Daniel capitolul 11 – „O mare nenorocire” - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

În prologul acestei ultime părți a Cărții lui Daniel se vorbește despre „o mare nenorocire” vestită profetului lui Dumnezeu (Daniel 10,1). Acesta se aștepta ca, după încheierea robiei babiloniene, necazurile venite asupra poporului lui Dumnezeu să ia sfârșit. Domnul însă îi descoperă lui Daniel că necazurile și suferințele poporului său nu vor înceta până la sfârșitul istoriei, până ce Marele Voievod Mihail se va scula să-l elibereze definitiv. Aceste necazuri și suferințe ale poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor este tema capitolului 11 al cărții.

Considerații generale

Capitolul 11 reprezintă cel mai complet tablou al evenimentelor viitoare, pe care îl găsim în Vechiul Testament. În acest capitol se află ultima și cea mai cuprinzătoare descoperire pe care îngerul Gabriel o face lui Daniel cu privire la timpuri îndepărtate, întinzându-se până la „vremea sfârșitului”.

Capitolul 11 nu se ocupă de o tragedie personală, ci de experiența bisericii din timpurile profetului până la finalul luptei dintre bine și rău. Fiecare act raportat în acest capitol este unul ostil. Fiecare personaj care apare în profeție, cu excepția câtorva oameni „înțelepți” care apar spre sfârșitul profeției, apare într-o lumina rea, luptându-se sau pregătindu-se să se lupte cu cineva. Cu toate aceste lupte fără sfârșit și în pofida atâtor nenorociri de care vorbește profeția, mesajul capitolului 11 este încurajator: Dumnezeu este prezent ca să vindece ori de câte ori Îl căutăm.

Câteva observații înainte de a intra în detaliile profeției

1. Studiul capitolului 11 presupune o abordare în paralel a materialelor oferite de istorie și a diferitelor traduceri ale Bibliei.
2. Capitolul 11 începe cu referirea la Darius Medul, care domnea în timpul acela, și se încheie cu timpul sfârșitului, când Mihail Se va ridica pentru a-Și elibera definitiv poporul. Așadar profeția se întinde pe o lungă perioadă de timp. Este o prezentare panoramică a istoriei, deci ea nu poate fi redusă doar la un anumit secol.
3. Deosebit de importante pentru înțelegerea profeției sunt câteva semne de hotar, câteva repere care ne ajută să nu facem greșeli în plasarea în timp a anumitor evenimente prezise de profeție. Cele mai importante semne de hotar din capitolul 11 sunt:
4. a) Expresia „o căpetenie a legământului” (vers. 22). Expresia ebraică pentru „căpetenie” (prinț) este folosită foarte rar („nagid”) și este identică cu expresia „Cârmuitorul „, care va face un legământ trainic cu mulți (vezi Daniel 9,24‑27). Expresia obișnuită ebraică pentru „căpetenie” (prinț) este „sar”, totuși în capitolul 11 se folosește expresia „nagid”, ceea ce ne face să înțelegem că acea „Căpetenie a legământului” nu este un prinț oarecare, o căpetenie obișnuită a poporului, ci este Însuși Domnul Christos.

De aceea, atunci când ajungem la versetul 22, în interpretarea profeției trebuie să ne aflăm în timpul Domnului Christos și nu în alt timp.

1. B) Expresia „urâciunea pustiirii” (vers. 31). Domnul Christos specifică în Matei 24,15 că ea se află în viitor față de vremea în care a trăit și a lucrat El pe pământ. De aceea, atunci când ajungem la versetul 31 al capitolului 11 trebuie să ne aflăm cu interpretarea profeției în era creștină.
2. Marile profeții panoramice din Daniel capitolele 2, 7, 8 și 9 sunt paralele, ele fiind date pe baza principiului repetiției și dezvoltării. Fiecare nouă profeție este o repetare a celei precedente, însă ea aduce detalii și perspective noi. De aceea, este de așteptat ca și capitolul 11 să meargă paralel cu profețiile anterioare, însă el să ne aducă date și informații noi, pe care nu le găsim în profețiile precedente.
3. Am văzut că n capitolele 7 și 9 Biserica creștină este în atenția profeției. De aceea, anticipăm că și capitolul 11 se ocupă pentru un timp de Biserica creștină. Lucrul acesta este întărit chiar de cuvintele îngerului, care îi spune lui Daniel în cap.10,14: „Acum vin să-ți fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate.”

Termenul „poporul Tău” înseamnă Israelul după trup, până la încheierea celor 70 de săptămâni (anul 34 d.Ch.), pentru ca apoi el să se refere la Israelul spiritual până la sfârșitul timpului (Biserica creștină formată din iudei și neamuri). Capitolul 11 introduce era creștină începând cu versetul 22, prin menționarea nimicirii „Căpeteniei legământului”.

De la acest verset până la sfârșitul capitolului 12, se au în vedere evenimente din era creștină. Tema acestei ultime părți a Cărții lui Daniel este destinul poporului lui Dumnezeu, tema aceasta fiind o continuare a celei din capitolele 8 și 9. Introducerea oricărei națiuni sau puteri, care nu are legătură directă cu poporul lui Dumnezeu, ar fi o greșeală.

1. În capitolul 11 se observă o scădere a simbolismului apocaliptic în favoarea unor explicații literale. Dacă în capitolele 2, 7 și 8 avem de-a face cu o mulțime de simboluri apocaliptice (fiare, coarne, ape, etc.), în capitolul 11 ni se prezintă evenimente istorice descrise într-un limbaj literal.

Interpretarea

Caracterul criptic al capitolului 11 a făcut posibilă o multitudine de interpretări. Nu este timpul și locul să le abordăm pe toate. Una dintre cele mai populare interpretări este aceea care consideră că inima capitolului 11 (vers. 21-39) se ocupă cu regele seleucid Antioh Epifanul, cel care a dorit să distrugă religia iudaică. Iosif Flavius, istoricul evreu, susținea această interpretare în secolul 1 al erei creștine.

Nu este exclus ca ucenicii înșiși să fi avut același punct de vedere. Dacă ei într-adevăr au crezut în felul acesta, ei trebuie să fi fost foarte uimiți când Mântuitorul le-a vorbit despre „urâciunea pustiirii” ca fiind în viitor. Dacă ținem cont de „pietrele de hotar” de care am vorbit mai sus, începând cu versetul 22 profeția ne introduce în era creștină, or Antioh Epifanul a trăit în sec. al 2‑lea î.Ch.

În cele ce urmează va fi prezentată o interpretare a Bisericii Adventiste la ora actuală. De remarcat este faptul că primele 13 versete sunt interpretate aproximativ la fel, indiferent de curentul de interpretare. Deci nu există dezacorduri majore între diferiți cercetători ai Bibliei în privința primelor 13 versete ale capitolului 11.

Daniel 11,1: Este evident faptul că versetul 1 este o continuare a celor spuse de înger în capitolul 10,21, despărțirea capitolelor în acest punct fiind nefericită. Îngerul îi vorbește lui Daniel despre un ajutor pe care i l-a dat lui Darius Medul. Citind capitolul 6 al cărții, putem să ne facem o imagine despre lupta care s-a dat între forțele răului și cele ale binelui la curtea împărătească a lui Darius.

Daniel 11,2: „Acum îți voi face cunoscut adevărul”.

În cap.10,21, îngerul Gabriel îi spune lui Daniel că vrea să-i facă cunoscut „ce este scris în cartea adevărului”. Din declarația îngerului reiese că în cer există o carte care conține adevărata istorie a popoarelor în legătură cu planul lui Dumnezeu. În acea carte a adevărului era scris că în Medo-Persia urmau să se mai ridice câțiva împărați: „Iată că vor mai fi încă trei împărați în Persia.”

După moartea lui Cirus, care domnea când Daniel a primit această viziune, următorii trei împărați au fost: 1.Cambise 2 (530‑522 î.Ch.), fiul lui Cirus; 2. Falsul Smerdis, un uzurpator (522 î.Ch.), pe numele lui adevărat Gaumata; 3.Darius 1, fiul lui Hystaspe, probabil fiul cel mic al fratelui lui Cirus (522- 486 î.Ch.). Dintre acești împărați, Cirus și Darius 1 au fost cei care au dat decretele de reconstrucție a Templului din Ierusalim.

„Cel de-al patrulea împărat”

Este vorba de Xerxes (486‑465 î.Ch.), cunoscut în Biblie sub numele de  Ahașveroș, soțul Esterei (vezi Estera 1,1; Ezra 4,6). Bogăția fabuloasă a lui Xerxes ne este înfățișată în Estera cap.1, precum și în scrierile lui Herodot, părintele istoriei (acesta afirmă că Xerxes strânsese o armată uriașă, formată din 40 de națiuni și numărând circa cinci milioane de soldați). Xerxes a avut nevoie de patru ani pentru a strânge și a dota această armata uriașă. A strâns provizii uriașe pentru o campanie militară împotriva Greciei.

„Va răscula totul împotriva împărăției Greciei.”

În 480 î.Ch., peste 300 000 de soldați ai armatei persane au mărșăluit până la Salamina, iar în anul următor au făcut același lucru până la Platea, în Grecia. În fața pericolului persan, cetățile grecești, neunite până atunci, se unesc, formând diferite ligi pentru a se opune perșilor.

Succesorul lui Xerxes, Artaxerxes Longimanus, prin decretul de restaurare completă a Ierusalimului și Templului din anul 457 î.Ch., a încheiat rolul direct al Persiei în istoria poporului lui Dumnezeu și a sanctuarului. Din acest moment, profeția nu se mai ocupă cu această națiune, îngerul trecând direct la Alexandru cel Mare, ignorând un secol și jumătate de istorie.

Daniel 11,3: „Un împărat viteaz”

Intră în scenă Alexandru Macedon, cel care, în scurta lui trecere pe pământ, avea să schimbe lumea de atunci din temelii, nimic din ce a urmat lui nemaifiind la fel ca înainte. În pofida grandomaniei lui, Alexandru a fost în multe privințe un pionier, pregătind calea Bisericii creștine.  Lumea în care a luat trup omenesc Domnul Christos era eminamente greacă, deși flamurile romane fluturau peste cetățile ei.

„Va stăpâni cu mare putere și va face ce va voi”.

Cu privire la Alexandru, istoricul Iustin spunea: „Când și-a asumat conducerea imperiului, el a poruncit să fie numit „împărat al tuturor țărilor și al lumii”; n-a mai întâlnit niciun vrăjmaș pe care să nu-l înfrângă; n-a asediat nicio cetate pe care să n-o cucerească; n-a atacat niciun popor pe care să nu-l supună.”

La vârsta de 20 de ani, Alexandru ajunge împărat (336 î.Ch.) și cucerește Tracia și Iliria, unificând și stabilind regatul grec. Apoi, cu numai 35 000 de soldați, trece Helespontul spre Asia Mică și începe să cucerească lumea. În 334 î.Ch., cucerește Asia Mică în urma luptei de la Granicus. În 332 î.Ch., ocupă Ierusalimul fără luptă și promite libertate iudeilor de pretutindeni. Cu această ocazie, marele preot, însoțit de un grup de preoți îmbrăcați în haine de sărbătoare, îi prezintă lui Alexandru profețiile din Daniel capitolul 11 referitoare la el. Se spune că auzind aceste profeții despre el, Alexandru s-a plecat în fața marelui preot din Ierusalim.

În 328 î.Ch., Persia este înfrântă definitiv. Alexandru, considerându-se zeu, introduce cultul adorării împăratului. În 326 î.Ch., cucerește o parte din India și se pregătește pentru o campanie în Arabia și în bazinul occidental al Mediteranei. Dar, la 13 iunie 323 î.Ch., ca rezultat al necumpătării și al malariei de care se îmbolnăvise, Alexandru moare, lăsând în urma sa un imperiu imens.

Daniel 11,4: Împărăția lui Alexandru se divide în cele patru vânturi ale cerurilor.

Nebănuind prematura să dispariție, Alexandru n-a făcut niciun aranjament pentru continuarea conducerii vastului său imperiu. Vidul creat prin dispariția lui fulgerătoare a adus furtună în imperiu. Pentru a păstra unitatea acestuia, generalii au instituit o regență: fratele său vitreg – Filip – un debil mintal, apoi fiul său Alexandru 4. Dar aceștia sunt făcuți ca să dispară împreună cu întreaga familie a lui Alexandru Macedon (soția, copil, frate etc.), începând lupta pentru putere între generalii cei mai puternici ai lui Alexandru: Seleuc, Ptolemeu, Casandru și Lisimah.

În anul 301 î.Ch., în lupta de la Ipsos, lucrurile sunt tranșate, iar imperiul este împărțit între acești patru generali. Pe harta lumii apar patru state noi: Macedonia, Tracia, Siria și Egiptul, conducătorii lor având titlul de regi. Ei se vor război între ei până ce vor cădea cu toții sub stăpânirea romană.

Cele patru capete ale pardosului din Daniel 7,6 și cele patru coarne ale țapului din Daniel 8,8.22 își găsesc interpretarea în cele patru regate în care s-a divizat imensul imperiu al lui Alexandru. De remarcat este faptul că niciunul dintre cei patru regi ai celor patru regate nu era dintre urmașii lui Alexandru, împlinind ceea ce profeția afirmase cu atâta claritate: „dar nu între urmașii lui”. Casandru ia Macedonia și Grecia; Lisimah ia Tracia, Bitinia și alte provincii, dincolo de Helespont și Bosfor; Ptolemeu ia Egiptul, Libia, Arabia și Palestina, iar Seleuc ia Siria, Babilonia și restul teritoriului.

Daniel 11,5: „Împăratul de la miazăzi”

Termenii „împăratul de la miazăzi” și „împăratul de la miazănoapte” apar destul de frecvent în profeția din capitolul 11. La început, ei îi reprezintă pe conducătorii Egiptului (sud) și ai Siriei (nord), țări situate la sud și la nord față de Palestina. Din acest punct, profeția se va ocupa numai de două dintre cele patru regate desprinse din Imperiul Greco-Macedonean: Siria și Egiptul, la mijloc aflându-se Israelul, al cărui destin va fi mult influențat de luptele dintre cele două regate.

Faptul că „împăratul de la miazăzi” este Egiptul reiese din versetul 8, în care regatul de la miazăzi este identificat cu Egiptul. De asemenea, traducerea originală grecească vorbește despre Egipt atunci când este vorba despre „împăratul de la miazăzi”.

Versetul 5 face referire la Ptolemeu 1 Soter (306- 283 î.Ch.), unul dintre cei mai buni generali ai lui Alexandru (Ptolemaios Lagou) și întemeietorul uneia dintre cele mai dăinuitoare monarhii eleniste (după el au urmat 13 Ptolemei și 7 Cleopatre). Începând din acest punct, se declanșează războaiele siriene între „împăratul de la miazănoapte” (Siria- Babilon) și cel de la miazăzi (Egiptul), care formează subiectul unei mari părți din profeție.

„Unul din mai marii lui va fi mai tare decât el și va domni, întemeind o mare împărăție.”

Este vorba despre Seleukos, unul dintre generalii lui Alexandru. El a fost mai întâi numit satrap al Babilonului, de unde a fost alungat de către rivalul său Antigonos în 316 î.Ch. El se refugiază în Egipt și se așază sub comanda lui Ptolemeu. După înfrângerea lui Demetrius, fiul lui Antigonos în 312 î.Ch., el ocupă din nou Babilonul și devine domnitorul celui mai întins imperiu. Când Seleuc 1 Nicanor moare în 281 î.Ch., împărăția sa era cea mai întinsă dintre toate cele rezultate din imensul imperiu al lui Alexandru.

Arrian, istoric al perioadei acesteia, declară că Seleukos a fost „cel mai mare împărat care a urmat lui Alexandru, inteligența cea mai imperială, domnind peste cel mai întins teritoriu, după cel al lui Alexandru.”

Daniel 11,6: „După câțiva ani ani se vor uni…”

Cam în jurul anului 250 î.Ch., împăratul Egiptului Ptolemeu Filadelful („iubitorul de frați – poreclă primită din cauza faptului că acesta și-a îndepărtat frații, prin diferite mijloace, ca să nu-i amenințe domnia) și împăratul Antioh Theos („zeul”) al Siriei, încercând să pună capăt războaielor dintre ei și să instaureze pacea, au convenit ca Antioh să se căsătorească cu Berenice, fiica lui Ptolemeu Filadelful.

Antioh avea deja o soție, Laodice, însă divorțul a pus capăt acestei căsătorii, permițându-i lui Antioh să se căsătorească cu Berenice. Căsătoria s-a celebrat, apoi s-a născut și un băiat care urma să moștenească tronul, însă, nu mult după aceea, Antioh și-a dat seama că nu avea nimic deosebit pentru Berenice, făcând mereu comparație între actuala sa soție și fosta sa soție. După moartea lui Ptolemeu Filadelful, Antioh Theos și-a repudiat soția, pe Berenice, întorcându-se la fosta soție, Laodice. Aceasta însă, temându-se cu privire la viața ei și folosindu-se de puterea ei imperială, l-a ucis pe Antioh Theos, pe Berenice, pe fiul acesteia și întreaga lor suită.

Daniel 11,7: „Un vlăstar din aceeași rădăcină”

Este vorba de Ptolemeu 3 (246‑221 î.Ch.), un frate al Berenicei, care era hotărât să răzbune moartea sorei sale, invadând Siria. El a avut succes, însă din cauza problemelor pe care le avea în Egipt nu a putut să folosească până la capăt biruința câștigată. El a cucerit Antiohia, capitala Siriei, capitala „împăratului de la miazănoapte”, iar flota egipteană a dominat pentru un timp apele Mării Mediterane.

Daniel 11,8: Se identifică împărăția de la miazăzi ca fiind Egiptul.

În urma campaniei siriene, Ptolemeu 3 capturează peste 2500 de obiecte și chipuri de aur și argint luate de Cambise persanul cu aproape trei secole înainte. O inscripție egipteană numită „Decretul lui Canopus” (239 î.Ch.) spune: „Și chipurile sacre duse din țară de perși, împăratul, făcând o campanie în străinătate, le-a adus în Egipt și le-a așezat în templele de unde fusese luat fiecare și dus.” Ieronim spune că Ptolemeu 3 a adus în Egipt, în urma campaniei sale, o pradă imensă.

„Apoi va lăsa câțiva ani în pace pe împăratul de la miazănoapte.”

Campania lui Ptolemeu 3 a adus în țară o pradă consistentă (40 000 talanți și 2500 de vase și chipuri de aur). Acest lucru a avut un efect pozitiv asupra egiptenilor, aceștia supranumindu-l pe Ptolemeu și „Eu-Ergetes” („Binefăcătorul”).

Daniel 11,9: Reluarea confruntărilor militare între Ptolemei și Seleucizi. Mai bine de un secol, israeliții priveau aceste armate cum treceau prin Palestina, știind că fiecare biruință le va aduce noi stăpâni și noi taxe. Seleuc 2 Kallinicus a încercat să răzbune pătrunderea egiptenilor în regatul de nord, pornind o campanie împotriva Egiptului. Dar armata a fost înfrântă și flota scufundată, el întorcându-se în Antiohia bătut și cu mâinile goale (pe la 240 î.Ch.)

Daniel 11,10‑12: „Fiii săi”

Este vorba de cei doi fii ai lui Seleuc 2 Kallinicus: Seleuc 3 Ceraunos („Trăznetul”), asasinat după o scurtă domnie (225-223 î.Ch.) și Antioh 3 cel Mare (223-187 î.Ch.), ultimul mare împărat seleucid. Seleuc 3 s-a opus Egiptului, iar Antioh cel Mare a continuat lupta. Cele trei versete (10‑12) se ocupă cu bătălia de la Raffia din 22 iunie 217 î.Ch. În urma acestei bătălii, Antioh cel Mare pierde pe câmpul de lupta circa 10 000 de oameni și 4 000 de prizonieri, victoria revenind Egiptului, condus de Ptolemeu 4 Philopater („iubitorul de tată”).

După biruința de la Raffia, Ptolemeu 4, după ce face pace cu Siria, intră în Ierusalim în triumf și încearcă prin forță să intre în Sfânta Sfintelor din Templu. Iudeii se opun și, după ce se întoarce în Egipt, trimite la moarte mii de iudei care locuiau în Alexandria (40 000, după Eusebiu; 60 000, după Jerome).

Daniel 11,13: În timpul celor 12 ani de pace cu Egiptul, Antioh cel Mare, „împăratul de la miazănoapte”, își face planuri de luptă împotriva Egiptului. După moartea lui Ptolemeu 4, pe tronul Egiptului urcă fiul său în vârstă de numai 5 ani – Ptolemeu 5 Epifanul, ceea ce a fost o mare tentație pentru Antioh cel Mare de a-și lua revanșa. Astfel, în 201 î.Ch., Antioh cel Mare declanșează cel de-al 5‑lea război sirian.

Daniel 11,14: Până în acest punct al profeției, cei mai mulți comentatori sunt, în linii mari, pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește interpretarea primelor 13 versete. De la versetul 14, interpretările diferă.

„Se vor ridica mulți împotriva împăratului de la miazăzi.”

Împotriva lui Ptolemeu 5 Epifanul se ridică o coaliție formată din Antioh cel Mare – „împăratul de la miazănoapte” și Filip al Macedoniei, succesorul lui Casandru. Însă nici egiptenii nu erau prea liniștiți, ei rădicând armele împotriva regenților greci (Piatra de la Rozeta – 196 î.Ch.- ne vorbește despre tulburările interne din Egipt cauzate de nemulțumirile poporului ce era pe punctul de a se răscula.

„O ceată de derbedei din poporul tău”

Unii comentatori cred că este vorba de un grup de militanți evrei care urmăreau eliberarea poporului de sub dominația străină, profitând de nesfârșitele războaie dintre nord și sud. Nu există însă niciun document care să susțină această interpretare.

Unele traduceri ale Bibliei dau un sens cu totul opus acestei expresii: „sfâșietorii, jefuitorii, distrugătorii, nimicitorii poporului tău” (King James Version), ceea ce ne face să înțelegem că acești „derbedei” nu fac parte din poporul lui Daniel. Cine ar putea fi aceștia?

În conflictul dintre Antioh cel Mare al Siriei, aliat cu Filip al Macedoniei, și Ptolemeu 5 al Egiptului a intervenit puterea Romei. Senatul roman, la solicitarea Egiptului, a trimis imediat ambasadori la Filip și la Antiohus pentru a-i avertiza de a se reține de la orice atac împotriva Egiptului. Din acest moment, Egiptul ajunge sub tutela Romei.

Conform acestei interpretări, ceata de derbedei care urmau să sfâșie poporul lui Daniel este senatul roman, cel care a sfâșiat popoare întregi, inclusiv poporul iudeu. Roma a fost cea mai mare putere persecutoare cunoscută vreodată, atât pentru poporul iudeu, cât și pentru creștini. La vremea cuvenită, Roma avea să cadă la rândul său.

Intrarea Romei în scenă în acest punct al profeției este în deplină concordanță cu profețiile din capitolele 7 și 8 cu privire la „cornul cel mic”, despre care ni se spune că va călca în picioare poporul lui Dumnezeu. De fapt, versetul 14 este o prezentare concisă a istoriei Romei. Timpul la care se face referire în versetul 14 este acela în care Roma se profilează ca o mare putere.

Daniel 11,15: În ciuda avertizărilor Romei, „împăratul de la miazănoapte”,Antioh cel Mare, continuă agresiunea. Lângă Cezareea lui Filip, Antioh întâlnește armatele generalului Scopas, aflat în serviciul Egiptului. Înfrânte, trupele lui Scopas se retrag în Tir, dar Antioh le urmărește și asediază Tirul. Când lupta se termină și Tirul se predă, „împăratul de la miazănoapte” pune stăpânire pe Iudeea, iar Egiptul Ptolemeilor nu o va mai stăpâni niciodată.

Daniel 11,16: Versetul acesta este un sumar al agresiunii „împăratului de la miazănoapte” în Palestina, „țara cea minunată”. Antioh cel Mare, învingătorul de la Paneas, ajunge stăpânul „țării celei minunate” și din cauza trădării iudeilor care erau nerăbdători să scape de jugul Egiptului.

Dacă mergem pe varianta că în versetul 14 intră în scenă Roma, atunci în versetul 16 ar putea fi descrisă cucerirea Palestinei de către Pompei în anul 63 î.Ch. Intervenind în disputa dintre frații Hyrcanus și Aristobul, rivali la tronul Iudeii, Pompei intră în Ierusalim, însă iudeii se închid între zidurile Templului.

Aici, ei rezistă timp de trei luni, după care cedează. Urmările: 12 000 de morți, demolarea zidurilor Ierusalimului, transferarea multor cetăți sub jurisdicția Siriei, impunerea unui tribut iudeilor și Ierusalimul cucerit de romani. Din acel moment Palestina devine provincie romană.

Daniel 11,17‑19: Până la versetul 16, problema care se pune este când intră Roma în scenă: în versetul 14 sau 16? Începând cu versetul 17, interpretările diferă substanțial. Unii văd în versetele 17-39 descrierea agresiunii regelui seleucid Antioh 4 Epifanul împotriva Palestinei, a poporului iudeu și a religiei iudaice. Acesta interpretare, deși pare verosimilă, are cel puțin două lacune mari: versetele 22 și 31.

Aceste două versete sunt două pietre de hotar, primul vorbindu-ne despre „o căpetenie a legământului”, iar al doilea, de „urâciunea pustiirii”. Așa cum am demonstrat în introducerea capitolului, expresia „căpetenia legământului” nu poate să se refere la un conducător omenesc, ci la Însuși Domnul Christos, ceea ce împinge interpretarea dincolo de vremea lui Antioh 4 Epifanul.

De asemenea, expresia „urâciunea pustiirii”, folosită de Mântuitorul în Matei 24,15 ca fiind un eveniment viitor față de vremea Sa, ne face să înțelegem că pasajul cuprins între versetele 17-39 nu se referă la Antioh 4 Epifanul, ci orizontul pe care ni-l deschide este mult mai cuprinzător.

Până la această dată, Biserica Adventistă vede în versetele 17-39 un fenomen universal, amplu și nu unul local, redus la un rege seleucid care persecută poporul iudeu timp de trei ani, într-un teritoriu mic precum Palestina. Cu înțelegerea pe care o avem astăzi, ne dăm seama că aceste versete se referă la ceva mai mult decât la Antioh 4 Epifanul, un rege mărunt, care a avut o domnie scurtă, de doar 12 ani, și terminată rușinos.

În versetele 17-19, profeția ne vorbește despre Iulius Cezar și intervenția lui directă în problemele interne ale Egiptului. În anul 47 î.Ch., el supune definitiv Egiptul și o ia pe regina Cleopatra, fiica lui Ptolemeu Auletes, în calitate de metresă. Versetul 19 vorbește de moartea lui Cezar, pusă la cale de 60 de conspiratori conduși de Casius Longines, „căpetenia care va pune capăt rușinii„. Într-adevăr, Iulius Cezar a fost unul dintre cei mai nesuferiți conducători romani prin abuzurile pe care le făcea în timpul campaniilor sale militare (într-o singură zi a omorât 430 000 de germani în mod gratuit, deliberat și ilegal).

Daniel 11,20: După asasinarea lui Iulius Cezar s-a format un triumvirat: Octavian Augustus, Marc Antoniu și Lepidus. Nu după mult timp Lepidus moare, iar Marc Antoniu, îndrăgostit de Cleopatra, se sinucide. Octavian Augustus rămâne singurul stăpânitor, fondatorul Imperiului Roman. El a fost prin excelență un strângător de biruri, Roma atingând în timpul domniei lui apogeul puterii.

În timpul domniei lui au fost puse noi taxe: un sfert din câștigul fiecărui cetățean și un impozit de o optime de la orice om liber. El este autorul decretului care obliga înscrierea tuturor oamenilor, amintit de evanghelistul Luca în capitolul 2,1al carții sale. În mai puțin de 18 ani de la decretul pentru înscrierea tuturor, în anul 14 d.Ch., perioadă care pentru profet nu era decât de „câteva zile”, Augustus moare în vârstă de 66 ani, dar nu în bătălii sau ucis de vreo conspirație, ci liniștit, în patul său la Nala, unde se afla să se odihnească.

Daniel 11,21: „Un om disprețuit”

Lui Augustus i-a urmat la tron Tiberiu (14-37 d.Ch.), fiul Liviei, din prima căsătorie a lui Augustus. Când Livia i-a cerut lui Augustus să-l numească pe Tiberiu drept succesor la tron, istoria spune că Augustus a rostit câteva aprecieri față de acesta: „Fiul tău este prea netrebnic (josnic) ca să poarte purpura Romei.”

Ajuns în cele din urmă pe tronul Romei în urma insistențelor Liviei, Tiberiu se dovedește a fi un împărat care nu s-a bucurat de stimă, respectul și dragostea cetățenilor. Și-a sfârșit domnia printr-o retragere infamă pe insula Capri (26 d.Ch.), de unde nu s-a mai întors la Roma.

Daniel 11,22: „Oștile se vor revărsa ca un râu.”

Alte traduceri spun: „Și cu oști ca un potop, ei se vor revărsa”. Uriah Smith comentează acest amănunt ca referindu-se la violențe și revolte chiar în sânul armatei. Într-adevăr, domnia lui Tiberiu a fost marcată de nenumărate revolte și violențe.

„O căpetenie a legământului”

Este vorba de Însuși Domnul Christos, numit în cap. 9, 25-27, „Cârmuitorul”, „Unsul”, Cel „care a făcut un legământ trainic cu mulți”. Luca ne spune că începutul lucrării lui Ioan Botezătorul a avut loc pe timpul domniei lui Tiberiu, în al 15‑lea an al domniei lui, iar răstignirea Mântuitorului a avut loc în anul 31 d.Ch., cu șase ani înainte de moartea lui Tiberiu.

Daniel 11,23‑24: „Viclenie”

Există diferite interpretări ale versetului 23, însă este de reținut aici politica Romei de a încheia „tratate de ajutor reciproc”, prin care acele popoare care se supuneau ei, urmau să beneficieze de protecția Romei. În felul acesta, Roma intra în stăpânirea a numeroase teritorii, folosind o politică șireată. De fapt, se poate spune despre romanii din acea perioadă că au făcut și desfăcut alianțe și tratate, au jefuit țări și popoare pentru a-i răsplăti pe prieteni într-un mod cu totul neobișnuit.

Daniel 11,25-30:

Unii comentatori (M. Maxwell, de ex) susțin că, începând cu aceste versete, intră în scenă Roma creștină, aceste versete vorbindu-ne despre cruciade – cel mai proeminent exemplu de ostilitate al ei. Inițiată de Papa Urban al 2‑lea, era cruciadelor s-a întins pe parcursul a 150 ani (1095‑1250) și a avut ca scop luarea Țării sfinte de la musulmani și redarea ei pelerinilor creștini. Prima cruciadă a fost un puternic atac împotriva „împăratului de la miazăzi” (vers. 24‑25) și a avut un succes răsunător. Ierusalimul a fost eliberat.

Cea de-a șasea cruciadă a avut un caracter aparte: Regele Frederic al 2‑lea, cunoscător al limbii arabe, a reușit să negocieze, fără vărsare de sânge, redobândirea Ierusalimului, Betleemului și Nazaretului.

Unele cruciade au fost un dezastru, îndeosebi cruciada copiilor. Ultima cruciadă, cea de-a șaptea, nu a avut succes, după cum specifică profeția: „lucrurile nu vor mai merge ca înainte” (vers. 29). Însuși monarhul pios Louis al 9‑lea a fost luat prizonier la Cairo. Zece ani mai târziu, sultanul egiptean i-a scos pe creștini din Palestina până în 1917.„Corăbiile din Chitim” (din vest) sunt corăbiile închiriate de musulmani de la greci, în timpul cruciadelor.

Daniel 11,31‑35: „Urâciunea pustiirii”

Responsabilitatea principală pentru toate atrocitățile comise în timpul cruciadelor îi revine Romei papale. Cel care a lansat prima cruciadă a fost Papa Urban al 2‑lea. Dacă el nu intuia ce urmări va aduce aceasta, ceilalți papi care au inițiat următoarele cruciade nu au nicio scuză (Eugen al 2‑lea, Grigore al 8‑lea, Clement al 3‑lea, Inocențiu al 3‑lea și Grigore al 9‑lea). Spiritul cruciadelor de care a fost stăpânită papalitatea în această perioadă, a dus în Europa de vest la inițierea unor cruciade asemănătoare împotrivă „ereticilor” (valdenzi, catari, albigenzi).

„Înțelepții” ce urmau să fie loviți de sabie, de robie și de jaf sunt poporul lui Dumnezeu care nu s-a plecat în fața puterii papale, rămânând credincios principiilor Bibliei. „Urâciunea pustiirii” este acel vast sistem de credințe și practici care, timp de mai bine de o mie de ani, a îndepărtat pe oameni de lucrarea preoțească a Domnului Christos din Sanctuarul ceresc. Dacă vreodată Roma papală a umbrit slujba Marelui nostru Preot din Sanctuarul ceresc, atunci ea a făcut-o în timpul cruciadelor. Nu e de mirare că mahomedanii, care nu au uitat istoria, ezită să-L primească pe Christos.

Daniel 11,36‑39: Împăratul care se va slăvi mai presus de toți dumnezeii.

Cu privire la acest pasaj, sunt susținute două puncte de vedere demne de luat în seamă:

1. Prima interpretare îl identifică pe împăratul care se va slăvi mai presus de toți dumnezeii cu Franța în timpul Revoluției.
2. A doua interpretare continuă pe linia puterii apostate de care s-a vorbit în versetele precedente, respectiv papalitatea medievală.

Textele care urmează formează cea mai provocatoare și interesantă parte a profeției, de aceea s-a și ajuns la o diversificare a interpretării. Trebuie să reținem faptul că versetul 36 introduce o personalitate puternică, ce „va face tot ce va voi” la sfârșitul timpului. În capitolele precedente, am mai întâlnit de două ori această expresie: prima în capitolul 8,4, vizând ridicarea Imperiului Greco-Macedonean sub Alexandru cel Mare, iar a doua în capitolul 11,16, vizând ridicarea Romei ca putere universală sub Iulius Cezar. În ambele cazuri, expresia pune în evidență o schimbare dramatică în scena internațională, apariția unei noi puteri.

Dacă luăm în considerare cele două variante, prima – aceea a Revoluției franceze din 1789, și a doua – aceea a papalității, atunci următoarele expresii ar putea avea următoarele semnificații:

– „Nu va ține seama de niciun dumnezeu” (vers. 37) se referă, în prima variantă, la ateismul promovat în timpul Revoluției, iar în a doua – la atitudinea sfidătoare a papalității de a schimba Legea lui Dumnezeu și de a se așeza în locul Lui în probleme de conștiință.

„Nu va ținea seama de dorința femeilor” (vers. 37) se referă, în prima variantă, la desființarea căsătoriei, actul căsătoriei fiind considerat un simplu contract social, iar în cea de-a doua, la celibatul și virginitatea impuse de papalitate, fără să țină seama de voința lui Dumnezeu în această privință.

– „Va cinsti pe dumnezeul cetățuilor” (vers. 38) se referă, în prima variantă, la „cultul rațiunii”, instituit în Paris în 1793, iar mai târziu, „cultul ființei supreme”, natura zeificată. În a doua variantă, expresia se poate referi la cultul sfinților, al fecioarei și al icoanelor, învățături necunoscute în creștinismul ieșit din mâinile Mântuitorului.

„Va împărți moșii ca răsplată” (vers. 39) se referă, în prima variantă, la fărâmițarea marilor moșii ale nobilimii Franței și vinderea lor în loturi mai mici. În a doua variantă, expresia se poate referi la dominația Bisericii romane asupra puterilor civile și primirea de venituri de la acestea.

Daniel 11,40‑45: „La vremea sfârșitului”

Ne aflăm pe terenul delicat al profețiilor neîmplinite. Însuși Domnul Christos ne-a atras atenția că o profeție este pe deplin înțeleasă doar după împlinirea ei, nu înainte (vezi Ioan 14,29). Riscul de a călători pe câmpiile fanteziei este mare pentru cei care se gândesc mai mult la viitor decât la adevărul prezent.

Începând cu mijlocul capitolului 11, profeția devine mai puțin locală și națională și din ce în ce mai distinct religioasă și globală. Partea finală a profeției se ocupă cu evenimente de la finalul istoriei, cu timpul strâmtorării și eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu, toate acestea petrecându-se la scară globală.

De altfel, toate profețiile Vechiului Testament, care trec dincolo de cruce, devin întotdeauna mai abstracte și mai spirituale. O mulțime de termeni din Vechiul Testament ca: Sion, Israel, etc., în Noul Testament capătă noi semnificații  spirituale.

În versetul 40, titlurile de „împăratul de la miazănoapte” și „împăratul de la miazăzi” revin după o îndelungată absență. Reținem că au mai rămas doar două puteri: „Împăratul de la miazănoapte” nu mai este Siria, ci Roma papală, iar „împăratul de la miazăzi” nu mai este Egiptul geografic, ci o putere care are spiritul Egiptului – sfidarea lui Dumnezeu, asemenea lui faraon: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui? … Eu nu cunosc pe Domnul.” (vezi Exodul 5,2) Să fie profetizat aici conflictul deschis dintre papalitate și ateismul promovat de comunism?

Ce trebuie să facem când găsim în Scriptură un pasaj sau o profeție pe care nu o înțelegem încă? Iată un sfat înțelept: „În prezentarea unei profeții neîmplinite, a cărei istorie n-a fost încă scrisă, cercetătorul ar trebui să-și spună punctul său de vedere, dar nu în mod categoric, ca nu cumva să se trezească rătăcind pe terenul fanteziei.” (James White)

Ceea ce este important pentru noi este faptul că această profeție se încheie într-o notă de triumf pentru adevăr și neprihănire. Ultima afirmație a profeției este aceea că „împăratul de la miazănoapte” – o putere antichristică – după ce își va face lucrarea malefică, „își va ajunge sfârșitul și nimeni nu-i va veni în ajutor.” (vers. 45 up.)

sursa: https://www.loribalogh.ro/