Daniel capitolul 7 – Cele patru fiare - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

Prima parte a Cărții lui Daniel, cea istorică, s-a încheiat odată cu capitolul 6. Prin evenimentele relatate și prin caracterele descrise, această prima parte a cărții este una deosebit de atractivă și instructivă, atât pentru copii, cât și pentru tineri și adulți.

Începând cu capitolul 7 intrăm într-o zonă mai dificilă, dar deosebit de fascinantă pentru un om care iubește studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Este vorba despre partea profetică a Cărții lui Daniel, cea care ne desfășoară, ca pe un ecran panoramic, istoria omenirii, începând cu vremea în care a trăit autorul până la revenirea în glorie a Mântuitorului.

Dacă în primele șase capitole ni s-a arătat ce fel de caracter trebuie să avem pentru a fi plăcuți lui Dumnezeu și pentru a trece cu bine de criza finală a omenirii, ultimele șase capitole ne vorbesc despre natura acestei crize și despre conținutul ei.

De acum înainte ni se va servi o „hrană mai tare”, unii fiind ispitiți să se descurajeze în studiu atunci când vor auzi de atâtea date istorice, de o mulțime de simboluri profetice, de numeroase evenimente trecute și viitoare din lumea politică și religioasă. Unii se vor gândi, probabil, că aceste lucruri îi depășesc și vor refuza masa Evangheliei. Pentru aceștia doresc să subliniez câteva lucruri:

1. Dacă Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, a considerat că e bine să existe aceste lucruri în Cuvântul Său, înseamnă că ele sunt importante pentru noi. Faptul că aceste profeții, aparent greoaie și de neînțeles, există, reprezintă o reală provocare pentru o minte însetată și flămândă după adevărul divin.
2. Domnul Isus, în memorabila Sa predică, pe care o putem citi în Matei cap.24, amintește o singură carte a Vechiului Testament: Cartea lui Daniel. Mai mult decât atât, El folosește sintagma „urâciunea pustiirii”, pe care o găsim în cea de-a doua parte a Cărții lui Daniel, in partea sa profetică (cap. 8 și 9): „De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a scris prorocul Daniel, așezată în locul sfânt – cine citește să înțeleagă…” (Matei 24,15)

Dacă Mântuitorul Însuși ne îndeamnă să citim această a doua parte a Cărții lui Daniel, de ce nu am studia, cu rugăciune și umilință, aceste uimitoare profeții scrise cu mai bine de două milenii și jumătate în urmă? Vă asigur că binecuvântările pe care le vom primi în urma acestui studiu vor întrece toate așteptările.

Dacă vom constata că nu am reținut toate datele istorice, toate numele de împărați și mulțimea evenimentelor relatate, să nu ne descurajăm! Câștigul acestui studiu nu constă în memorarea de date istorice sau în acumularea de informații, ci în dobândirea unei viziuni profetice asupra evenimentelor petrecute în desfășurarea istoriei omenirii. Când vom înțelege că nimic nu se întâmplă în lume fără aprobarea cerului, când vom dobândi certitudinea că Dumnezeu este pe tronul Universului și că El va conduce toate evenimentele spre un final glorios, și când Îl vom descoperi pe Mântuitorul în tablourile profetice ale cărții, acesta va fi adevăratul câștig al celor ce studiază această carte, pe drept supranumită „Apocalipsa Vechiului Testament.”

Cartea lui Daniel este asemenea unui computer care înmagazinează o mulțime de informații. Cel care lucrează cu computerul nu trebuie să știe tot ce e înmagazinat în el, însă el va ști la orice oră din zi sau din noapte unde să caute o anumită informație de care are nevoie.

Capitolul 7 al Cărții lui Daniel este un lanț profetic care merge paralel cu visul profetic al lui Nebucadnețar, dar mult mai dezvoltat. De ce folosește Dumnezeu metoda repetiției în profeție? (Apocalipsa are și ea trei lanțuri profetice paralele) Iată câteva motive:

1. Repetarea unui anumit adevăr în Biblie semnifică faptul că lucrul acela este hotărât din partea lui Dumnezeu (vezi Geneza 41,32).
2. Repetiția are rolul să ne fixeze mai bine în minte un anumit adevăr.
3. Atunci când Domnul repetă o anumită profeție, El o face dezvoltând-o și prezentându-ne mereu alte și alte fațete ale adevărului. De exemplu, capitolul 2 al cărții ne prezintă o succesiune a imperiilor lumii din punct de vedere politic, după cum era interesat Nebucadnețar. Capitolul 7 ne prezintă aceeași succesiune de imperii, însă privită din punct de vedere religios, așa cum avea nevoie Daniel și poporul lui Dumnezeu din toate timpurile. Fiecare lanț profetic ne oferă alte amănunte importante, ele completându-se reciproc. Să intrăm, cu ajutorul Duhului Sfânt, în marea aventură a descifrării mesajului profetic din capitolul 7!

Daniel 7,1: Este vorba de anul întâi al domniei lui Belșațar, adică anul 553-552 î.Ch., la nouă ani după moartea marelui Nebucadnețar. La acea dată Daniel era în vârstă de aproximativ 70 ani. Înțelegem din acest prim verset că Daniel a scris doar lucrurile importante ale viziunii, fără detalii nesemnificative.

Daniel 7,2: „Marea cea mare”

Unii comentatori susțin că „marea cea mare” este Marea Mediterană, căci, argumentează ei, toate imperiile amintite în profeția din capitolul 7 au avut legături cu ea:

–Babilonienii i-au cucerit țărmul estic.

–Perșii sperau să aibă supremația asupra apelor ei.

–Grecii și romanii au intrat în istorie de pe apele ei.

Cu toate acestea, în profeție avem de-a face cu simboluri. Cheia acestor simboluri se găsește în Biblie, conform principiului care afirmă că Biblia se interpretează pe sine însăși. Ce simbolizează apele în Biblie? Cheia acestui simbol se afla în Apocalipsa 17,15: „Apele pe care le-ai văzut… sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.” Așadar, apele reprezintă națiunile lumii. Atunci când „apele” sunt liniștite, ele ne vorbesc despre pace. Când „apele” sunt frământate de vânturi, ele ne vorbesc despre război.

Daniel 7,3: „Și patru fiare mari au ieșit din mare, deosebite una de alta.”

Imaginea pe care o vede profetul Daniel este aceea a patru fiare mari care ies, nu dintr-o apă liniștită, ci din marea cea mare frământată de cele patru vânturi. Dacă apele simbolizează în Biblie mulțimi de oameni – popoarele lumii – și dacă apele frământate de vânt înseamnă războaie, atunci, în mod firesc, ce pot să însemne cele patru fiare ieșind din apele înfuriate ale mării?

Cheia simbolului o găsim chiar în explicația dată de înger lui Daniel: „Aceste patru fiare mari sunt patru împărați care se vor ridica pe pământ” ( vers.17). Patru împărați sau, mai corect, patru împărății. În visul lui Nebucadnețar din capitolul  2, diferitele metale care alcătuiesc chipul uman reprezintă patru împărății, nu patru împărați! Capitolul 7, conținând un lanț profetic paralel cu cel din capitolul  2, este firesc să mergem pe aceeași linie de interpretare: succesiunea a patru imperii, nu a patru împărați oarecare.

Folosirea animalelor ca simboluri ale unor împărății este ceva obișnuit în Biblie (vezi Ezechiel 29,3: Egiptul este asemănat cu un crocodil; Isaia 27,1: Babilonul este asemănat cu o creatură misterioasă numită leviathan; Egiptul este asemănat cu balaurul de lângă mare, iar Asiria, cu un șarpe, etc.).

Ce ne sugerează noțiunea de „fiară”? Să ne imaginăm ca Dumnezeu ar fi putut folosi ca simboluri și alte animale: oaia, calul, porumbelul, șoarecele, etc. Totuși, în contextul acestei profeții, El folosește simbolul unor „fiare mari”, ceea ce ne spune ceva important în legătură cu natura acestor împărății care urmau să se ridice pe arena istoriei. O fiară ne sugerează ideea de violență, putere și intoleranță. O fiară nu suportă în vecinătatea sa un alt animal. Aceasta ne spune mult cu privire la natura imperiilor care urmau să se ridice.

Trebuie să subliniem și un alt amănunt important: Fiarele din viziunea lui Daniel erau deosebite una de alta. Din mare nu au ieșit patru lei, sau patru urși, sau patru leoparzi, ci au ieșit patru fiare mari, deosebite. Aceasta înseamnă că fiecare imperiu care urma să apară pe scena lumii urma să aibă specificul propriu, să aibă un teritoriu deosebit, o cultură deosebită, obiceiuri deosebite.

Daniel 7,4: Prima fiară: leul înaripat cu aripi de vultur. Este simbolul perfect al Imperiului Neobabilonian (605- 538 î.Ch.).

Ne aducem aminte că în capitolul 2, în visul lui Nebucadnețar, acest imperiu era simbolizat prin capul de aur. După cum aurul este regele metalelor, leul – regele animalelor și vulturul – regele păsărilor, la fel Imperiul Babilonian, mai ales sub domnia lui Nebucadnețar, a fost cel mai măreț și plin de slavă imperiu din câte au existat.

În cărțile profetice ale Vechiului Testament găsim dese referiri la Babilon, fiind asemănat cu un leu sau cu un vultur (vezi Ieremia 4,7; 30,44; 49,19.22; Habacuc 1,8; Ezechiel 17,3.12). Simbolul acesta nu este ales la întâmplare de Providența divină, deoarece în Babilon existau multe opere de artă reprezentând leul înaripat. „Calea Victoriei” din Babilonul de altă dată era străjuită de ziduri pe care erau zugrăviți lei cu aripi de vultur.

Leul simboliza puterea imperiului, iar vulturul – viteza cuceririlor militare. Cu toate acestea, această împărăție urma să sufere o schimbare a naturii sale, potrivit profeției din cap. 7,4: smulgerea aripilor, ridicarea în picioare și dobândirea unei inimi omenești. De fapt, a doua parte a versetului 4  redă în simboluri, pe scurt, ceea ce am studiat în capitolul 4 în legătură cu visul lui Nebucadnețar și umilirea sa.

Spre sfârșitul domniei sale, Nebucadnețar a terminat construcțiile importante din Babilon: cele 53 temple, cele 955 sanctuare mai mici, grădinile suspendate, cele două palate regale și zidurile uriașe ale cetății. În a doua parte a domniei sale, Nebucadnețar a schimbat sabia cu mistria, ocupându-se mai mult de construcții decât de cuceriri militare. După visul relatat în capitolul 4 și experiența tristă care i-a urmat, Nebucadnețar s-a schimbat radical. Din omul ambițios și războinic, crud și lacom de putere, el a devenit un om smerit, cu o inimă caldă și preocupată de binele supușilor săi.

Urmașii săi la tron nu au fost nici ei niște războinici. Evil Merodac, fiul lui Nebucadnețar, l-a eliberat pe regele iudeu Ioiachin din închisoare (fapt relatat de Biblie), dovedind o inimă de om, nu de fiară. În ceea ce-l privește pe Nabonid, ultimul împărat, acesta a fost un împărat pașnic, preocupat mai mult de teologie, filozofie și cultură, decât de cuceriri militare. El s-a retras la Tema, în pustiul Arabiei, lăsându-l pe tronul Babilonului pe fiul său Belșațar în calitate de coregent.

Inima de om, sugerând sensibilitate, umanitate, înțelegere, compasiune, dar și slăbiciune, ne vorbește clar despre schimbarea naturii acestui imperiu în scurta, dar glorioasa sa existență.

Daniel 7,5: A doua fiară: ursul care stătea într-o rână, având trei coaste în dinți.

Această a doua fiară, deosebită de prima, este simbolul celui de-al doilea imperiu ce trebuia să intre pe scena istoriei: Imperiul Medo-Persan (538- 331 î.Ch.). Prin comparație cu leul, ursul este un animal mai puțin maiestos și mai greoi. Aceasta ne vorbește despre natura celui de-al doilea imperiu, inferior Imperiului Babilonian în ce privește bogăția, slava și măreția.

Faptul că ursul medo-persan este văzut stând într-o rână este interpretat diferit de comentatorii profețiilor lui Daniel. Unii sugerează că aceasta este imaginea unui urs culcat pe o parte, căruia i se poruncește să se scoale și să mănânce multă carne. Aceasta ar corespunde perfect naturii Imperiului Medo-Persan care, la început, nu a avut caracterul violent și expansiv pe care îl vedem sub domnia lui Cirus. Alți comentatori susțin că șederea într-o rână simbolizează caracterul dualist al imperiului, el sprijinindu-se mai mult pe forța persană decât pe cea a mezilor.

Același caracter dualist al Imperiului Medo-Persan l-am întâlnit și în visul lui Nebucadnețar din capitolul 2, prin simbolul pieptului și al celor două brațe de argint și, de asemenea, îl vom întâlni din nou în capitolul 8, prin berbecele cu două coarne.

Cele trei coaste pe care ursul le are în dinți reprezintă principalele trei teritorii cucerite de medo-perși: Babilonul, Lidia și Egiptul. „Scoală-te și mănâncă multă carne” este o expresie care ne sugerează lăcomia acestui imperiu în ceea ce privește cuceririle. Perșii nu s-au mulțumit cu teritoriile din Asia Mică și Orientul Apropiat, ei încercând să cucerească și teritorii din Europa. Au fost însă opriți de greci în luptele de la Salamina, Termopile și Maraton. Cruzimea mezilor și perșilor este redată de Isaia în capitolele 13, 17 și 18.

Daniel 7,6: A treia fiară: pardosul cu patru aripi și patru capete.

Este un simbol perfect pentru Imperiul Greco-Macedonean, sub domnia lui Alexandru Macedon (331- 168 î.Ch.). Pardosul (leopardul sau pantera) este un animal recunoscut pentru viteza de atac. Pentru a întări ideea de viteză, inspirația l-a înzestrat pe acest animal iute și abil și cu patru aripi (de ce oare nu două?).

Istoria confirmă corectitudinea acestui simbol, deoarece, în mai puțin de un deceniu, Alexandru Macedon a cucerit teritorii imense, dând naștere celui mai întins imperiu cunoscut în lume. În anul 334 î.Ch., Alexandru trece Helespontul în Asia Mică cu doar 35000 de soldați și provizii doar pentru o lună. În scurt timp el cucerește Tirul, Palestina, Egiptul, Mesopotamia, apoi trece Indul și cucerește o parte din India.

Deoarece trupele refuză să înainteze, Alexandru e nevoit să se întoarcă la Babilon, pe care îl declară în anul 323 î.Ch. capitala Imperiului Macedonean. În același an, după o serie de beții și petreceri, bolnav de friguri, Alexandru Macedon se stinge ca o cometă, lăsând în urmă un imperiu imens, dar fără urmași.

După câțiva ani de frământări și lupte pentru putere, timp în care întreaga familie a lui Alexandru piere, imperiul este împărțit între patru dintre cei mai puternici generali ai săi:

– Ptolemeu ia Egiptul.

– Seleuc ia Siria și Babilonul.

– Lisimah ia vestul Asiei Mici și Tracia.

– Casandru ia Grecia și Macedonia.

Aceștia reprezintă cele patru capete ale pardosului.

Daniel 7,7: A patra fiară: „o fiară nespus de înspăimântătoare.”

Începând cu versetul 7 intră în scenă o nouă putere politică: Roma păgână (168 î.Ch.- 476 d.Ch.). Putem afirma că aici se află centrul de greutate al capitolului 7, deoarece tot ce a fost scris în primele șase versete nu este decât o introducere la prezentarea celei de-a patra fiare. Este vorba de o putere cu totul deosebită de imperiile anterioare, atât de deosebită încât Providența divină nu a găsit un corespondent în rândul animalelor cunoscute. Prin ce a fost Imperiul Roman deosebit față de imperiile care l-au precedat?

1. Roma avea o conducere și o constituție republicană, spre deosebire de imperiile anterioare care erau monarhii. Ea și-a păstrat constituția republicană chiar și în perioada în care a fost condusă de împărați. De asemenea, Roma a păstrat și Senatul în aceeași perioadă.
2. Roma era deosebită prin legile sale, prin viața economică și politică.
3. Imperiul Roman a fost cel mai înverșunat oponent al poporului lui Dumnezeu. Să nu uităm că Însuși Mântuitorul a fost răstignit sub stăpânirea romană, iar creștinii au cunoscut cele mai sângeroase persecuții sub aceeași stăpânire.

„Avea niște dinți mari de fier”. Prezența fierului ne trimite la visul lui Nebucadnețar din capitolul 2 al Cărții lui Daniel, în care Roma este simbolizată prin cele două picioare de fier. Faptul că dinții acestei fiare sunt de fier ne sugerează puterea de distrugere pe care urma să o aibă această nouă putere politică în ascensiune.

„Sfărâma și călca totul în picioare.” Până la începutul erei creștine, Roma distrugea totul în calea sa, chiar și clădirile noi. Romanii sperau să aducă pacea în urma lor, însă pacea romană însemna ruină și moarte. Cei care scăpau cu viață în urma luptelor erau luați prizonieri și erau apoi dați la fiare în arenele romane, sau erau puși să lupte cu gladiatorii. Colosseum-ul din Roma este și astăzi o mărturie a spiritului violent și sălbatic pe care l-a cultivat Imperiul Roman față de popoarele subjugate. Anul 168 î.Ch. este considerat anul de început al puterii romane, căci în urma luptei de la Pydna, romanii au pus capăt hegemoniei macedonene.

„Cele zece coarne” ale acestei fiare înspăimântătoare sunt echivalentul celor zece degete de la picioare ale chipului din visul lui Nebucadnețar. În Biblie, cornul este un simbol al puterii, fie că este vorba de o putere politică, fie una religioasă (vezi 2 Cronici 18,10). Cele zece coarne, asemenea celor zece degete ale chipului de om din vis, reprezintă zece puteri politice, zece regate care s-au desprins din acest imperiu, după căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476 d.Ch.

Înainte de a trage câteva concluzii în legătură cu această prima parte a cap. 7, doresc să fac o observație: În afară de imperiile prezentate de profeția biblică au există și alte puteri politice remarcabile în istoria omenirii. Trebuie să înțelegem un lucru foarte important, și anume că Biblia nu își propune să ne prezinte o istorie universală exhaustivă. Rolul Bibliei este cu totul altul: acela de a ne învăța știința mântuirii.

Prin urmare, Biblia ne aduce în prim plan doar acele puteri politice și religioase care au avut o legătură și un rol în viața și lucrarea poporului lui Dumnezeu din toate timpurile. Dacă profeția vorbește despre Babilon, aceasta se întâmplă pentru că Babilonul a fost cel care l-a dus în robie pe Israel, timp de 70 ani.

Dacă Biblia vorbește despre Medo – Persia, o face deoarece această putere politică a dat decretul de rezidire a Templului și Ierusalimului. Dacă este prezentă Grecia lui Alexandru în profeție, aceasta se întâmplă deoarece grecii au fost cei care i-au persecutat pe iudei, încercând o elenizare forțată, mai ales pe vremea lui Antioh Epifanul. Și dacă Roma e și ea prezentă în profeție, este pentru că sub sceptrul ei a fost răstignit Însuși Mântuitorul și a fost purtată o campanie sălbatică împotriva urmașilor Lui.

Succesiunea imperiilor din capitolul 7 ne arată încă odată cât de deșartă este slava după care umblă oamenii. „Sic transit gloria mundi” – „Așa trece slava lumii.” Pe pământul nostru toate sunt trecătoare: imperiile, puterea, viața, bogăția, slava. Un singur lucru rămâne veșnic, și pe acesta îl cere Dumnezeu de la noi: un caracter demn de a moșteni slava Împărăției veșnice a lui Dumnezeu.

Domnul ne provoacă să urmărim această realizare. Vom accepta provocarea?

sursa: https://www.loribalogh.ro/