Daniel capitolul 4 – Copacul cel mare - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

Capitolul 4 din Cartea lui Daniel este unul dintre cele mai remarcabile capitole ale Bibliei, deoarece el conține o mărturie publică a unuia dintre cei mai mari împărați pe care i-a avut lumea –Nebucadnețar, împăratul Imperiului Neobabilonian.

Este uimitor să urmărim, în derularea evenimentelor descrise în primele patru capitole ale Cărții lui Daniel, cum lucrează Providența lui Dumnezeu și cât de nebănuite sunt căile Sale în a lucra cu oameni păcătoși și răzvrătiți împotriva Sa. Rămânem uimiți de bogăția harului lui Dumnezeu față de omul păcătos și de îndelunga Sa răbdare față de împotrivirea și răzvrătirea omului.

Nebucadnețar a domnit 43 ani. În Daniel capitolul 1 îl cunoaștem ca pe un împărat tânăr, păgân, idolatru, ambițios și care vine în legătură cu adevărul în mod tangențial, odată cu examinarea lui Daniel și a celor trei prieteni ai săi. Este primul său contact cu credința adevărată, după întoarcerea din „campania siriană” și întronarea sa ca împărat al Babilonului.

Dumnezeu nu forțează nota și lasă să mai treacă un timp. Apoi, când Nebucadnețar începe să se frământe cu privire la viitorul împărăției sale, Dumnezeu vine în întâmpinarea nevoilor sale sufletești și îi dă visul profetic din capitolul 2. Cu această ocazie, Providența divină îl aduce pe împărat din nou în legătură cu Daniel. De data aceasta, Nebucadnețar recunoaște superioritatea credinței tinerilor iudei, însă tot nu părăsește idolatria și ambițiile sale pământești.

Sub influența magilor și înțelepților Babilonului, împăratul uită impresia puternică făcută de visul trimis de Dumnezeu și de tâlcuirea dată prin Daniel. Nu numai că uită toate acestea, dar se și răzvrătește împotriva voinței divine. Chipul de aur ridicat în Valea Dura este, pe de o parte, o nouă cădere în idolatrie și răzvrătire, iar pe de altă parte o nouă ocazie pentru Dumnezeu de a vorbi acestui suflet. Nebucadnețar avea nevoie de mântuire ca orice om de pe pământ.

După ce este martor al minunii salvării celor trei tineri printr-o intervenție evident divină, Nebucadnețar este silit să recunoască din nou superioritatea credinței celor trei tineri, dar și superioritatea lui Dumnezeu în comparație cu toți zeii păgâni.

Din nou trec anii și iată-l pe marele împărat al Babilonului, spre sfârșitul vieții și domniei lui, în mijlocul evenimentelor descrise în capitolul 4 al Cărții lui Daniel. Nebucadnețar Îl uită din nou pe Dumnezeul cel adevărat, iar Acesta îi vorbește într-un mod mai aparte. De data aceasta, păgânul și idolatrul de altă dată Nebucadnețar devine un copil umil al lui Dumnezeu, convertit și pregătit să-și încheie viața împăcat cu sine și cu cerul.

Este uluitor harul lui Dumnezeu manifestat față de omul păcătos! Creatorul îl iubea pe acest împărat idolatru și ambițios și, timp de 43 ani, a lucrat la mântuirea lui. Este de remarcat o anumită gradație a metodelor folosite de Dumnezeu în cazul lui Nebucadnetar:

– În capitolul 1, El îl aduce pe împărat în legătură cu credincioșii poporului Său, determinându-l să recunoască superioritatea înțelepciunii lor.

– În capitolul 2, Dumnezeu îi vorbește împăratului printr-un vis profetic, tâlcuit de Daniel.

– În capitolul 3, Dumnezeu îi vorbește printr-o minune vizibilă.

– În capitolul 4, Dumnezeu îi vorbește din nou, de data acesta, printr-o pedeapsă, printr-o suferință.

Oare dacă Nebucadnețar ar fi acceptat adevărul de la primele contacte cu el, ar mai fi fost necesare minunea din Valea Dura și umilirea sa, relatată în capitolul 4? Sunt convins că nu! Dumnezeu nu găsește nicio plăcere în a-i face pe oameni să sufere. El se folosește la început de metode delicate, de apeluri la conștiința omului, pentru a-i întoarce pe oameni la Sine.

Dar atunci când anii trec și aceste metode delicate nu dau rezultatele dorite, Dumnezeu este nevoit să apeleze și la metode mai dure, mai dureroase. Suferința, fie că este vorba de cea fizică, fie că este vorba de cea sufletească, face parte dintre metodele iubirii divine, folosite pentru a-i întoarce pe oameni de la păcat la neprihănire.

Capitolul 4 al Cărții lui Daniel este un capitol în întregime istoric. Există creștini care îl consideră însă un capitol profetic. Rămâne să citim cu atenție întreg acest pasaj biblic și să constatăm singuri dacă în el găsim cel puțin o singură aluzie că avem de-a face cu profeții cu privire la viitor. Eu nu am găsit niciuna. Dimpotrivă, Nebucadnețar declară el însuși că „toate aceste lucruri s-au împlinit asupra împăratului Nebucadnețar.” (Daniel 4,28)

Daniel 4,1-3: Capitolul 4 începe cu o proclamație imperială către toate ținuturile împărăției. Este posibil ca Nebucadnețar să se fi consfătuit cu Daniel în redactarea acestei proclamații. Versetele doi și trei sunt o doxologie ce reproduce aproape perfect pe cea din Psalmul 145,12-13.

Daniel 4,4‑5: „Eu, Nebucadnețar trăiam liniștit în casa mea și în palatal meu…” Experiența care urmează are loc spre sfârșitul domniei și al vieții împăratului. Nebucadnețar terminase cuceririle, dar și construcțiile din Babilon. Crease grădinile suspendate ale Semiramidei – soția sa – una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Era bogat, puternic, având granițele asigurate. Babilonul devenise un mare centru comercial și industrial, plin de temple păgâne (53) și o mulțime de alte sanctuare mai mici (955).

Din punct de vedere omenesc, împăratul nu putea decât să fie mulțumit și fericit cu realizările sale din lunga sa domnie. Dar mai era ceva de rezolvat, ceva foarte important pentru sufletul său. Și tocmai de această nevoie el nu era conștient. Pentru că el întârzie să-și rezolve această problemă atât de importantă, Dumnezeu vine din nou în întâmpinarea nevoii sale printr-un vis, printr-o descoperire personală. De data aceasta Nebucadnețar nu uită visul. Se află în al 36‑lea an al domniei lui. Visul îl îngrozește, deși nu-l înțelege. Nebucadnețar presimte însă că acest vis conține un mesaj divin deosebit de important pentru el.

Daniel 4,6-9:Ce face împăratul după ce se trezește din acest vis? Îi cheamă pe înțelepții, magii și vrăjitorii Babilonului așa cum făcuse și la începutul domniei lui. Oare nu învățase lecția că acești „bugetari’, cu salarii mari plătite din visteria palatului, nu erau capabili să-i lămurească problemele sufletești? De ce împăratul nu îl cheamă direct pe Daniel, a cărui înțelepciune era deja dovedită în atâtea ocazii?

Înțelepții Babilonului formau o clasă foarte influentă și puternică la curtea imperială. Împăratul nu putea să-i ignore. Doar după ce ei și-au recunoscut neputința în a da răspuns împăratului, a fost chemat Daniel.

Daniel 4,10-18: Pasajul conține relatarea visului, care este de fapt o alegorie. În Antichitate era ceva obișnuit ca un împărat să fie asemănat cu un pom sau cu un copac. În Biblie găsim multe asemenea alegorii:

– Psalmul 1,3 îl aseamănă pe cel neprihănit cu „un pom sădit lângă un izvor de apă”.

– Ezechiel 31,1-8 vorbește despre Asiria, comparând-o cu un cedru falnic, etc.

Interesant de amintit este faptul că pe una dintre cărămizile Babilonului, folosită în construcții, s-a găsit o inscripție în care Babilonul este asemănat cu un copac mare cu ramurile întinse.

„Un străjer sfânt”: Nu este vorba de un om, căci el se pogoară din cer, ci de un înger al lui Dumnezeu însărcinat cu supravegherea împărăției.

„Sfatul străjerilor”: Un consiliu ceresc în care există o ordine desăvârșită. Găsim descris un asemenea consiliu ceresc în Iov 1,6-12 și 2,1-6. Este demn de subliniat că hotărârea cu privire la soarta lui Nebucadnețar nu a fost luată de un singur înger, fie el chiar și îngerul păzitor al împăratului, ci în sfatul ceresc.

Încerc să-mi imaginez eforturile făcute de-a lungul anilor de îngerul păzitor al lui Nebucadnețar de a-l conduce treptat pe acesta spre cunoașterea adevărului și eliberarea lui din încătușarea idolatriei. Însă orice încercare a îngerului străjer s-a lovit de mândria împăratului. Poate că acest înger a simțit nevoia unei consfătuiri cu alți îngeri, într-un consiliu ceresc, prezidat de Însuși Dumnezeu. Aici, în acest consiliu, s-a ajuns la concluzia că doar o experiență severă, prin care urma să treacă împăratul, îl mai putea schimba, ducându-l la convertire.

Capitolul 4 ne transmite un mesaj clar cu privire la rolul îngerilor în desfășurarea Planului de Mântuire. Rolul lor nu este pasiv, ci unul activ. Inteligența acestor ființe superioare și neprihănite este din plin pusă la lucru atunci când e vorba de salvarea oamenilor din păcat. „Nu sunt oare toți (îngerii n.n.) duhuri slujitoare, trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea?” (Evrei 1,14)

Acum nu ne dăm seama de rolul imens pe care îl au îngerii în viețile noastre, însă va veni o zi în care vom afla cum au intervenit aceste ființe cerești în favoarea noastră, din câte situații dificile ne-au scos.

Daniel 4,19-27: Interpretarea visului. Daniel ezită câteva clipe în momentul în care își dă seama de semnificația visului împăratului. „Daniel a rămas uimit o clipă și gândurile lui îl tulburau.”

Un om firesc s-ar fi bucurat de răul care urma să i se întâmple acestui împărat păgân. Oare nu el distrusese Templul din Ierusalim și dusese poporul în robie? Nu din cauza ambițiilor și mândriei acestui împărat Daniel a trebuit să suporte deportarea și înstrăinarea încă de la vârsta adolescenței? Noi cum am fi reacționat? Ne-am fi bucurat la auzul unei asemenea sentințe rostite de cer împotriva celui mai de temut dușman?

Daniel, contrar așteptărilor, nu s-a bucurat. Dimpotrivă, pe el l-a durut profund ceea ce a înțeles că i se va întâmpla lui Nebucadnețar. Daniel era un adevărat creștin al Vechiului Testament, care își iubea vrăjmașii, dovedind că „dragostea nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr.” (1 Corinteni 13,5-6)

Era oare ușor, în condițiile din acele vremuri, să transmiți un astfel de mesaj celui mai puternic om al timpului? Cu siguranță că nu era deloc ușor. Nebucadnețar putea respinge tâlcuirea visului, răzvrătindu-se împotriva descoperirii cerești. Cât privește soarta lui Daniel, viața sa atârna de un fir. Și Daniel știa prea bine acest lucru. Istoria sângeroasă a poporului evreu consemnează multe situații în care împărați ai lui Israel i-au ucis pe profeții care le aduceau solii de mustrare din partea lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, Nebucadnețar nu a procedat în felul acesta. El a primit mesajul și a cugetat asupra lui. Sfatul plin de iubire primit de la Daniel i-a sensibilizat inima pentru o vreme. Timpul însă lucrează, ștergând încet-încet impresiile lăsate de mesajul divin.

Daniel 4,28-30:Urmează un an de grație pentru marele împărat. Dumnezeu nu se grăbește niciodată atunci când vede că mai este o șansă ca omul să răspundă pozitiv la îndemnurile Duhului Său. El este dispus să acorde har după har, doar-doar omul păcătos se va întoarce de la căile lui cele rele.

În anul care s-a scurs de la primirea visului și a mesajului ceresc, inima lui Nebucadnețar s-a împietrit treptat. Este un proces firesc, ce are loc atunci când omul amână luarea unei decizii bune la timpul potrivit. Solomon explică acest proces nedorit: „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorința să facă rău.” (Eclesiastul 8,11) Cât adevăr se află în aceste cuvinte ale eclesiastului!

Daniel 4,31-33: După un an de amânare a unei hotărâri drepte, Nebucadnețar se plimbă pe una dintre terasele palatului său. Privind la lucrarea mâinilor lui, la cele 53 de temple ale Babilonului, la grădinile suspendate ale Semiramidei (soția sa), la zidurile puternice ale cetății, la animația unei mari capitale a lumii, inima începe să se umfle de mândrie și rostește câteva cuvinte pline de trufie, consemnate în versetul 30: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de ședere împărătească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?”

Nebucadnețar vorbește de parcă el ar fi „Alfa și Omega”, „Începutul și Sfârșitul” oricărui lucru, și nu Dumnezeu. De patru ori folosește, în doar câteva cuvinte, pronumele legate de propria sa persoană: „eu”, „mie”, „mele”. Doar 27 de cuvinte a rostit Nebucadnețar în acea împrejurare, însă cât de multe ne spun acestea despre ceea ce se afla în inima acestui om.

Dar nici nu termină bine de rostit aceste cuvinte, că un glas ceresc, poate chiar al îngerului său păzitor, rostește sentința profetizată cu exact un an mai devreme. Timp de șapte ani împăratul urma să trăiască asemenea unui animal, neîngrijit, alungat de la curte, împreună cu fiarele câmpului.

De fapt, este vorba de o boală psihică cunoscută în lumea medicală sub numele de „insania zooanthropica”. Boala care l-a lovit pe împărat constă în pierderea completă a identității, a personalității umane și identificarea lui cu un animal oarecare. După unii comentatori, un om lovit de o astfel de boală putea să-și revină, deoarece ea nu atingea subconștientul său.

Există și unele documente care par să întărească adevărul biblic cu privire la boala lui Nebucadnețar. O tăbliță de lut, aflată la British Museum, îl înfățișează pe un om care paște iarbă, asemenea unei vaci. De asemenea, există o legenda iudaică care spune că pe timpul bolii lui Nebucadnețar, pe tron a urcat fiul său Evil-Merodac. După ce Nebucadnețar și-a venit în fire, el l-ar fi trimis la închisoare pe fiul său pentru trădare.

Cum se explică faptul că, după șapte ani de pauză, Nebucadnețar a revenit pe tronul Babilonului? Lucrul ar părea de neînțeles în timpurile moderne, însă atunci când discutăm de acele vremuri antice, trebuie să ținem cont de superstițiile și cultura timpului. Anticii credeau cu putere că nu se puteau atinge de viața unui nebun. Dacă ar fi făcut-o, ei credeau că spiritul care îl stăpânea pe acel om dezechilibrat ar fi venit asupra ucigașului său. Așa se explică faptul că, în toți acești șapte ani cât a durat umilirea împăratului, viața sa a fost cruțată, iar tronul i-a fost păstrat.

Daniel 4,34-37: Finalul experienței lui Nebucadnețar. O vindecare completă, atât mintală, cât și spirituală. De data aceasta, împăratul Îl cunoaște cu adevărat pe Dumnezeul Cel Prea Înalt, ca un Dumnezeu ce stăpânește peste întreg Universul, dar și peste inimile oamenilor.

Lauda pe care o aduce Nebucadnețar Dumnezeului adevărat nu mai este o simplă formalitate ca până atunci, ci este rezultatul unei experiențe personale cu El. Chiar de la începutul proclamației sale, împăratul subliniază: „Am găsit cu cale să fac cunoscut semnele și minunile pe care le-a făcut Dumnezeul Cel Prea Înalt față de mine.” Expresia pe care o folosește aici arată spre o profundă experiență personală cu Dumnezeu.

Proclamația imperială nu este altceva decât mărturisirea de credință publică a unui împărat păgân și idolatru, care a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeul Cel Viu în urma unei experiențe personale cu El.

A fost Nebucadnețar convertit cu adevărat? Calvin credea că nu era cu adevărat convertit. Alții, dimpotrivă, aduc și argumente în favoarea ideii ca împăratul s-a convertit cu adevărat:

1. Nebucadnețar avea în spatele acestei experiențe finale în jur de 40 ani de alte experiențe cu Dumnezeu, experiențe care l-au ajutat să-L cunoască din ce în ce mai mult.
2. Atitudinea sa este aceea de umilință, recunoscându-și poziția față de atotputernicia lui Dumnezeu.

„Monarhul cel mândru altădată se umili ca un copil înaintea lui Dumnezeu; dintr-un domnitor tiran și despotic, el deveni un împărat înțelept și plin de compătimire. Acela care defăimase și blestemase pe Dumnezeul cerului, recunoscu acum puterea Celui Prea Înalt și căută în mod serios să facă să propășească temerea de Iehova și fericirea supușilor săi.” ( E.G.White, „Profeți și Regi”, pag. 363)

Așadar, nu este vorba doar de o schimbare de suprafață, ci de o transformare profundă de caracter, o veritabilă naștere din nou.

1. Din modul în care scrie proclamația imperială, Nebucadnețar dovedește că e un om nou. Își recunoaște public păcatul, își povestește public experiența sa umilitoare și Îl laudă public pe Dumnezeul cerului și al pământului. După o astfel de mărturisire publică, nu ni-l putem imagina pe Nebucadnețar revenind la idolatria păgână. Dimpotrivă, el pare să fi devenit un om care, de acum înainte, se va fi închinat doar adevăratului Dumnezeu.
2. Proclamația imperială este dată în anul 563 î.Ch., adică cu un an mai devreme decât moartea sa. Faptul că istoria sfântă a raportat această ultimă experiență a lui Nebucadnețar, ne face să credem că el și-a încheiat viața la fel, ca un copil umil al lui Dumnezeu, transformat de harul divin și pregătit pentru societatea cerului.

Concluzii

Trei lucruri sunt demne de reținut din relatarea pe care o găsim în capitolul 4 al Cărții lui Daniel:

1. Harul și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de omul păcătos sunt îmbelșugate. Pentru ca să-l cunoaștem pe Nebucadnețar cel umil, înțelept și plin de bunătate, așa cum îl vedem în finalul celor relatate în capitolul 4, Dumnezeu a trebuit să lucreze „în multe rânduri și în multe chipuri” cu acest suflet timp de cel puțin 40 ani. Iată un motiv să nu ne descurajăm atunci când ne rugăm pentru cei dragi, care încă nu și-au predat viața lor lui Christos. Rugăciunile vor fi ascultate și împlinite, chiar dacă Dumnezeu are nevoie uneori de o viață de om pentru aceasta.
2. „Mândria merge înaintea pieirii” (Proverbe 16,18). Mândria nu poate aduce niciodată ceva bun, ci numai dezastru. Cartea lui Daniel ne învață că, așa cum mândria a transformat un înger de lumină într-un diavol, la fel, mândria poate transforma un om mare și puternic într-un animal.
3. Atunci când Dumnezeu nu-i poate mântui pe oameni în mijlocul prosperității, El îi salvează în mijlocul necazurilor și încercărilor. Sunt convins că Nebucadnețar nu ar fi trecut prin această experiență amară dacă el L-ar fi primit pe Dumnezeul cel adevărat mai devreme în viața sa. La fel, multe necazuri și încercări din viețile noastre nu ar exista, dacă Dumnezeu nu S-ar fi lovit mereu de îndărătnicia inimilor noastre în a accepta voința Sa.

Deci, fie că se folosește de necazuri și suferințe, fie că ne ferește de ele, Îi mulțumim Domnului că întotdeauna urmărește binele nostru suprem: mântuirea sufletelor noastre.

A Lui să fie lauda în veci!

sursa: https://www.loribalogh.ro/