Daniel capitolul 10 – O teofanie - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

Ultima parte a Cărții lui Daniel este alcătuită dintr-un prolog (cap.10), un cuprins (cap. 11) și un epilog (cap.12). Capitolul 10 al cărții nu este o profeție, o descoperire a viitorului, ci o teofanie (o descoperire a lui Dumnezeu într-o formă omenească). În Biblie găsim mai multe asemenea teofanii. Iată două exemple:

1. Geneza cap.18 ne vorbește despre întâlnirea lui Avraam cu Domnul, însoțit de doi îngeri, la stejarii lui Mamre, puțin înainte de distrugerea Sodomei și Gomorei. Versetul 2 ne spune că „Avraam a ridicat ochii și s-a uitat și iată că trei bărbați stăteau în picioare lângă el…” Din contextul relatării, înțelegem că unul dintre cei trei bărbați era Domnul în persoană, ceilalți doi fiind îngeri.
2. Iosua 5,13‑15 ne prezintă un alt caz de teofanie. Domnul i se descoperă lui Iosua în chip de luptător, având titlul de „Căpetenia oștirii Domnului”. Faptul că Iosua s-a închinat în fața Lui dovedește că Iosua era conștient că stătea în prezența unei Persoane divine.

În anumite momente ale istoriei mântuirii, Dumnezeu S-a descoperit copiilor Săi într-o formă umană. Scopul pentru care El a procedat în felul acesta este complex:

1. Dumnezeu a dorit să-i întărească în credință pe anumiți copii ai Săi, în momentele în care aceștia aveau cea mai mare nevoie.
2. Oamenii au avut uneori o nevoie stringentă de a ști că Dumnezeu este lângă ei, deși nu-L puteau vedea. În anumite situații, Dumnezeu a răspuns acestei nevoi.
3. Oamenii credinței au trecut adesea prin momente de criză. În astfel de momente, o descoperire a lui Dumnezeu și asigurarea a prezenței Sale le-a fost de cel mai mare ajutor.
4. Alteori, în înțelepciunea Sa, Dumnezeu a dorit să-i pregătească pe copiii Săi pentru evenimente viitoare. În astfel de situații, o descoperire a Sa într-o formă umană le-a fost de mare ajutor.

De fapt, teofania nu este altceva decât o manifestare a iubirii lui Dumnezeu care dorește să-Și asigure fiii că toate făgăduințele care încep cu „Eu sunt cu tine” sunt adevărate. Teofania este materializarea frumoasei făgăduințe din Isaia 57,15: „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.”

Daniel 10, 1-3: Cadrul istoric

Este vorba de anul al treilea al domniei lui Cirus, respectiv primăvara anului 535 î.Ch. Primul decret al lui Cirus cu privire la reconstrucția Templului fusese deja dat (anul 538 î.Ch.). Toți evreii împrăștiați în Imperiul Medo-Persan, care au dorit, au putut să se repatrieze, pentru a-și reconstrui Templul și a restabili închinarea adevăratului Dumnezeu. Cu toate acestea, Daniel nu se bucura, ci era în jale. Timp de trei săptămâni a postit – din a 4‑a zi până în a 24‑a zi a primei luni iudaice – incluzând și cele șapte zile ale săptămânii azimilor, care urmau Pastelor.

În toată această perioadă Daniel, aflat la o vârstă înaintată (aproximativ 90 de ani), a căutat un loc retras lângă fluvial Tigru, unde putea să-L caute mai liniștit pe Dumnezeu.

De ce oare Daniel nu s-a întors în Palestina în urmă decretului lui Cirus? Oare lui nu-i era dor să-și revadă patria în care copilărise și unde putea ajuta și el la reconstrucția Templului? Desigur! Bătrânului Daniel îi era dor de țara lui, pământul făgăduinței. Dar interesele poporului sau cereau ca el să rămână la curtea împărătească, în slujba împăratului, unde era nevoie de o puternică influență în favoarea poporului iudeu.

De ce era trist și îngrijorat Daniel? Erau mai multe motive:

1. În urma decretului de repatriere a lui Cirus, un număr neașteptat de mic de iudei au hotărât să se întoarcă în Palestina. Robia babiloniană fusese o robie blândă, ceea ce a făcut ca iudeii să prindă rădăcini în tot cuprinsul imperiului. Își zidiseră case, intraseră în legături de rudenie cu popoarele Babilonului, începuseră să prospere în afaceri și, ca urmare, mulți dintre ei nu au avut puterea să renunțe la confortul dobândit acolo. Erau conștienți că repatrierea însemna o viață grea de muncă și primejdii de tot felul.
2. Cei care se reîntorseseră în Palestina treceau prin încercări grele. Samaritenii puneau mari piedici lucrărilor de reconstrucție a Templului, astfel că, în al doilea an după repatriere, din cauza presiunii și amenințărilor samaritenilor, lucrările s-au oprit (vezi Ezra 4).
3. În ultima viziune primită (cap. 8 și 9) Daniel a înțeles că Mesia cel așteptat urma să fie respins de poporul iudeu și o nouă „urâciune a pustiirii” urma să apară. Daniel era frământat cu privire la ce putea să însemne această nouă putere potrivnică lui Dumnezeu și poporului Său.

Având astfel de gânduri și frământări sufletești, Daniel avea nevoie de revelația unui Mesia biruitor. El Îl văzuse pe Mesia „stârpit” în viziunea din capitolele 8 și 9, văzuse Sanctuarul călcat în picioare, jertfa necurmată smulsă, văzuse poporul lui Dumnezeu prigonit și călcat în picioare de puterea „cornului cel mic”. Iar acum vedea poporul său amenințat din nou cu distrugerea. Daniel avea nevoie de o teofanie. Și Dumnezeu nu întârzie să vină în sprijinul copilului Său credincios.

Postul lui Daniel a fost un regim strict, pe care și l-a impus singur pentru a se putea concentra mai bine asupra legăturii cu Dumnezeu. Daniel mărturisește că „n-a mâncat deloc bucate alese”. Cu siguranță că, în poziția pe care o deținea la curtea lui Cirus, Daniel avea toate facilitățile unei asemenea poziții. Probabil că el avea și un bucătar care-i pregătea hrana zilnică, însă în cele trei săptămâni de post, el renunță la aceste privilegii.

S-ar putea discuta dacă Daniel consuma sau nu carne, dacă era vegetarian sau nu. Textul pare să indice că Daniel s-a abținut de la hrana cu carne doar în timpul celor trei săptămâni de post. Nu avem mai multe informații în acest sens. Însă, cel puțin odată pe an, cu ocazia Paștelor, Daniel, ca orice iudeu credincios, trebuia să mănânce din mielul pascal.

Cu privire la „vinul” de care amintește Daniel, nu îmi imaginez că bătrânul Daniel ar fi consumat băuturi alcoolice, pentru ca apoi el să primească viziuni din partea cerului, să stea de vorba ce îngerul Gabriel și să fie numit de cer „om preaiubit și scump”. Băutura alcoolică nu are nimic de-a face cu sfințenia pe care Daniel o dovedea în toate aspectele vieții. „Vinul” de care vorbește Daniel era de fapt must nefermentat, o băutură des folosită de iudei.

Daniel 10,4- 9:

Daniel se afla pe malul Tigrului, plimbându-se și meditând, urmat la o oarecare distanță de câțiva oameni din suita lui. La ce anume medita el? Cu siguranță că la motivele care l-au determinat să postească și să se roage timp de trei săptămâni. Și, în timp ce bătrânul de 90 de ani cugetă la soarta poporului său, la Ierusalimul aflat în ruine, la Templul distrus, la viziunea neînțeleasă din capitolele 8 și 9, asemenea fulgerului, o ființă maiestoasă, asemănătoare celei din Apocalipsa capitolul 1, i se așază în față. Era Însuși Mesia, în gloria pe care o avea înaintea întrupării Sale, dar îmbrăcat în hainele de Mare Preot din Ziua cea mare a ispășirii.

De unde știm că Persoana maiestoasă era Însuși Domnul Christos? Descrierea Lui este identică cu cea pe care o găsim în Apocalipsa 1,13-18, pasaj care se referă în mod clar la Persoana Mântuitorului. Nu poate fi nicio îndoială că în ambele situații avem de-a face cu Una și Aceeași Persoană divină – Domnul Christos.

Reacția lui Daniel în fața acestei descoperiri este o descriere sugestivă a modului în care reacționează omul muritor în fața gloriei lui Dumnezeu: puterile l-au părăsit (slăbiciunea), culoarea feței i s-a schimbat (paloarea), fața i s-a sluțit (desfigurat), și-a pierdut orice vlagă și a căzut leșinat la pământ.

Întrebarea care se pune este următoarea: Dacă Daniel, omul lui Dumnezeu, cel pe care cerul l-a numit „om prea iubit și scump” și despre care nu ni se spune că ar fi avut vreo slăbiciune sau că ar fi făcut vreun păcat anume, nu a putut suporta slava prezenței divine, cum ar putea să o suporte păcătosul de rând? Apocalipsa 6,15-17 ne spune ce vor face păcătoșii nepocăiți în fața descoperirii slavei lui Dumnezeu la a doua venire a lui Christos: vor fugi la munți și vor încerca să se ascundă în stânci.

Așadar, Daniel se află în fața unei teofanii. Pe drumul Damascului, Saul din Tars este și el martor al unei teofanii: i se descoperă Domnul Christos în persoană. Cele două teofanii au ceva în comun: Dintre toți cei prezenți pe malul Tigrului, doar unul a văzut Persoana divină și acesta a fost Daniel. La fel, din suita care îl însoțea pe Saul, doar acesta a văzut Persoana Mântuitorului. Ceilalți? Au simțit că ceva supranatural se întâmplă și că, deși nu vedeau pe nimeni, au simțit că acolo se afla o Persoană divină. S-au îngrozit și au fugit.

De ce nu au văzut toți cei prezenți ceea ce au văzut Daniel și Saul? Răspunsul îl găsim în una dintre fericirile rostite de Mântuitorul: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8).

Daniel 10,10-11:

Dumnezeu ține cont de slăbiciunea omenească și ori de câte ori copiii Săi cad slăbiți, leșinați în fața descoperirii unei ființe cerești, tot El este Cel care-i întărește. Când trei dintre ucenicii Domnului au căzut cu fețele la pământ, înspăimântați, pe Muntele schimbării la față, Mântuitorul le-a zis: „Sculați-vă, nu vă temeți!” (Matei 17,7). Când apostolul Ioan L-a văzut pe Domnul Christos în viziune, a căzut la pământ, ca un mort. Însă Domnul Și-a așezat mâna asupra lui, zicându-i: „Nu te teme!” (Apocalipsa 1,17).

La fel se întâmplă și în cazul lui Daniel: o mână cerească îl atinge, îl ridică și îl întărește. Cine e persoana care-i vorbește lui Daniel? Cel care-i vorbește lui Daniel e altcineva decât Mihail: este îngerul Gabriel, port-vocea lui Dumnezeu pentru mulți pământeni. Acest înger este cel care i-a luat locul lui Lucifer, fiind îngerul care stă direct în prezența tronului lui Dumnezeu, cel care are misiuni speciale în cadrul Planului Mântuirii.

Daniel 10,12:

Adesea ne întrebăm de ce Dumnezeu nu ne ascultă cererile și rugăciunile noastre. Un răspuns posibil îl găsim chiar în aceste cuvinte ale lui Gabriel: „ți-ai pus inima sa înțelegi și să te smerești înaintea Dumnezeului tău.” Când căutăm cu sinceritate să cunoaștem voia lui Dumnezeu și când suntem dispuși să o acceptăm pentru noi, atunci cererile noastre sunt ascultate din prima zi.

Daniel 10,13:

Versetul dă la o parte perdeaua și ne ajută să vedem în spatele evenimentelor pământești realitatea unui conflict supranatural între forțele binelui și ale răului. Mai înainte ca Daniel să se frământe și să postească pentru soarta Templului, a Ierusalimului și a poporului său, cerul era deja interesat de aceste lucruri și lucra în favoarea celor credincioși. Este vorba de o luptă între îngerul Gabriel, în ajutorul căruia vine, la un moment dat, Mihail, și „căpetenia împărăției Persiei”. Să identificăm pe protagoniștii acestei lupte!

Gabriel – un înger de o putere deosebită, înlocuitorul lui Lucifer după alungarea acestuia din prezența lui Dumnezeu; îngerul care stă chiar în prezența tronului divin și care primește misiuni speciale în cadrul Planului de Mântuire. Este cel care i-a explicat lui Daniel viziunea din capitolele 8 și 9, privitoare la cele 2300 de zile și la cele 70 de săptămâni. Este îngerul trimis la Maria pentru a-i aduce vestea nașterii Mântuitorului, cel trimis la Elisabeta, pentru a-i aduce vestea nașterii lui Ioan Botezătorul.

Mihail (în ebraică: „Mi-ka-el” –„Cine este ca Dumnezeu”? „Cel asemenea cu Dumnezeu”) Cine este acest Mihail? Un înger obișnuit, un înger de rang înalt, sau un arhanghel? Ceea ce ne este spus despre Mihail întrece cu mult poziția pe care o ocupă un om sau un înger în Creația lui Dumnezeu:

1. El este superior celui mai puternic înger – Gabriel (vezi Daniel 10,21; 8,16).
2. El este Comandantul suprem și „Ocrotitorul” poporului lui Dumnezeu (vezi Daniel 12,1).
3. El este Arhanghel – comandantul suprem al îngerilor (vezi Iuda 9; 1 Tesaloniceni 4,16).
4. El conduce marea luptă împotriva lui Satana și a îngerilor lui (vezi Apocalipsa 12,7).
5. El aduce învierea și pronunță sentința de îndreptățire a omului păcătos (vezi Iuda 9; Zaharia 3,1-10).
6. El primește închinare, în timp ce Gabriel o refuză (vezi Iosua 5,13-15).

În concluzie, Mihail nu poate fi altcineva decât Christos în persoană.

„Căpetenia împărăției Persiei”. La prima vedere, probabil că am fi tentați să afirmăm că e vorba de împăratul Persiei, Cirus. Dacă privim mai profund lucrurile, constatăm că această căpetenie nu este un om. „Căpetenia împărăției Persiei” trebuie să fie o persoană de un rang cât de cât apropiat de cel al „Căpeteniei oștirii Domnului” (vezi Daniel 8,11), care este o ființă supranaturală, cerească – Domnul Christos. Această căpetenie a Persiei trebuie să fie un înger căzut, un demon care câștigase o influență devastatoare asupra împăraților Persiei.

„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.” (Efeseni 6,12)

Traducerile mai recente ale Bibliei vorbesc nu despre „căpetenia împărăției Persiei”, ci de „îngerul împărăției Persiei”, ceea ce ne aduce mai multă claritate.

Iată cum cortina este ridicată de mâna Providenței, pentru că noi să vedem în spatele evenimentelor pământești o luptă crâncenă dusă între îngerul lui Dumnezeu și demonul care stăpânea peste gândirea, voința și inima conducătorilor persani. Acest demon încerca să-l determine pe Cirus să revoce decretul de eliberare a poporului iudeu.

Mihail însă, vine în ajutorul îngerului Gabriel și biruie forțele răului, așa cum făcuse și în cer (vezi Apocalipsa 12,7). Frontul pe care se dădea lupta crâncenă între forțele binelui și cele ale răului era inima împăratului persan.

O idee importantă pe care o reținem din versetul 13 este libertatea pe care o are omul de a accepta sau de a respinge voința lui Dumnezeu. Atât Domnul Christos cât și Satana se luptă pentru a influența deciziile împăratului Persiei, însă niciunul nu-l poate obliga pe acesta să ia o decizie sau alta.

Satana ar vrea să forțeze, dar nu i se permite, în timp ce Mântuitorul ar putea să forțeze, dar nu o face. Iubirea lui Dumnezeu garantează libertatea de alegere a fiecărui om, permițându-i să spună fie „Da!”, fie „Nu!”

Versetul 13 ne garantează că, în final, planurile lui Dumnezeu se vor împlini, chiar dacă ele suportă uneori amânări din cauza împotrivirii forțelor întunericului.

Daniel 10,14: Rezultatul intervenției lui Mihail pe lângă inima și voința împăratului persan a fost acela că Cirus a refuzat să dea curs cererilor samaritenilor de oprire a lucrărilor de reconstrucție a Templului. Aceste lucrări au putut continua în ciuda împotrivirilor din exterior.

Versetul 14 este vital pentru înțelegerea capitolului 11. Profeția care urma să-i fie dată lui Daniel se ocupă de poporul lui Dumnezeu de-a lungul perioadei de 2300 de ani, din vremea lui Daniel și culminând cu eliberarea lui în timpul sfârșitului. Profeția începe cu Israelul trupesc și se încheie cu cel spiritual.

Daniel 10,15-21: Bătrânul Daniel are de două ori nevoie să fie întărit de către înger. Câtă delicatețe și înțelegere din partea cerului față de un bătrân de peste 90 de ani, slăbit și neputincios! Și tot de două ori, bătrânului Daniel i se oferă privilegiul de a fi numit „om prea iubit și scump”.

Noi ce am fi dispuși să dăm pentru ca cerul să pună și în dreptul nostru acest frumos calificativ? Ar merita să dăm o mașină? Dar o casă? Și totuși Dumnezeu nu ne cere așa ceva: El ne cere inima. Daniel a fost dispus să-I dea Mântuitorului său inima sa, și a fost răsplătit din belșug pentru aceasta.

Versetul 20 ne arată că lupta dintre bine și rău urma să continue și sub dominația Imperiului Grec. Urmau să vină zile grele sub seleucizi și ptolemei. În marea lupta dintre bine și rău nu există concedii, pensie, armistițiu, bilete de voie, pauze. Lupta va continua până în marea zi a revenirii lui Christos. Tu și eu, de care parte a baricadei ne vom afla în acea zi? Rămâne de văzut…

Concluzii

Capitolul 10 este unul dintre cele mai încurajatoare pasaje biblice. Chiar dacă simțim în propria noastră viață că lupta dintre forțele binelui și cele ale răului este acerbă, avem asigurarea că nu suntem lăsați singuri. Întreg cerul este de partea celui ce vrea să facă voia lui Dumnezeu.

Daniel a avut privilegiul unei teofanii. Oricine poate avea acest privilegiu, cu o condiție însă: să aibă un caracter asemenea lui Daniel. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5,8)

sursa: https://www.loribalogh.ro/