Categoria: Profetii biblice
Așa după cum am constatat în studiile anterioare, primele versete ale capitolului 7 al Cărții lui Daniel descriu scene și evenimente pe care profetul le vede împlinindu-se pe pământ. Este vorba de o adevărată panoramă istorică, ce ne prezintă succesiunea celor patru mari imperii universale care au avut legătură cu istoria poporului lui Dumnezeu: Babilonul, Medo-Persia, Grecia lui Alexandru Macedon și Roma.
După o descriere succintă a acestor patru imperii, atenția profetului este atrasă de puterea simbolizată prin „cornul cel mic”, un veritabil simbol al „Anticristului”. Profetul Daniel este uimit de creșterea acestui „corn mic”, de lucrarea lui, de cuvintele lui semețe, precum și de înfățișarea sa deosebită de a celorlalte coarne.
Începând cu versetul 9, atenția profetului este îndreptată spre un mare eveniment ce se petrece în cer: gloriosul tablou al judecății, în care apare cel de-al doilea Personaj principal al luptei dintre bine și rău – Fiul Omului. Scena care se desfășoară înaintea ochilor lui Daniel este atât de grandioasă încât, oricât de captivat fusese de scenele legate de „cornul cel mic”, el își îndreaptă privirea spre cer, atent la cele ce se petrec acolo.
Daniel 7,9-14: Tabloul judecății descris în aceste câteva versete este unic în Biblie.
Deși avem de-a face cu o profeție, în care simbolurile predomină, în cazul tabloului judecății nu avem de-a face cu simboluri, ci cu o descriere realistă a unui eveniment ceresc. Amănunte ca: tronul lui Dumnezeu, Persoana Fiului Omului sau slujitorii care sunt prezenți la scena judecății nu sunt simboluri, ci descrieri ale realităților cerești.
Trebuie să facem însă o precizare: Deși limbajul este real, nesimbolic, el nu poate reda perfect realitatea, din cauza incapacității limbii omenești de a reda realități cerești. Ceea ce ni se transmite în aceste versete cu privire la evenimentul ceresc, este doar o oglindire a realității cerești, o traducere în limbaj omenesc a unor realități cerești, pe care altfel nu le-am putea înțelege.
Noi ne naștem, trăim și murim pe acest pământ, care este în același timp și căminul nostru, dar și o închisoare din care nu putem scăpa. Noi nu putem înțelege ceea ce se află dincolo de lumea noastră, decât dacă acele lucruri cerești, nemaivăzute și nemaiauzite, sunt „traduse” în limbajul nostru omenesc.
Spuneți unui african dintr-un trib sălbatic ce este zăpada, ce este un aisberg sau un computer, un telefon mobil sau o parapantă și nu va înțelege nimic. Lumea lui este prea limitată pentru a înțelege realitatea lumii civilizate de azi.
La fel stau lucrurile când noi, oamenii limitați la pământul care ne poartă prin Univers, încercăm să înțelegem tot ce se petrece în cer. Nu vom înțelege niciodată nimic, afară de cazul în care Dumnezeu ne „traduce” câte ceva din cele cerești în limbajul nostru pământesc (vezi 1 Corinteni 2,9; 13,12).
Revenind la mărețul tablou al judecății din capitolul 7, trebuie să înțelegem că el este doar o palidă imagine a ceea ce este în realitate în cer. De ce se instalează tribunalul ceresc? Care este rațiunea existenței acestui tribunal? Iată câteva răspunsuri posibile:
- Un prim răspuns îl găsim chiar în versetele anterioare, care vorbesc despre faptele reprobabile ale „cornului cel mic” și cuvintele pline de trufie pe care acesta le rostește împotriva lui Dumnezeu.
- Al doilea motiv care impune necesitatea unei judecăți divine este dat de rugăciunile sfinților persecutați de puterea reprezentată de „cornul cel mic”. Dumnezeu va onora rugăciunile copiilor Săi, făcând dreptate la timpul hotărât pentru aceasta. (vezi Apocalipsa 6,9-11; Geneza 4,10).
- Dumnezeu este drept și sfânt, neputând să stea indiferent față nedreptățile care se petrec pe pământ. Chiar dacă omului i se pare că Dumnezeu întârzie în aducerea dreptății pe pământ, planurile Sale nu cunosc nici grabă, dar nici întârziere. La timpul hotărât de Atotînțelepciunea Sa, judecata trebuia să înceapă, ca o garanție că armonia universală va fi restabilită.
„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Christos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata pentru binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5,10)
„Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12,13- 14).
Unde are loc judecata? Desigur că în cer. Însă în cer există un loc special unde se ține judecata, acolo unde se află „statul major” al luptei împotriva răului – Templul ceresc. Iată câteva argumente în susținerea acestei afirmații:
- În vechiul popor Israel, Templul era „statul major” al luptei împotriva păcatului. Acolo avea loc judecata păcătosului nepocăit; acolo se transfera vina păcatelor mărturisite asupra mielului de jertfă; acolo se făcea judecarea lui Satana, prin simbolul țapului pentru Azazel.
- Profeții Vechiului Testament vorbesc adesea despre prezența lui Dumnezeu în Templul Său cel sfânt:
„Dumnezeu este însă în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui” (Habacuc 2,20).
„Rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în Templul Tău cel sfânt” (Iona 2,7).
„Domnul care este în Templul Lui cel sfânt” (Mica 1,2).
Toate aceste pasaje biblice, precum și multe altele, vorbesc despre existența unui Templu ceresc, acolo unde se găsește și tronul lui Dumnezeu și de unde este coordonată întreaga luptă împotriva răului.
- Cartea Apocalipsei vorbește de asemenea despre Templul din cer, ca locul din care se trimit ordinele de luptă împotriva răului (vezi Apocalipsa 11,19; 15,5- 8; 16,1.17).
Citind cu atenție aceste referințe biblice, observăm că în Templul ceresc se află chivotul conținând, în original, Legea cea veșnică a lui Dumnezeu – etalonul judecății. Tot din Templul ceresc vor ieși cei șapte îngeri care vor vărsa cele șapte plăgi peste pământ. Și tot din Templul ceresc va ieși porunca dată celor șapte îngeri de a vărsa urgiile pe pământ.
Demn de subliniat este însă versetul 17 al capitolului 16 din Apocalipsa: „Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare care zicea: S-a isprăvit.” Se observă asocierea dintre Templu și scaunul de domnie al lui Dumnezeu (vezi Psalmul 11,4).
Completul de judecată este format din:
- „Cel Îmbătrânit de zile”
Este Persoana centrală a scenei judecății. Deoarece El este văzut șezând pe un scaun de domnie, în cer, rezultă că este o Persoană divină. Cine dintre Persoanele divine este „Cel Îmbătrânit de zile”? Nu poate fi decât Persoana Tatălui, deoarece Persoana Fiului apare distinctă în versetul 13 sub Numele de Fiul Omului.
În descrierea pe care Daniel o face Persoanei Tatălui apar câteva amănunte demne de luat în seamă:
– Haina albă – simbol al curăției, neprihănirii și sfințeniei lui Dumnezeu.
– Părul alb – simbol al înțelepciunii, al atotștiinței lui Dumnezeu.
– „Îmbătrânit de zile” – expresia scoate în evidență experiența lui Dumnezeu, cât si viața veșnică pe care o are in Sine.
Se pune în mod firesc întrebarea dacă Daniel a văzut într-adevăr Persoana Tatălui în toată slava Lui. Dacă am răspunde afirmativ, atunci Biblia s-ar contrazice pe sine, căci Ioan 1,18 spune clar: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”
Și totuși Daniel ne spune că a văzut un „Îmbătrânit de zile” șezând pe scaunul de domnie. Cum se împacă cele două afirmații aparent contradictorii?
Când Biblia afirmă că niciun om muritor nu L-a văzut și nu-L poate vedea pe Tatăl în toată slava Lui, ea spune adevărul. Când Moise I-a cerut Domnului să-L vadă, răspunsul a fost: „Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască” (Exodul 33,20). Dacă lui Daniel i s-a oferit privilegiul de a-L vedea pe Tatăl, trebuie să înțelegem că ceea ce a văzut el a fost o imagine în oglindă a Persoanei Tatălui.
„Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci vom vedea față în față. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin…” (1 Corinteni 13,12).
Așadar, Daniel nu a văzut un simbol al Persoanei Tatălui, ci L-a văzut pe Tatăl în persoană, însă „în oglinda, în chip întunecos”. Pe vremea când Pavel le scria corintenilor, oglinzile erau fabricate din metale lustruite. Aceste oglinzi metalice, oricât ar fi fost de lustruite, nu puteau reda fidel chipul lucrurilor. Imaginile redate de aceste oglinzi erau foarte întunecoase și estompate. Dacă Daniel ar fi văzut Persoana Tatălui în plinătatea slavei Sale, el nu ar fi rezistat în fața acestei măreții. Și chiar dacă ar fi rezistat, el nu ar fi avut cuvinte în nicio limbă pământească prin care să descrie ceea ce a văzut.
Din mijlocul scaunului de domnie Daniel vede ieșind un „râu de foc”. Focul și lumina sunt două elemente proprii lui Dumnezeu. Lui Moise Dumnezeu i s-a descoperit într-o flacără de foc (vezi Exodul 3,2). Pavel le scrie evreilor că „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12,29). Focul este imaginea vizuală a energiei lui Dumnezeu, a puterii Lui care distruge păcatul. „Înaintea Lui merge focul și arde pe protivnicii Lui” (Psalmul 97,3).
- Slujitorii într-un număr impresionant.
„Mii de mii și de zece mii de ori zece mii”, ceea ce înseamnă milioane și sute de milioane de îngeri sfinți, care participa ca martori la judecată. „Nu sunt toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea?” (Evrei 1,14).
Îngerii noștri păzitori sunt martorii nevăzuți ai tuturor faptelor, gândurilor, cuvintelor, intențiilor și dorințelor noastre. Ei ne-au supravegheat pas cu pas, de la nașterea noastră până pe pragul mormântului, cunoscând orice lacrimă vărsată, orice suferință îndurată, orice dezamăgire, bucurie sau încercare pe care le-am trăit în cursul acestei vieți. În prezența acestor martori sfinți nu am nicio îndoială că judecata ce se face în cer este o judecată dreaptă, scoțând la iveală orice lucru ascuns, fie bun, fie rău.
- Fiul Omului – Domnul Christos.
Ne surprinde afirmația lui Daniel că „a venit Unul ca un Fiu al Omului”. De ce apare expresia „ca un Fiu al Omului” și de ce Daniel nu s-a exprimat direct: „a venit Fiul Omului”?
În timpul vieții Sale pământești, Mântuitorul a avut un Nume preferat pe care L-a folosit în dreptul Persoanei Sale ori de câte ori era nevoie. Acest Nume a fost „Fiul Omului” (vezi Matei 25,31; Marcu 10,47; Luca 17,24). Daniel, care a trăit cu șase secole înainte de Domnul Christos, nu cunoștea acest Nume, însă el a observat că Persoana care S-a înfățișat înaintea Celui Îmbătrânit de zile semăna cu un fiu al omului. El nu știa atunci când a scris cartea sa că acest Nume va fi Numele preferat al Mântuitorului.
Ce rol îndeplinește Fiul Omului – Iisus în marea scenă a judecății?
Răspunsul îl aflăm chiar de la Domnul Christos: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5,22).Cuvintele sunt fără echivoc: „Cel Îmbătrânit de zile” nu este El judecătorul. El doar prezidează scena judecății. Adevăratul Judecător este Cel ce a suferit pe cruce, Cel ce a trăit printre noi, Cel care a luat chip de om, gustând împreună cu noi forța ispitelor și grozăvia păcatului. Acest adevăr e deosebit de încurajator pentru noi, căci Cel ce ne judecă e Unul care ne cunoaște din propria Sa experiență luptele, slăbiciunile și ispitele.
Când are loc judecata descrisă în Cartea lui Daniel?
Întrebarea e deosebit de importantă pentru noi. În lumea creștină există diferite concepții cu privire la timpul judecății. Unii cred că la moartea unei persoane are loc o judecată preliminară, pentru ca apoi, la sfârșitul timpului, să se desfășoare judecata universală. În această privință Biserica Adventistă are o concepție diferită de a altor biserici creștine, concepția ei bazându-se pe mai multe pasaje biblice.
La întrebarea: „Când are loc judecata despre care scrie Daniel în capitolul 7”? nu există decât două răspunsuri posibile: ori înainte de revenirea lui Christos pe pământ, ori după acest glorios eveniment.
Acum, vă rog să observăm împreună un amănunt foarte important: În viziunea din capitolul 7, Daniel privește la două scene care se desfășoară în același timp: faptele „cornului cel mic”, pe pământ și scena judecății, în cer. După ce i se prezintă scena judecății din cer, în versetele 11 și 12, privirea profetului coboară din nou pe pământ spre „cornul cel mic”, pentru ca în versetele 13 și 14 din nou să privească spre cer.
Această succesiune de imagini pământești cu cele cerești, redând evenimente ce se petrec concomitent, ne obligă să tragem concluzia că judecata cerească, despre care vorbește Daniel, are loc în timp ce pe pământ trăiesc oameni, în timp ce istoria își urmează cursul ei firesc. Este vorba, așadar, de o judecată preadventă.
Ideea că înainte de revenirea lui Christos trebuie să aibă loc o judecată în cer, apare și în alte pasaje din Scriptură. În prima solie îngerească, pe care o găsim în Apocalipsa 14,7, stă scris: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a sosit ceasul judecății Lui. Și închinați-vă Celui ce a făcut cerul, pământul, marea și izvoarele apelor.” Și din acest verset biblic rezultă că este vorba de o judecată care trebuie să preceadă revenirea lui Christos. Solia îngerului îi somează pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu, căci în cer „a sosit ceasul judecății Lui („a sosit”, nu „va sosi cândva, în viitor”!).
Este demn de subliniat faptul că, după ce profetul vede scena judecății, pe care o descrie în versetele 9 și 10, el privește din nou spre pământ. Și ce vede? „Eu mă uitam mereu din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela…” (Daniel 7,11).
Așadar, în timp ce în cer începe judecata, pe pământ „cornul cel mic” continuă să rostească cuvinte semețe, pline de blasfemie. Să reținem un amănunt: În anul 1869 (pe 18 decembrie), Papa Pius al 9‑lea convoacă Conciliul ecumenic la Roma și, în prezența a 766 de prelați din întreaga lume, declară infailibilitatea papei, atât a predecesorilor săi, cât și a succesorilor săi.
În plină perioadă critică a „rănii de moarte” primită de fiară (vezi Apocalipsa 13), în toată lumea s-a auzit strigătul triumfător: „Trăiască Pius al 9‑lea, papa cel infailibil!” La un an după aceasta, în 18 iulie 1870, regele Italiei, Victor Emanuel, trimite armatele în Vatican și îl somează pe papă să se supună autorităților laice.
Iată un singur exemplu de „cuvinte pline de hulă” rostite de puterea reprezentată de „cornul cel mic”, chiar într-o perioadă în care judecata a început în cer.
Așadar, Daniel capitolul 7 ne vorbește despre o judecată preadventă, numită și „judecata de cercetare”. Există și argumente logice în sprijinul acestui adevăr: În Apocalipsa 22,12, Mântuitorul spune: „Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine”.
Din moment ce Domnul Christos va aduce cu Sine răsplata la revenirea Sa pe pământ, este cât se poate de clar că înainte de aceasta trebuie să aibă loc o judecată, în urma căreia să se știe cine sunt cei mântuiți și cine sunt cei pierduți. Această judecată preadventă a început în anul 1844, fapt de care ne vom ocupa într-o ocazie viitoare.
În acel an, Fiul Omului – Domnul Christos – a înaintat spre „Cel Îmbătrânit de zile” în Templul ceresc, în Sfânta Sfintelor, începând, în calitatea Sa de Judecător și Mijlocitor, această judecată de cercetare. Astăzi trăim în ultimele momente ale judecății cerești preadvente, următorul mare eveniment fiind revenirea în glorie a Mântuitorului.
„Lucrarea fiecărui om este trecută în revistă înaintea lui Dumnezeu și înregistrată la credincioșie sau necredincioșie. În dreptul fiecărui nume din cărțile cerului este trecut cu o exactitate teribilă orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neîmplinită și orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită, avertizările sau mustrările trimise de cer, dar neglijate, clipele risipite, ocaziile nefolosite, influența exercitată spre bine sau spre rău cu rezultatele ei îndepărtate, toate sunt înregistrate de îngerul raportor. Legea lui Dumnezeu este măsura prin care vor fi judecate viețile și caracterele oamenilor” (E. G. White, „Tragedia veacurilor” pag. 441).
„În cartea de amintire a lui Dumnezeu este imortalizată orice faptă de dreptate. Acolo se înregistrează cu credincioșie orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit, orice cuvânt de milă duioasă care a fost exprimat. Și orice faptă de jertfire, orice suferință și durere suferită pentru Christos este raportată acolo” (Idem).
Trăim timpuri solemne și nu ne dăm seama. O lume întreagă își vede de problemele ei, în timp ce în cer se hotărăște soarta veșnică a fiecărui om. Cu toate acestea, există speranță în această judecată a lui Dumnezeu, căci ea este o judecată spre mântuirea tuturor celor ce vor să fie mântuiți.
„Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1,18).
„De aceea, să ne apropiem cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4,16).
sursa: https://www.loribalogh.ro/