Categoria: Profetii biblice
Deși scrisă cu aproximativ 2600 ani în urmă, Cartea lui Daniel continuă să rămână cea mai atractivă și fascinantă carte a Vechiului Testament. Este o carte pentru toate vârstele și preocupările, deoarece în ea găsim istorie, profeție, învățături morale, făgăduințe, dar și întâmplări cu rol educativ pentru copii.
Capitolul 5, intitulat „Ospățul lui Belșațar și luarea Babilonului”, este penultimul capitol istoric al cărții. În el găsim câteva informații deosebit de prețioase cu privire la împrejurările în care a căzut Imperiul Neobabilonian, mai exact ne sunt date fapte ce s-au petrecut în ultima zi, în ultimele ceasuri ale existenței acestui imperiu. Valoarea informațiilor cuprinse în acest capitol este inestimabilă, deoarece detaliile nu pot fi găsite în nicio altă sursă istorică sau arheologică.
Daniel 5,1: Primul verset ne introduce direct în mijlocul evenimentelor petrecute în ajunul cuceririi Babilonului de către perși. Trecuseră 25 ani de la evenimentele petrecute și descrise în capitolul 4 al Cărții lui Daniel – acea proclamație universală dată de împăratul Nebucadnețar, după experiența specială pe care a avut-o cu Dumnezeu.
În acest timp se petrecuseră multe schimbări în imperiu. După o domnie destul de lungă și prosperă, timp în care Imperiul Babilonian a ajuns la culmea gloriei sale, Nebucadnețar moare, lăsând drept urmaș la tron pe fiul său Evil Merodac. Numele acestuia este menționat de două ori în Scripturi (vezi 2 Regi 25,27; Ieremia 52,31) în legătură cu același fapt: scoaterea lui Ioiachin, împăratul lui Iuda, din închisoare.
Nu cunoaștem amănunte despre acest urmaș al marelui Nebucadnețar, însă atunci când Biblia vorbește despre el, ea amintește o faptă de bunătate a acestui împărat: după o detenție de 32 ani (de la vârsta de 18 pâna la 50 ani), Ioiachin este eliberat și reabilitat de împăratul Babilonului.
Să fie vorba de influența lui Daniel asupra noului împărat? Este posibil ca, după ce Daniel a fost numit de Nebucadnețar căpetenie a înțelepților Babilonului, Daniel să fi primit, printre alte însărcinări, și pe aceea de a se ocupa de educația fiului împăratului.
Din nefericire însă, Evil Merodac nu domnește decât doi ani, lăsând ca succesor la tron pe fiul său, care la data aceea era încă un copil. Nemulțumiți de acest împărat-copil, demnitarii Babilonului se coalizează și îl ucid pe acesta. Pe tron ajunge unul dintre membrii coaliției, rudă cu Nebucadnețar, pe nume Nabonid.
Se pare că în acest timp, din motive pe care nu le cunoaștem, Daniel nu a mai stat la curtea imperială. Capitolul 8 al cărții ne spune că Daniel se afla la Susa, o localitate din estul Babiloniei, în timpul ultimului împărat – Belșațar.
Nabonid, după șase ani de domnie la Babilon, schimbă capitala imperiului la Tema, în Arabia. Acolo el se dedică religiei și filozofiei, problemele împărăției lăsându-le în mâna fiului său Belșațar. Acesta rămâne în Babilon în calitate de coregent și comandant al armatelor babiloniene.
Mult timp, istoricii au contestat autenticitatea capitolului 5 din Cartea lui Daniel, pe motivul că documentele istorice îl indică pe Nabonid ca fiind ultimul împărat al Babilonului, în timp ce Biblia îl amintește pe Belșațar ca fiind ultimul împărat. De aici s-au născut o serie de denigrări ale autenticității Bibliei și batjocuri adresate celor ce o iau în serios.
Ultimele descoperiri demonstrează că Biblia are deplină dreptate. Nabonid, retras la Tema, în Arabia, unde s-a dedicat religiei și filozofiei, a fost coregent cu Belșațar, fiul său, pe care l-a lăsat în Babilon în calitate de comandant suprem al armatei.
Capitolul 5 relatează despre un banchet uriaș dat de Belșațar celor o mie de mari demnitari ai imperiului. În ce condiții a dat el un astfel de banchet? În condițiile în care Babilonul era înconjurat de armatele reunite ale mezilor și perșilor. Nu știa Belșațar lucrul acesta? Desigur. Tatăl său, Nabonid, pierduse deja o luptă grea, în urma căreia a fost nevoit să cedeze perșilor orașul Sippar, aflat la aproximativ 80 km. nord de capitală. După această înfrângere, Nabonid a fugit, lăsând armatele medo-persane să înainteze fără piedici spre capitală. Iar Belșațar, cel care răspundea de apărarea capitalei, închide porțile și, în loc să se pregătească de asediu, dă un mare banchet.
Este ziua de 12 octombrie 539 î.Ch. Să ne imaginăm o sală imensă – sala tronului -, lungă de 52m, lată de 17m și înaltă de 18m. Dacă am fi avut acces la ședințele conduse de Sadam Hussein, am fi putut să ne facem o idee despre măreția acestei săli. Începând cu anul 1987, Sadam a ținut ședințele prezidențiale în așa-numita „sală a Babilonului”, reconstruită după modelul celei antice și încercând să-i redea gloria de odinioară.
Așadar, în acea ultimă seara din istoria Babilonului, se aflau în sala imensă cei o mie de dregători însoțiți de soțiile lor, apoi soțiile și concubinele împăratului, o mulțime de servitori, paznici, soldați. Sala era împodobită cu tot ce era mai de preț și mai frumos în Babilon. Pe mese, bucatele cele mai alese, mâncăruri rafinate, variate, băuturi din belșug. Pretutindeni plutea o atmosferă de chef, presărată cu glume, râsete, bancuri, dans, scene amoroase… Dansatoarele luau mințile celor prezenți, trezindu-le patimile cele mai josnice. Și toate acestea într-o vreme în care țara era în război, iar Babilonul era împresurat.
Nu era acest lucru o sfidare? Desigur! Era, în primul rând, o sfidare față de puterea vrăjmașului ce se afla la porțile cetății. Belșațar credea în imposibilitatea ca Babilonul să poată fi cucerit vreodată. Zidurile lui groase, porțile de aramă și turnurile făceau ca cetatea să pară inexpugnabilă. Era și o sfidare la adresa lui Dumnezeu, căci este imposibil ca Belșațar să nu fi auzit de la evreii captivi despre profețiile biblice care anunțau căderea Babilonului. Acest eveniment fusese profetizat de Isaia cu două sute de ani mai înainte, profeția fiind repetată de Ieremia (vezi Isaia cap. 44- 47; Ieremia cap. 50- 51).
Cu toate acestea, Belșațar nu ține cont nici de profeția biblică, nici de realitatea care ar fi trebuit să-l alarmeze, ci mănâncă, bea și se distrează în fața dregătorilor săi ca și cum nimic nu s-ar întâmpla dincolo de zidurile cetății. Și împăratul, împreună cu invitații săi, mănâncă și beau, beau și mănâncă, până ce mințile lor încep să plutească în vin, iar spiritul de discernământ îi părăsește cu totul.
Daniel 5,2: „În cheful vinului”, Belșațar poruncește să fie aduse vasele sfinte ale Templului din Ierusalim, vase de argint și aur, luate ca pradă de război de Nebucadnețar cu ocazia cuceririi Ierusalimului. Unii au încercat să motiveze gestul lui Belșațar prin încercarea acestuia de a căpăta bunăvoința lui Dumnezeu. Complet eronat! Gestul împăratului are o cu totul altă motivație.
În aceste vase dedicate închinării lui Iehova în Templul Său, Belșațar toarnă vinul Babilonului, vin închinat idolilor. Apoi el oferă aceste vase pline cu vin dregătorilor, soțiilor și concubinelor prezente la petrecere.
Îmi imaginez că Belșațar nu a făcut acest lucru având o față sobră. Expresia „în cheful vinului” ne sugerează veselia care îi stăpânea pe toți petrecăreții, atunci când aburii alcoolului consumat le-au umbrit orice urmă de respect sfânt. Câte glume, batjocuri, insinuări și aluzii la adresa lui Dumnezeu, a Templului din Ierusalim, dar și la adresa poporului Său aflat în captivitate! Și, în timp ce batjocoreau Numele lui Dumnezeu, ei îi lăudau pe idolii lor de argint, de aur, de fier, lemn sau piatră.
Daniel 5,5: În clipa aceea, degetele unei mâini misterioase, aparținând unei ființe de dincolo de lumea noastră, scriu pe tencuiala zidului, în fața tuturor chefliilor, câteva cuvinte cu caractere mari, vizibile de la distanță, dar neînțelese de nimeni.
Dintr-o dată glumele, râsetele, bancurile și batjocurile încetează. Paharele cu vin se aud căzând din mâinile tremurânde. Muzica încetează. Dansatoarele fug, iar cei mai slabi de inima leșină. O liniște profundă se așterne acolo unde cu câteva clipe mai devreme era atâta veselie.
Daniel 5,6: Reacția împăratului Belșațar este descrisă sugestiv. Fața i s-a îngălbenit, gândurile i s-au tulburat (acelea care nu fuseseră deja tulburate de alcool), iar încheieturile șoldurilor i s-au desfăcut, genunchii izbindu-se unul de celălalt.
De ce toate acestea? Înțelegea Belșațar cele scrise pe perete? Cu siguranță că nu înțelegea, însă conștiința care a început să se trezească, i-a adus convingerea că mesajul adus de mâna cea misterioasă nu conținea nimic bun pentru el. Belșațar, împreună cu toți cei prezenți, intuiau că acolo se afla o veste cât se poate de rea pentru ei.
Gândul că pe peretele sălii tronului se afla un mesaj important pentru el, dar pe care nu-l înțelegea, îl torturează pe împărat. Nimănui nu-i plac veștile rele, nimeni nu le caută, însă dacă știi că s-a întâmplat ceva rău și nu știi ce anume, este mai rău decât dacă nu ai fi știut nimic.
Daniel 5,7‑8: „Belșațar a strigat în gura mare” să vină înțelepții Babilonului (magii, astrologii, vrăjitorii) pentru a descifra scrierea. Este pentru a treia oară în istoria scrisă de Daniel că acești înțelepți sunt chemați pentru a descoperi împăratului o taină. Și tot pentru a treia oară acești „înțelepți” trebuie să se recunoască învinși. Ei nu numai că nu pot tâlcui cele scrise de mâna misterioasă, dar nici măcar nu pot citi cele scrise.
Oare în ce limbă au fost scrise acele cuvinte? Dacă ar fi fost vorba de o limba pământească, cu siguranță că într-un imperiu ca Babilonia, s-ar fi găsit un traducător. Se pare că mesajul era scris într-o limbă cerească și doar cineva învățat de Dumnezeul cerului ar fi putut să o descifreze.
Daniel 5,9-15: În urma eșecului înțelepților de a descifra mesajul, Belșațar se înspăimântă tot mai tare, devine tot mai palid, iar cei de lângă el rămân încremeniți. În acest moment intervine împărăteasa, probabil văduva lui Nebucadnețar, cea care îl cunoștea atât de bine pe Daniel. În timpul celor șapte ani în care Nebucadnețar fusese izgonit de la tron, ea condusese treburile împărăției împreună cu Daniel, în calitatea sa de prim – ministru.
Împărăteasa îi amintește lui Belșațar de existența lui Daniel, un om plin de Duh Sfânt care fusese de mare folos în timpul domniei lui Nebucadnețar. Probabil că Belșațar se lipsise de serviciile lui Daniel și îl îndepărtase de la curte pe acest om prea cinstit, prea corect și credincios și a cărui viață era o continuă mustrare pentru el.
În aceste momente de criză, Daniel este chemat din nou. Să ne imaginăm scena! Daniel, un bătrân încărunțit, având mai bine de 80 ani, față în față cu tânărul și elegantul împărat Belșațar, în vastă de numai 36 ani. Unul stăpân pe sine și liniștit, deși este un prizonier de război, în timp ce celălalt este agitat, îngrozit, deși este împărat. Unul care nu se teme de ceea ce va aduce viitorul, celălalt îngrozindu-se în fața necunoscutului.
Este de remarcat faptul că Daniel nu se mai adresează împăratului cu formula respectuoasă „Veșnic să trăiești, împărate!”, așa cum avea obiceiul. De ce? Deși vorbește cu cel mai profund respect, Daniel nu-și mai permite ca, din motive de etichetă, să folosească astfel de cuvinte, din moment ce știe că după câteva ore împăratul va fi ucis.
Daniel 5,16-17: Oferta lui Belșațar pentru Daniel în cazul descifrării mesajului este una deosebit de tentantă. Nu însă și pentru Daniel. „Ține-ți darurile!” este răspunsul pe care orice copil al lui Dumnezeu îl va da atunci când apare tentația de a face compromisuri morale pentru niște avantaje materiale trecătoare. La urma urmei, ce să mai facă Daniel cu aceste privilegii, când el știa că peste doar câteva ceasuri Babilonul urma să cadă sub stăpânirea medo-perșilor?
Daniel 5,18-24: În demnitatea sa, Daniel nu se grăbește să descifreze mesajul, înainte de a-i aminti împăratului câteva lecții de istorie recentă, în care protagonist a fost însuși marele Nebucadnețar. După ce îi vorbește despre mândria acestuia, urmată de pedeapsa cerului și pocăința sinceră a împăratului, Daniel i se adresează direct lui Belșațar: „Dar tu, Belșațar, fiul lui, nu ți-ai smerit inima, măcar că ai știut toate aceste lucruri…”
Este de admirat curajul lui Daniel. Înainte de a ști ce mesaj era scris pe perete, el are puterea să-l mustre pe cel mai puternic om al timpului. De unde acest curaj? Din conștiența faptului că el, înainte să fie un mare demnitar al unei împărații pământești, era un ambasador al cerului.
Daniel 5,25-31: Urmează citirea mesajului ceresc și descifrarea lui. Reacția lui Belșațar după ce primește vestea cea grozavă este surprinzătoare: Se ține de cuvânt față de Daniel și chiar are timp și putere să facă o ceremonie în care să-i ofere lui Daniel onorurile regale, deși acesta le refuzase. Daniel este îmbrăcat în purpură – semnul regalității, apoi i se pune un lănțișor de aur la gât și i se dă locul al treilea în împărăție (probabil este ridicat la demnitatea de coregent, împărăția urmând să fie condusă de un triumvirat: Nabonid, Belșațar și Daniel).
Surprinzătoare reacție! Să primești vestea că Dumnezeu a hotărât ceva în dreptul tău și totuși să mai ai timp și de ceremonii! Sunt cel puțin două explicații posibile pentru o astfel de reacție a împăratului: fie că Belșațar era atât de beat încât nu mai realiza grozăvia sentinței divine, fie că, înțelegând sentința, prin onorurile oferite lui Daniel el încerca să capete bunăvoința cerului, îndepărtând pedeapsa.
Chiar în timpul în care Daniel descifra scrierea, armatele medo-persane pătrundeau în cetate prin albia secată a Eufratului, cucerind-o fără lupte și fără pierderi. Timpul de har, acordat de cer lui Belșațar, se consumase. Chiar în acea noapte, armatele lui Cirus, conduse de generalul Gobryas, au pătruns în palatul în care se dădea banchetul și l-au ucis pe Belșațar, făcând să cadă un mare imperiu – Imperiul Babilonian.
Să ne imaginăm sala ospățului după năvălirea perșilor! Pretutindeni se pot vedea trupuri moarte, sânge amestecat cu vinul vărsat, soldați care jefuiesc, iar deasupra tuturor acestora – mesajul cerului: „Numărat, numărat, cântărit și împărțit.”
Capitolul 5 din Cartea lui Daniel este o împlinire a unor profeții biblice, rostite cu aproximativ două sute de ani mai devreme de către profeții Isaia, iar mai târziu, de Ieremia. Acești profeți, nu doar că au prezis căderea Babilonului, însă profețiile lor conțin și o seamă de amănunte legate de acest eveniment:
- Isaia 45,1-3: Cu mai bine de o sută de ani înainte de nașterea lui Cirus, profetul Isaia, inspirat de Duhul Sfânt, vorbește despre acest viitor împărat persan, care va cuceri Babilonul și va da decretul de eliberare a poporului evreu din robie.
- Isaia 47,1.5.8.11: Se profetizează un prăpăd neașteptat care urma sa vină asupra Babilonului.
- Ieremia capitolele 50 și 51: Sunt profetizate amănunte cu privire la împrejurările în care urma să cadă Babilonul. În mod deosebit, este de subliniat Ieremia 51,39, scris cu circa o sută de ani înainte de împlinirea lor: „Când vor fi încălziți de vin, le voi da să bea și-i voi îmbăta ca să se veselească și apoi să adoarmă somnul cel de veci, ca să nu se mai scoale, zice Domnul.”
Cât de exact s-a împlinit cuvântul profetizat! Aceasta este o garanție că și profețiile încă neîmplinite se vor împlini negreșit, la timpul hotărât de Dumnezeu. Să avem încredere în cuvântul profetic și să-l studiem cu ardoare, căci: „Avem cuvântul proorociei făcut și mai tare, la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în sufletele voastre.” (2 Petru 1,19)
Concluzii
Capitolul 5 din Cartea lui Daniel ne vorbește despre ultima noapte din istoria lui Belșațar, ultima noapte din istoria unui imperiu. Oare cum s-ar fi comportat împăratul dacă ar fi știut că aceea era ultima lui noapte de viață? Ar mai fi dat acel banchet destrăbălat sau ar fi postit? S-ar mai fi distrat cu dregătorii săi sau s-ar fi rugat împreună cu ei pentru iertare și izbăvire?
Iată un adevăr cât se poate de solemn pentru fiecare dintre noi: pentru orice om va fi o ultimă noapte. Va fi un ultim ospăț, o ultimă luptă, un ultim dans, un ultim film vizionat, o ultimă țigară aprinsă, un ultim pahar băut, o ultimă noapte… și după aceea? Nu rămâne decât judecata, teribila judecată a lui Dumnezeu, în care, cu o precizie desăvârșită, vor fi cântărite toate faptele, planurile, gândurile, vorbele, simțămintele și intențiile noastre.
A existat o ultimă noapte pentru Belșațar și demnitarii lui nelegiuiți, nu însă și pentru Daniel, care a supraviețuit dezastrului cuceririi Babilonului de către perși. Mai mult decât atât, Daniel a rămas în slujba de mare demnitar de stat și în noul imperiu care s-a instalat – Imperiul Medo-Persan. Câtă dreptate are făgăduință divină: „Cel neprihănit va trăi (va supraviețui n.n.) prin credința lui” (Habacuc 2,4).
Aceasta este făgăduința cerului pentru copiii lui Dumnezeu care sunt nevoiți să trăiască încă pe acest pământ nesigur și plin de primejdii de tot felul. „Belșațarii” moderni se pot ridica, ei pot chefui, pot batjocori Numele lui Dumnezeu și pe cel al poporului Său credincios, însă Dumnezeu nu Se va lăsa să fie batjocorit. Va veni o zi în care, așa cum scrie profetul Maleahi: „Veți vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit și cel rău, dintre cel ce-I slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește.” (Maleahi 3,18)
Fie ca ultima noapte a acestei lumi să ne găsească în postura lui Daniel, pentru a supraviețui sfârșitului acestei lumi bătrâne și bolnave de atâta păcat!
sursa: https://www.loribalogh.ro/