosebire de capitolul 7, în care cornul cel mic reprezintă doar Roma papală! )

Să urmărim din nou cele opt criterii de identificare enunțate mai sus și să observăm cum se regăsesc ele în puterea reprezentată de Roma păgână și apoi cea papală.

1. „Cornul cel mic” urma să apară dintr-unul din cele patru puncte cardinale, nu din cele patru coarne (regate) care au apărut prin împărțirea Imperiului lui Alexandru Macedon. Istoria confirmă acest amănunt geografic: Roma a apărut în afara regatelor născute din Imperiul Greco-Macedonean.
2. Un „corn mic” la început, adică o putere modestă la începuturile existenței ei. Acest amănunt e valabil atât în dreptul Romei păgâne, cât și a celei papale.
3. Expansiunea „cornului cel mic” spre răsărit, spre miazăzi și spre Palestina dovedește că această putere este una occidentală. Roma a fost o putere occidentală, extinzându-se mult spre Africa de Nord, Siria, Asia Mică, Grecia și Palestina. Toate aceste teritorii se află la răsărit și miazăzi de Roma.
4. „Cornul cel mic” urma să se înalțe până la „oștirea cerurilor”, doborând-o la pământ – Persecuția poporului lui Dumnezeu.

Spiritul de persecuție a caracterizat atât Roma păgână, cât și cea papală. În timpul unor împărați romani ca Dioclețian, Nero sau Decius, Biserica creștină a cunoscut cele mai crunte persecuții. Colosseum-ul din Roma este și astăzi martor al persecuțiilor pornite de Roma păgână împotriva creștinilor.

Însă nici Roma papală nu s-a lăsat mai prejos în ceea ce privește persecutarea celor care doreau să se închine lui Dumnezeu după propria lor conștiința liberă. Evul Mediu a fost martorul a milioane de creștini torturați în beciurile Inchiziției sau arși pe rugurile intoleranței religioase.

1. „Cornul cel mic” urma să se înalțe până la „Căpetenia oștirii”– Domnul Christos.

Roma păgână a împlinit acest detaliu profetic prin arestarea, judecarea și crucificarea Mântuitorului sub autoritatea guvernatorului roman Ponțiu Pilat. În ceea ce privește Roma papală, această înălțare până la „Căpetenia oștirii” s-a materializat prin luarea prerogativelor lui Christos. În ce fel? Iată trei exemple de însușire de către Roma papală a unor prerogative care-I aparțin doar lui Christos:

1. Preoția lui Christos din Sanctuarul ceresc a fost înlocuită cu preoția pământească a bisericii.
2. Mijlocirea lui Christos a fost înlocuită cu mijlocirea Mariei și a sfinților.
3. Titlul de „Împărat al împăraților” și „Domn al domnilor”,care-I aparține doar lui Christos, a fost luat de papă.

Iată un citat din lucrarea „Promta Bibliotheca” a lui Lucius Ferraris, un teolog romano-catolic:

„Numai singur papa merită să fie numit „cel prea sfânt”, pentru că numai el singur este vicarul lui Christos, care este fântâna și izvorul a toată sfințenia…” (!! Biblia ne învață că Vicarul lui Christos este Duhul Sfânt. Vezi Ioan 14,16). El (papa) este de asemenea, divinul monarh și împărat suprem și regele regilor. De aceea papa este încoronat cu o triplă coroana (tiara) în calitate de rege al cerului, al pământului și al locurilor mai jos decât pământul…

Adesea superioritatea pontifului roman nu se exercită numai asupra lucrurilor cerești, a celor pământești sau a celor de sub pământ, dar chiar și asupra îngerilor, căci el este mai mare… Astfel că, dacă ar fi posibil ca îngerii să apostazieze de la credință sau să gândească contrar ei, ei ar putea fi judecați și excomunicați de către papă… Căci el este de o așa mare demnitate și putere încât formează unul și același tribunal cu Domnul Christos.”

În jurul anului 1400, Petrus de Ancharno a făcut următoarea mărturisire: „Papa poate modifica Legea divină, deoarece puterea sa nu este a unui om, ci a lui Dumnezeu și el acționează în locul lui Dumnezeu pe pământ, având deplina libertate de a lega și dezlega oile sale.”

În anul 1512, la al 5‑lea Conciliu de la Lateran, s-a făcut următoarea declarație cu privire la papă: „Voi sunteți păstorul, voi sunteți doctorul, voi sunteți directorul, voi sunteți gospodarul, în final tu ești un alt Dumnezeu pe pământ„ (o cuvântare a lui Cristopher Marcellus).

1. „Cornul cel mic” urma să smulgă „jertfa necurmată” din mâinile „Căpeteniei oștirii” – Domnul Christos.

Cu privire la „smulgerea jertfei necurmate” din mâinile „Căpeteniei oștirii”, există cel puțin trei interpretări:

1. În cazul în care „cornul cel mic” se consideră a fi regele seleucid Antioh Epifanul, atunci smulgerea „jertfei necurmate” este asociată cu încercarea acestuia de a distruge serviciile religioase de la Templu, între anii 167-164 î.Ch. Această interpretare are multe lacune și nu merită luată în seamă.
2. În cazul în care „cornul cel mic” se consideră a fi Roma păgână, atunci smulgerea „jertfei necurmate” ar putea însemna distrugerea Ierusalimului și a Templului, în anul 70 d.Ch., punând capăt serviciilor religioase. Această interpretare nu răspunde la toate problemele legate de „cornul cel mic”.
3. „Cornul cel mic” din capitolul 8 reprezintă atât Roma păgână, cât și Roma papală – este interpretarea cea mai plauzibilă. Dacă Roma păgână a nimicit Templul din Ierusalim, punând capăt serviciilor religioase, Roma papală a continuat să smulgă Domnului Christos slujba de Mare Preot pe care o are de îndeplinit în Sanctuarul din cer. (vezi Evrei 7,25; 8,1‑2; 1 Ioan 2,1).

Smulgerea „jertfei necurmate” de către papalitate se manifestă prin:

1. Așezarea autorități papei în locul autorității lui Christos.
2. Așezarea ierarhiei preoțești deasupra masei credincioșilor, despre care Biblia afirmă că toți „sunt o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfat, un popor pe care Dumnezeu și l-a câștigat ca să fie al Lui…” (1 Petru2,9).
3. Înlocuirea neprihănirii prin credința în Christos cu un sistem de neprihănire prin fapte, conceput de biserică.
4. Practica spovedaniei și a jertfei liturgice în locul lucrării de mijlocire a Domnului Christos, în calitatea Sa de Mare Preot. Aceste practici au abătut atenția oamenilor de la jertfa și lucrarea lui Christos spre lucrarea preoților pământești.
5. „Cornul cel mic” urma să surpe locul locașului sfânt al „Căpeteniei oștirii” – El va face ineficientă temelia Sanctuarului ceresc, locul de unde izvorăsc dreptatea și neprihănirea.

În mod literal, Roma păgână a distrus Templul din Ierusalim, în anul 70 d.Ch. În mod figurat, Roma papală a subminat Sanctuarul ceresc, punând în umbră lucrarea pe care Mântuitorul o desfășoară acolo.

1. „Cornul cel mic” va arunca adevărul la pământ – El va susține unele tradiții și porunci omenești, în detrimentul poruncilor divine.

Când Biblia ne învață că adevărata zi de închinare lăsată de Dumnezeu încă de la Creație este Sabatul zilei a șaptea, iar papalitatea, în ciuda lipsei oricărui temei scripturistic, susține duminica drept zi de odihnă și închinare, nu înseamnă acest lucru că adevărul este aruncat la pământ?

Când Biblia ne învață că adevăratul botez este cel al omului matur, capabil să aleagă în mod conștient calea adevărului, iar papalitatea susține botezul copiilor mici, prin stropire și nu prin scufundare, așa cum s-a practicat în Biserica primară, nu înseamnă acest lucru aruncarea adevărului la pământ?

Când Biblia ne învață că Domnul Christos S-a adus o singură dată jertfă pentru păcat (vezi Evrei 9,28), iar papalitatea pretinde ca la fiecare slujba liturgică (Mesă) preotul repetă jertfa Mântuitorului, transformând pâinea și vinul în trupul și sângele lui Christos (transsubtanțiere), aceasta nu înseamnă a arunca adevărul la pământ?

Când Biblia ne învață că singurul Vicar al lui Christos pe pământ este Duhul Sfânt (vezi Ioan 14,16), iar papalitatea își atribuie titlul de „Vicarius Filii Dei” („Vicarul Fiului lui Dumnezeu”), nu înseamnă acest lucru a arunca adevărul la pământ?

Când Biblia ne învață că avem un singur mijlocitor între Dumnezeu și om: pe Domnul Iisus Christos (vezi 1 Timotei 2,5), iar papalitatea îi învață pe oameni despre mijlocirea sfinților, a fecioarei și a preoților, nu înseamnă aceasta a arunca adevărul la pământ?

Exemplele pot continua. O seamă de doctrine nebiblice, precum nemurirea sufletului, închinarea la fecioara Maria, mijlocirea omenească, purgatoriul, statutul de egalitate sau chiar de superioritate al tradiției față de Scriptură, pretenția preoților de a fi un „alter Christus” (un alt Christos), cu pretenția de a ierta păcatele oamenilor și a repeta, în cadrul liturghiei duminicale, jertfa lui Christos, și multe altele au călcat în picioare adevărul biblic.

Iată un exemplu recent: În catedrala Turin din Italia se află așa-zisul giulgiu al lui Christos. Acest giulgiu a fost adus de Geoffrey de Charny, un cruciat francez, în 1349, după o „bătălie sfânta.” El a raportat Vaticanului că a găsit pânza în care a fost înmormântat Iisus. Patru decenii mai târziu, un arhiepiscop a declarat că giulgiul este un fals.

Totuși dezbaterea asupra autenticității lui a continuat și continuă și azi. În 1997 giulgiul a fost vizitat de peste un milion de pelerini. Deși dovezile că giulgiul este un fals sunt evidente, papa a găsit o soluție inedită: Deși recunoaște că autenticitatea giulgiului este discutabilă, el recomandă ca oamenii să-l accepte, fie că e adevărat, fie că nu: „Trebuie să acceptăm acest giulgiu și să nu ne mai întrebăm atâta dacă este autentic sau nu” (Papa Ioan Paul al 2‑lea).

Concluzii

Studiul Cărți lui Daniel este o provocare pentru intelectul și sufletul oricărui urmaș al lui Christos. Cu 2600 ani în urmă, Dumnezeu ne-a descoperit lucruri care s-au petrecut în istoria lumii și a Bisericii, și care încă se mai petrec sub ochii noștri.

De ce am neglija a ceasta „pagină” a scrisorii de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi? Vorbind despre Cartea lui Daniel, Mântuitorul a spus: „Cine citește să înțeleagă!” (Matei 24,15)

Așadar, să o citim și o vom înțelege, căci așa ne-a promis Cel care a inspirat această „Apocalipsă a Vechiului Testament”.

sursa: https://www.loribalogh.ro/