Categoria: Profetii biblice
Vom face acum încă un popas în studiul capitolului 5 al Cărții lui Daniel, de data aceasta oprindu-ne asupra unor semnificații mai profunde, care se ascund dincolo de faptele istorice.
Am făcut precizarea că acest capitol este unul istoric, ceea ce înseamnă că nu găsim în cuprinsul lui niciun indiciu profetic. Cu toate acestea, citind Noul Testament, îndeosebi Evangheliile, Epistola lui Pavel către Tesaloniceni și Apocalipsa lui Ioan, studiind evenimentele viitoare care preced revenirea în glorie a Mântuitorului, observăm că autorii Noului Testament fac deseori referire la căderea Babilonului și la evenimentele petrecute și descrise în capitolul 5.
Paralela între cele petrecute în Babilonul antic și cele ce se vor petrece în Babilonul spiritual al zilelor din urmă este atât de evidentă încât putem afirma că acest capitol 5, deși nu este un capitol profetic, devine un fel de parabolă, o ilustrare a ceea ce se va întâmpla în final în istoria omenirii. Adică, ceea ce s-a întâmplat în mic în Babilonul antic, se va repeta la scară mondială, în mare, în Babilonul spiritual.
Să urmărim câteva elemente ale acestei paralele.
1. Numele Babilonului
În mod normal, despre Babilon nu ar mai trebui să se scrie în Noul Testament, decât ca despre o cetate în ruine, cu o istorie trecută și atât. La data la care au fost scrise cărțile Noului Testament – in primul secol al erei creștine – Babilonul istoric, așa cum îl găsim zugrăvit în Cartea lui Daniel, nu mai exista demult. El devenise o grămadă de ruine printre care fiarele pustiei se plimbau în voie, exact așa cum profetizaseră Isaia și Ieremia (vezi Isaia 13,19-22; Ieremia capitolele 50 și 51). Astăzi, Babilonul este o grămadă de ruine într-un pustiu nelocuit; doar o haltă numită Babel ne indică faptul că acolo a fost cândva falnica cetate a haldeilor.
Cu toate acestea, în Noul Testament se vorbește mult despre Babilon. Și nu se vorbește la trecut, ci la prezent și viitor. Ca un exemplu, la finalul primei sale epistole, apostolul Petru le adresează credincioșilor un salut în care apare numele Babilonului: „Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate.”(1 Petru 5,13)
Trebuie precizat că la data aceea Babilonul istoric nu mai exista! Dacă ne referim la Apocalipsa, scrisă și ea spre sfârșitul primului secol creștin, găsim aici o mulțime de referințe cu privire la un Babilon spiritual care urma să se dezvolte în viitor. (vezi capitolele 14, 16, 17 și 18)
De unde această situație? Ne reamintim de visul împăratului Nebucadnețar din capitolul 2, în care Daniel, inspirat de Duhul lui Dumnezeu, îi spune împăratului: „Tu ești capul de aur.” Spunând acestea, Daniel se referă, de fapt, la Imperiul Babilonian, în care Nebucadnețar a domnit mai mult de jumătate din istoria lui. Dacă chipul din visul împăratului reprezintă istoria omenirii până la finalul ei, și dacă Babilonul este capul de aur al acestui chip, aceasta ne spune ceva: Așa după cum într-un corp viu capul este cel ce conduce orice activitate, la fel în istoria omenirii, principiile Babilonului sunt cele care conduc istoria.
Chiar dacă Babilonul fizic a căzut, devenind o grămadă de ruine numai bune de vizitat și cercetat de către arheologi, principiile lui continuă să existe și să lucreze în imperiile care i-au urmat până astăzi.
Când Petru le scria credincioșilor din primul secol de salutul Bisericii din Babilon, el se referea la Roma păgână, care a preluat principiile vechiului Babilon de altă dată. (vezi Biblia, traducerea abatelui Crampon în l. franceză, nota de subsol la 1 Petru 5,13)
Care sunt principiile după care s-a condus Babilonul istoric și după care se călăuzește întreaga lume din zilele noastre?
a) Sfidare la adresa lui Dumnezeu
Să nu uităm că Babilonul lui Nebucadnețar a fost construit pe ruinele turnului Babel, despre care citim în Geneza capitolul 11 că a reprezentat o sfidare la adresa lui Dumnezeu. Creatorul poruncise oamenilor care s-au născut după tragedia Potopului să se răspândească pe toată fața pământului. Totuși oamenii au sfidat porunca și s-au oprit în țara Sinear (Sumerul din cărțile de istorie) și au încercat să construiască un turn și o cetate cu numele Babel, pentru a nu fi împrăștiați pe toată fața pământului.
Mai târziu, când Nebucadnețar primește visul profetic din capitolul 2, el sfidează voința divină și ridică un chip în întregime din aur, ca un gest de răzvrătire față de cele ce îi descoperise Dumnezeu.
În capitolul 4 al cărții, Nebucadnețar sfidează din nou sfaturile pline de iubire date de Dumnezeu prin Daniel și zice: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu ca loc de ședere împărătească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?” (Daniel 4,30)
În capitolul 5 al cărții, Belșațar, ultimul împărat al Babilonului, cu ocazia banchetului oferit celor o mie de demnitari ai împărăției sale, Îl sfidează din nou pe Dumnezeul cel viu, poruncind să fie aduse vasele sfinte folosite în cadrul serviciilor de la Templul din Ierusalim. În aceste vase, puse deoparte pentru serviciile sfinte din Templu, el a turnat vinul Babilonului, închinat idolilor păgâni. Sfidarea l-a costat scump pe Belșațar, căci în acea noapte el și-a pierdut viața, iar Babilonul a căzut în mâinile perșilor lui Cirus.
b) Aroganța față de alte popoare și în mod deosebit față de poporul lui Dumnezeu
Aceasta a fost un alt principiu după care s-a călăuzit Babilonul și care s-a transmis până astăzi puterilor care i-au urmat.
c) Prigoana pornită de Babilon împotriva celor care nu gândeau ca el, împotriva celor care nu credeau și nu se închinau asemenea lui.
Să ne reamintim de trimiterea celor trei tineri evrei credincioși în cuptorul aprins (vezi Daniel cap. 3) și de aruncarea lui Daniel în groapa cu lei (vezi Daniel cap. 6).
Toate aceste principii după care s-a călăuzit Babilonul istoric au continuat să lucreze și în imperiile care i-au urmat:
– Medo – Persia (vezi istoria redată în cartea Esterei)
– Grecia (Antioh Epifanul și persecuția împotriva evreilor)
– Roma păgână, în timpul căreia a fost răstignit Însuși Mântuitorul, urmașii Săi fiind și ei crunt persecutați
– Roma papală, cu atitudinea sa de sfidare a Legii lui Dumnezeu, aroganță față de alți creștini și persecutarea a milioane de creștini care s-au închinat lui Dumnezeu după propria conștiință liberă, și nu după dogmele impuse de Roma.
Aceste principii vor continua să lucreze în Babilonul spiritual, în toate alianțele politice și religioase ce se vor forma, până în ziua în care Împărăția lui Christos („piatra” din capitolul 2, care se va desprinde fără ajutorul vreunei mâini omenești) va sfărâma uriașul chip al istoriei omenești.
2. Paralelă între banchetul dat de Belșațar, urmat de căderea Babilonului, și evenimentele finale, urmate de sfârșitul lumii.
a) „Pace și liniște”
Ce făceau Belșațar și conducătorii cei mai importanți ai Babilonului în timp ce țara se afla în război, iar cetatea era înconjurată de armatele vrăjmașe? Se distrau, se îmbătau și trăiau ca și când nimic grav nu se întâmpla. Nabonid, tatăl lui Belșațar, pierduse deja o luptă importantă cu perșii, în urma căreia pierduse cetatea Sippar, aflată la circa 80 km nord de Babilon, lăsând în felul acesta calea deschisă spre capitală. Cu toate acestea, împăratul, miniștrii, conducătorii religioși, dregătorii, oamenii de cultură și artă și oamenii de știință par să declare în cor: „Nu este nicio primejdie; Babilonul nu va cădea niciodată. Nu vă înspăimântați, căci va fi pace și liniște!”
Aceeași atitudine o vor avea conducătorii lumii și conducătorii religioși ai Babilonului spiritual al ultimelor zile ale istoriei lumii, în pofida tuturor dovezilor și semnelor din cer, din natură și din societate că sfârșitul e aproape.
„Cât despre vremi și soroace, n-aveți trebuință să vi se scrie, fraților. Pentru că voi înșivă știți foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea. Când vor zice: „Pace și liniște!”, atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată; și nu va fi chip de scăpare.” (1 Tesaloniceni 5,1-3)
Apostolul Pavel vorbește aici despre sfârșitul lumii, făcând aluzie la cele scrise în Daniel capitolul 5. Să observăm câteva amănunte:
– Expresia „ca un hoț noaptea” ne vorbește despre surpriza pe care o va trăi omenirea la revenirea lui Christos. De remarcat este faptul că Babilonul istoric a căzut într-o noapte, aceea din 12 octombrie 539 î.Ch., într-un moment în care se aștepta cel mai puțin. Surpriza pregătită de Cirus, care a deviat apele Eufratului, intrând în cetate pe albia uscată a lui, a fost una covârșitoare pentru babilonieni.
– Expresia „o prăpădenie neașteptată” o întărește pe prima, întărind ideea de surpriză. Babilonienii nu se așteptau ca cetatea să cadă în mâinile vrăjmașului atât de ușor și rapid.
– Expresia „pace și liniște” ne vorbește despre falsa siguranță în care se scăldau babilonienii de altă dată și care va caracteriza și omenirea la finele istoriei sale.
„Când raționamentul filozofic va înlătura teama de judecățile lui Dumnezeu, când învățătorii religioși vor arăta spre ani mulți de pace și prosperitate și lumea va fi absorbită de vârtejul afacerilor și plăcerilor, sădind și clădind, petrecând și căsătorindu-se, respingând avertismentul lui Dumnezeu, atunci o distrugere neașteptată va veni peste ei și nu vor scăpa.” ( E. G. White, „Patriarhi și Profeți”, pag. 114)
„Când pretinsul popor al lui Dumnezeu se va uni cu lumea, trăind ca ea, alăturându-se în plăceri oprite, când luxul lumii devine luxul bisericii, când lumea e cufundată în plăceri ca de nuntă și dorește înfocată după mulți ani de prosperitate, atunci, deodată, ca licărirea fulgerului din cer, va veni sfârșitul viziunilor frumoase și al speranțelor amăgitoare.” ( E. G. White, „Tragedia veacurilor” pag. 338 engl.)
Oare nu trăim aceste clipe? Conducătorii lumii privesc cu încredere spre un viitor luminos al omenirii, în care progresele științei și tehnicii vor asigura omului pace și prosperitate, o viață din ce în ce mai lungă și mai lipsită de griji, cu un confort din ce în ce mai mare, visând la plăceri noi și un „dolce far’ niente”, fără să observe că Babilonul spiritual este înconjurat tot mai mult de oștile cerului și, în curând, el va cădea pentru a face loc Împărăției veșnice a lui Christos.
b) Ecumenism
În versetul 1 al capitolului 5 ni se spune că împăratul Belșațar a dat un ospăț celor 1000 de mari demnitari ai împărăției sale. Cine erau aceștia? Erau reprezentanții politici și religioși ai tuturor popoarelor subjugate de Babilon. Toți se află la aceeași masă a Babilonului, mănâncă cot la cot și beau din același vin al Babilonului. Diferențele dispar, disputele sunt părăsite, se trece peste deosebirile culturale, religioase și lingvistice. Toți își dau mâna sub privirile împăratului Babilonului.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că același ecumenism se va realiza și în zilele din urmă ale istoriei omenirii, când locuitorii pământului, bogați și săraci, liberi și robi, conducători religioși din toate bisericile, forțele politice din întreaga lume se vor uni pentru a realiza un „chip al fiarei”. Ei vor ajunge într-un consens deplin în ceea ce privește un mod unic de închinare față de Dumnezeu, lucru ce va fi impus prin forță. Cei ce nu se vor supune vor fi persecutați și considerați indezirabili pentru noua societate omenească (vezi Apocalipsa 13,12.14.16; 16,13; 17,13).
Ce vedem astăzi în lume? Tendințele spre un ecumenism asemănător cu cel din Babilonul de altă dată:
– Congresul Mondial al Bisericilor, mișcare creștină la care aderă un număr tot mai mare de biserici, promovând ecumenismul.
– Prăpastia dintre catolicism și protestantism, cele două mari religii creștine aflate până nu demult pe poziții ireconciliabile, a început să dispară, fiind create tot mai multe punți de legătură.
– Tendințele tot mai evidente în lumea de azi de a-l considera pe papă drept unicul salvator al omenirii din dezastrul care se prefigurează.
c) Vasele sfinte ale Templului conținând vinul Babilonului în ele.
Ce a oferit Babilonul oaspeților săi în vasele sfinte ale Templului lui Iehova? Vinul Babilonului, acel vin fermentat, care le-a luat spiritul de discernământ și care fusese închinat idolilor păgâni. Să observăm că, din punct de vedere al formelor, ele erau sfinte, căci vasele erau cele din Templul lui Dumnezeu, acolo unde I se aducea o închinare adevărată. Din punct de vedere al conținutului însă, acesta era stricat, căci vinul fermentat, închinat idolilor păgâni, era un simbol al stricăciunii, al alterării.
Babilonul spiritual al zilelor din urmă, cuprinzând un întreg amalgam de credințe creștine, oferă, în hainele formelor creștine, învățături păgâne, care nu își au originea nici în Dumnezeu, nici în Cuvântul Său.
După anul 321 d.Ch., când împăratul Constantin cel Mare a decretat schimbarea zilei de odihnă săptămânale din sâmbătă în duminică pe tot cuprinsul imperiului, în biserica creștină au pătruns tot felul de obiceiuri păgâne (vinul Babilonului), fiind îmbrăcate însă în formele creștine. Au pătruns astfel în creștinism obiceiuri și învățături precum: botezul copiilor mici, botezul prin stropire, cultul icoanelor, al sfinților și al moaștelor, doctrina nemuririi sufletului cu întreg cortegiul de practici (pomeni, parastase, etc.), cultul fecioarei, doctrina despre iad, rai și purgatoriu, sărbătorirea Crăciunului etc.
Astăzi, o întreagă creștinătate bea, fără să știe, din vinul stricat al Babilonului, oferit însă în „vasele” sfinte ale închinării la adevăratul Dumnezeu. Apocalipsa 17,1- 5 ne prezintă o femeie desfrânată, numită „Babilonul cel mare” – simbol al bisericii apostaziate. Ea oferă lumii un potir de aur (aurul este simbolul credinței adevărate în Dumnezeu) plin cu vinul Babilonului, din care beau toți locuitorii pământului.
d) Judecata Babilonului are loc în timpul banchetului.
În timp ce Belșațar împreună cu demnitarii săi chefuiau, în timp ce se desfătau cu bucatele și vinul, în timp ce ascultau muzica lascivă și se desfătau privind la dansatoarele frumoase, în ceruri avea loc judecata Babilonului, fără ca ei să știe nimic.
În mod asemănător, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că, înainte de revenirea Mântuitorului și sfârșitul istoriei acestei lumi, lumea va mânca, va bea, se va distra, privind cu încredere spre viitor, neștiind că în cer a început judecata lui Dumnezeu. De aceea, înainte ca să fie rostită cea de-a doua solie îngerească din Apocalipsa 14,8, care declară căderea Babilonului spiritual, prima solie îngerească îi avertizează pe locuitorii pământului că ceasul judecății a sosit.
„Și am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească tuturor locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14,6- 7)
Chemarea la temere de Dumnezeu și la o închinare adevărată se face omenirii în timp ce ea își vede de problemele și plăcerile ei. Ceea ce este însă important de înțeles din acest pasaj biblic este faptul că, în timp ce pe pământ oamenii își văd de problemele și plăcerile lor, în cer a început deja judecata lui Dumnezeu. Și lumea nu știe lucrul acesta, după cum nici Belșațar și ai lui nu știau că în acea ultimă noapte el era judecat de către cer. Faptul că judecata lui Dumnezeu începe înainte de revenirea în glorie a lui Hristos reiese chiar din cuvintele Mântuitorului:
„Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 22,12) Rezultă cât se poate de clar din acest pasaj că, la revenirea Sa, Domnul va aduce răsplata fiecărui om, în funcție de o judecată preadventă care trebuie să aibă loc acum.
Fie că știm sau nu, fie că credem sau nu credem lucrul acesta, astăzi trăim în timp de judecată. Fiecare gând, fiecare simțământ, fiecare cuvânt și faptă sunt cântărite în balanța cerului, după care se va lua ultima decizie în dreptul fiecăruia: „Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; cine este întinat, să se întineze și mai departe; cine este fără prihană, să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt, să se sfințească și mai departe.” (Apocalipsa 22,11)
e) Secarea Eufratului
Babilonul de altă dată a fost cucerit printr-o idee ingenioasă a lui Cirus: El a deviat apele Eufratului care treceau prin Babilon, pentru ca apoi, prin albia secată a acestuia, să poată intra nestingherit în cetate.
Interesant de observat este că, în desfășurarea celor șapte plăgi din Apocalipsa 16, plaga a șasea vorbește despre secarea Eufratului. Conform principiului conform căruia Biblia se interpretează pe sine însăși, Eufratul simbolizează mulțimile de oameni care au sprijinit Babilonul spiritual al zilelor din urmă. Vezi Apocalipsa 17,15: „Apele pe care le-ai văzut… sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.” Secarea Eufratului poate simboliza pierderea sprijinului pe care popoarele lumii îl dau acum Babilonului spiritual. Când locuitorii lumii se vor fi văzut înșelați în așteptările lor, ei se vor întoarce împotriva bisericii apostaziate. (vezi Apocalipsa 17,16)
f) Împărații de la Răsărit
Cirus, împăratul persan care a cucerit Babilonul de altă dată, a venit din răsărit, a cucerit Babilonul, apoi a dat un decret de eliberare a poporului Israel. Chiar numele său înseamnă „soare”, iar profetul Isaia îl numește „pastorul Meu”, „unsul Domnului” (vezi Isaia 44,28; 45,1).
În mod asemănător, la sfârșitul timpului Domnul Christos – „Soarele neprihănirii”, Păstorul lui Israel și Unsul lui Dumnezeu – va veni de la răsăritul cerurilor, va nimici Babilonul spiritual al zilelor din urmă și Își va elibera poporul amenințat. După cum Israelul din vechime a părăsit curând Babilonul după cucerirea lui de către Cirus, îndreptându-se spre Canaan, la fel, Israelul spiritual de azi va părăsi lumea aceasta la revenirea Mântuitorului, pentru a locui în Canaanul ceresc.
g) Supraviețuitorii
Scena sălii de ospăț, după intrarea armatelor medo – persane în Babilon, trebuie să fi fost jalnică: cadavre jefuite, mese răsturnate, vin amestecat cu sânge… Se pare că toți au fost uciși, cu excepția lui Daniel care supraviețuiește dezastrului. Deși bătrân, având peste 80 ani, deși avusese o funcție importantă în împărăția care tocmai a căzut, Daniel este cruțat. Dumnezeul în care s-a încrezut întreaga sa viața l-a ocrotit și în această împrejurare. Mai mult chiar, în noua împărăție care se ridică, Daniel e ridicat la rangul de prim-ministru.
În mod asemănător, în urma pedepselor care vor cădea peste Babilonul spiritual, mulți oameni vor pieri și scene de neimaginat vor fi văzute. Acum nu ni le putem imagina, însă știm un singur lucru: Asemenea lui Noe în timpul Potopului, asemenea lui Lot în Sodoma, a lui Daniel în Babilon și a evreilor în Egipt în timpul plăgilor, copiii lui Dumnezeu vor fi ocrotiți de îngeri puternici. Slabi cum sunt, ei sunt preaiubiții Domnului, comoara Sa de preț de pe acest pământ, pe care dorește să o ducă în cer, lângă Sine.
„Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu.” (Ioan 17,24)
Concluzii
Babilonul va cădea, oricâte eforturi vor face conducătorii lumii. Se vor sfârși curând ospețele „Belșațarilor” de azi; se va sfârși cu sfidarea Legii lui Dumnezeu; se va sfârși cu păcatul, cu persecuția celor credincioși; se va sfârși cu suferința și moartea. Curând, poporul lui Dumnezeu va fi eliberat și condus spre Canaanul ceresc, pentru a trăi o viață cât viața lui Dumnezeu. Noi de ce parte vom fi?
Pentru iudeii care au trăit în captivitatea Babilonului a existat o porunca clară din partea lui Dumnezeu: „Ieșiți din Babilon, poporul Meu, și fiecare să-și scape viața!” (Ieremia 51,45)
În anul 539 î.Ch., când iudeii din Babilon au auzit că medo-perșii se îndreaptă spre cetate, cei care au ascultat de poruncă au ieșit și și-au salvat viața. Dumnezeu, în mila Sa, le-a dat timp pentru a putea părăsi Babilonul. Înaintarea armatelor lui Cirus a fost întârziată de moartea unui cal alb, un cal sacru, la trecerea unui râu. Faptul a fost interpretat de Cirus ca fiind un semn ceresc că trebuie să se oprească. În acest an de răgaz, iudeii care au ascultat de porunca lui Dumnezeu au avut timp să se refugieze. Cei care nu au ascultat, au pierit în învălmășeala cuceririi cetății.
Azi, prin glasul apostolului Ioan, autorul Apocalipsei, Dumnezeu ne dă o porunca asemănătoare: „Apoi am auzit din cer un glas care zicea: Ieșiți din mijlocul ei (din Babilonul spiritual n.n.), poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei!” Apocalipsa 18, 4
Mai este cineva care iubește „Babilonul” acesta, lumea aceasta cu păcatele și plăcerile ei de o clipă? Mai este cineva care încă nu s-a dezlipit de idolii moderni ai acestei lumi, care încă preferă să stea la mesele oferite de Belșațarii zilelor noastre? Porunca ne somează: „Ieșiți!” Încă mai e har. Încă se mai poate salva sufletul. Mâine poate va fi prea târziu…
sursa: https://www.loribalogh.ro/