Daniel capitolele 8 și 9 – Cele 2300 de zile și cele 70 de săptămâni - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

În ocazia precedentă am studiat simbolul „cornului cel mic”, așa cum este prezentat în capitolul 8. Am înțeles că, spre deosebire de capitolul 7, unde „cornul cel mic” reprezintă Roma papală, în capitolul 8 „cornul cel mic” simbolizează Roma în ambele ei faze: întâi Roma păgână, apoi cea papală, religioasă.

Am studiat pe rând amănuntele profeției legate de acest „corn mic” și am văzut faptele pline de aroganță ale acestei puteri, care s-a înălțat până la „oștirea cerurilor” (poporul lui Dumnezeu din toate timpurile), persecutând acest popor. Apoi am văzut cum „cornul cel mic” s-a înălțat până la „Căpetenia oștirii „ (Domnul Christos), smulgându-I „jertfa necurmată”, respectiv prerogativele Sale de Mare Preot în Sanctuarul ceresc; cum acest „corn” a surpat temelia Templului ceresc, făcând ca lucrarea Domnului Christos în cer să devină ineficientă, pusă în umbră, pentru o mare mulțime de oameni.

Dacă ținem cont că Roma papală reprezintă un imens imperiu spiritual, având circa 1,07 miliarde de credincioși (după Anuarul pontifical al Bisericii Catolice din 2002), care accepta învățăturile „cornului cel mic”, ajungem la concluzia că pentru a șasea parte din omenire Mântuitorul mijlocește în zadar în Sanctuarul din cer. Dacă mai adăugăm la aceștia și pe cei 1,4 miliarde de musulmani, apoi pe cei peste 800 milioane de hinduși și milioanele de păgâni din întreaga lume, ne întrebăm: Câți oameni acceptă, cred și privesc la lucrarea de Mare Preot a Mântuitorului în Templul ceresc? Pentru câți dintre oameni jertfa și mijlocirea lui Christos vor fi eficiente?

Dar lucrul cel mai trist și dureros este faptul că Biserica creștină, cea care trebuia să fie depozitară adevărului lui Dumnezeu, tocmai ea, prin tradițiile ei, prin învățăturile străine și omenești pe care le predică de la amvoane, pune în umbră Persoana și lucrarea Mântuitorului din zilele noastre.

Reîntorcându-ne la Cartea lui Daniel, ne vom concentra acum atenția asupra unui pasaj din cuprinsul ei care ne vorbește despre timp.

Daniel 8,13-16

Înainte de a desluși care este perioada de timp pe care o are în vedere profeția, trebuie să înțelegem ce s-a întâmplat cu Daniel în timpul viziunii primite în capitolul 8 și care e legătura între capitolele 8 și 9 (cu atât mai mult cu cât între cele două capitole este o distanță în timp de aproximativ 13 ani!).

După descrierea lucrării „cornului cel mic”, Daniel aude un dialog între două persoane cerești. Una din aceste ființe întreabă: „În câtă vreme se va împlini vedenia despre desființarea jertfei necurmate și despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaș și oștirea?” (vers.13). Sau, altfel spus, pe ce perioadă de timp se întinde această viziune, care culminează cu lucrarea teribilă a „cornului cel mic”?

Cea de-a doua ființă cerească răspunde: „Până vor trece 2300 de seri și dimineți; apoi Sfântul Locaș va fi curățit” (vers.14). Interesant de observat este faptul că, deși una dintre ființe o întrebă pe cealaltă despre perioada de timp, răspunsul este dat profetului. „Și el mi-a zis…” (vers.14 pp.) Ce semnificație poate avea acest detaliu?

Din relatarea lui Daniel rezultă că acesta era atât de șocat și impresionat de cele ce văzuse și auzise în derularea viziunii din capitolul 8 încât s-a blocat complet. Ar fi vrut să pună el întrebarea, însă cuvintele nu-i veneau pe limbă. Ființa cerească, ce pune întrebarea cu privire la timp, nu face altceva decât să preia gândul lui Daniel și să-l exprime în cuvinte. Iată motivul pentru care cea de-a doua ființă îi răspunde lui Daniel, deoarece întrebarea era, de fapt, a inimii lui.

Apoi, în versetele 15 și 16, îngerul Gabriel primește însărcinarea de a-i tâlcui viziunea lui Daniel, lucru pe care Gabriel îl face imediat. Îi tâlcuiește simbolurile berbecului, țapului, cornului cel mare de pe capul țapului, al celor patru coarne crescute în locul lui, apoi îi explică simbolul „cornului cel mic”, subliniind de trei ori că vedenia privește timpul sfârșitului (vers.17-26)

Care a fost reacția bătrânului profet? Daniel a căzut leșinat, fără cunoștință, chiar în timp ce îngerul îi explică semnificația viziunii (vers.18). Impresia asupra minții lui a fost atât de puternică, încât Daniel nu a mai suportat continuarea explicației, îngerul fiind nevoit să întrerupă tâlcuirea (vers. 26-27).

De ce impresia a fost atât de puternică? Daniel cunoștea principiul zi-an de interpretare a perioadelor profetice, căci era familiarizat cu profețiile lui Ezechiel și Ieremia. Când îngerul Gabriel i-a vorbit despre 2300 de seri și dimineți până la curățarea Sanctuarului, Daniel a știut că este vorba de o perioadă lungă de timp până la reabilitarea acestuia. Neînțelegând că profeția se referea la Sanctuarul ceresc, nu la Templul din Ierusalim, Daniel nu a putut suporta acest gând și a leșinat.

În acest punct al tâlcuirii dată de înger, acesta este nevoit să o întrerupă, urmând să o reia mult mai târziu, când Daniel va fi pregătit să o suporte. Și acest moment a fost stabilit de Providență să fie abia peste 13 ani, cu ocazia rugăciunii rostite de profet și redată în capitolul 9 al cărții.

Daniel 9,1-16

Așadar trecuseră 13 ani între timp. Babilonul căzuse sub puterea medo-perșilor, iar împărat peste Babilon era Darius Medul, unul dintre generalii marelui Cirus, împăratul Persiei. Daniel era nespus de frământat cu privire la soarta poporului său, a Ierusalimului care se afla în ruine, a Templului care, de asemenea era în ruină, acolo fiind întrerupte slujbele de peste o jumătate de secol.

Studiind cartea profetului Ieremia (cap. 25), Daniel a înțeles că în planul lui Dumnezeu era să treacă 70 ani de robie, după care poporul iudeu urma să fie eliberat, iar Ierusalimul și Templul urmau să fie reconstruite.

Daniel 9,17-19

Daniel se roagă, așa cum o făcuse mereu, dar de data aceasta, el se roagă în mod special pentru ca Dumnezeu să-Și aducă aminte de poporul Său, de Ierusalim și de Templu. O cerere specială a profetului este aceea ca rezidirea Ierusalimului și a Templului să devină o realitate.

Daniel 9,20-23: Răspunsul cerului la rugăciunea lui Daniel.

Este demn de observat cat de repede a răspuns cerul la rugăciunea sinceră și fierbinte a lui Daniel. „Când ai început tu să te rogi, a ieșit cuvântul și eu vin să ți-l vestesc; căci tu ești prea iubit și scump. Ia aminte dar și înțelege vedenia!” (vers.23)

Îngerul îi spune lui Daniel să ia aminte și să înțeleagă vedenia. Care vedenie? Din relatarea capitolului 9 nu rezultă că lui Daniel i s-ar fi dat o altă vedenie după cea descrisă în capitolul 8, primită cu circa 13 ani în urmă.

Concluzia firească este aceea că îngerul Gabriel se referă la vedenia din capitolul 8, dându-i de înțeles lui Daniel că el a venit să continue explicația din punctul în care profetul leșinase.

Daniel 9,24-27: Ce legătură este între profeția celor 2300 seri și dimineți din capitolul 8,14 și cea a celor 70 săptămâni din capitolul 9, primită de Daniel cu 13 ani mai târziu?

În Daniel 8,1‑2, Daniel face de trei ori referire la „vedenia” din acest capitol și de fiecare dată folosește același cuvânt ebraic „hazon”: „În anul al treilea al domniei împăratului Belșațar, eu, Daniel, am avut o vedenie („hazon”), afară de aceea pe care o avusesem mai înainte. Când am avut vedenia („hazon”) aceasta, mi s-a părut că eram în capitala Susa, în ținutul Elam; și în timpul vedeniei („hazon”) mele, mă aflam lângă râul Ulai.” (Daniel 8,1‑2) Daniel descrie apoi ce a văzut în această vedenie („hazon”): berbecul, țapul, cornul cel mic și așa mai departe. Astfel „hazon” se referă la întreaga viziune din capitolul 8.

În contrast cu aceasta, atunci când vorbește în mod specific despre cele 2300 de zile, Daniel folosește pentru viziune un cuvânt diferit: „mareh”. „Iar vedenia („mareh”) cu serile și diminețile, de care a fost vorba, este adevărată… Eu, Daniel, am stat leșinat și bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat și mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia („mareh”) aceasta, și nimeni nu știa.” (Daniel 8, 26‑27)

Astfel, în Daniel 8 avem două cuvinte traduse prin „vedenie”: „hazon”, pentru întreaga viziune și „mareh”, pentru profeția celor 2300 de zile din cap. 8,14, parte pe care Daniel nu a înțeles-o.

În Daniel capitolul 9 aceste cuvinte apar din nou, atunci când îngerul Gabriel i se arată lui Daniel: „Pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor iute omul Gavriil, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie („hazon”) și m-a atins… Când ai început tu să te rogi, a ieșit cuvântul și eu vin să ți-l vestesc; căci tu ești preaiubit și scump. Ia aminte dar la cuvântul acesta și înțelege vedenia („mareh”).” (Daniel 9,21-23).

Care „mareh” să o înțeleagă? Este una singură: „mareh” a celor 2300 de zile, pe care Daniel nu o înțelesese. Este evident că explicația din Daniel 9,24‑27 este legată de profeția celor 2300 de zile din capitolul precedent. Gabriel a venit să-i dea lui Daniel înțelegerea cu privire la „mareh” a celor 2300 de zile.

Legătura dintre profeția celor 2300 de zile și cea legată de cele 70 de săptămâni reiese și din primele cuvinte ale îngerului: „70 săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte.” Expresia din limba română „au fost hotărâte” a fost tradus din „chatak” care înseamnă „au fost hotărâte”, „au fost decretate” sau „au fost tăiate”.

Înțelesul de bază al termenului original, în ciuda diferitelor traduceri ale Bibliei, este acela de „tăiate”, „separate”, „retezate” dintr-o parte mai mare, așa cum reiese din majoritatea dicționarelor ebraice. Din nefericire, cuvântul nu mai apare nicăieri altundeva în Biblie, astfel că nu putem să ne orientăm după felul în care este tradus în altă parte a Scripturii. În ugaritică, o limbă asemănătoare ebraicii, cercetătorii au observat că expresia paralelă pentru „chatak” înseamnă tot „retezat”, „tăiat”.

Așadar, sensul de bază al acestei expresii este: „70 de săptămâni au fost „tăiate”. Tăiate din ce? Tăiate din ce altceva decât dintr-o perioadă mai lungă de timp ce fusese amintită anterior. Singura perioadă profetică amintită anterior, mai lungă decât cele 70 de săptămâni, este cea a celor 2300 de seri și dimineți, din capitolul 8,14.

Avem, așadar, două perioade profetice: una mai lungă – cele 2300 de seri și dimineți (2300 zile profetice) și una mai scurtă – cea a celor 70 de săptămâni (490 zile profetice), a doua fiind „tăiată”, „separată” sau „retezată” din prima.

Dar care este punctul de pornire al celor două perioade profetice? Pentru cea de-a doua – cele 70 de săptămâni – punctul de pornire este clar arătat în versetul 25: „Să știi dar și să înțelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului…”

Deoarece perioada celor 70 de săptămâni este tăiată din cea a celor 2300 de zile, este firesc să considerăm că și perioada mai lungă – cele 2300 de zile – are același punct de plecare: porunca pentru rezidirea Ierusalimului. Care este data la care începe derularea celor 70 de săptămâni profetice, precum și a celor 2300 de zile profetice?

Răspunsul ne este dat atât de istoria universală, cât și de cea biblică, în cartea profetului Ezra. Istoria consemnează trei decrete în legătură cu reconstrucția Templului și a Ierusalimului:

1. Primul decret, al lui Cirus, dat în anul 538-537 î.Ch., despre care vorbește Ezra 1,1.
2. Al doilea decret, al lui Darius 1 (Histaspe), în anul 520‑519 î.Ch., despre care scrie Ezra 6,1‑12.
3. Al treilea decret, al lui Artaxerxes Longimanus, dat în anul al șaptelea al domniei lui, respectiv în anul 457 î.Ch., despre care amintește Ezra 7,1-26.

Care dintre cele trei date este punctul de pornire pentru derularea celor două perioade profetice? Dacă am lua în calcul primul decret, cel al lui Cirus din anul 538 î.Ch., aceasta ar însemna că, folosind principiul zi-an, să ajungem la Mesia în jurul anului 55 î.Ch., o dată imposibilă pentru viața și activitatea lui Iisus. Dacă am porni de la cel de-al doilea decret, cel al lui Darius 1, din anul 520 î.Ch., am ajunge la anul 37 î.Ch., de asemenea o dată imposibil de acceptat pentru viața și lucrarea lui Iisus.

Dacă citim cu atenție conținutul primelor două decrete, vom observa că ele se referă strict la reconstrucția Templului, adică ele privesc doar restabilirea vieții religioase a poporului iudeu. În același timp, îngerul Gabriel, în explicația pe care i-o da lui Daniel în capitolul 9,25 specifică punctul de pornire al celor două perioade profetice ca fiind „darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului”, nu a Templului.

Or singurul decret dintre cele trei care se referă la acest aspect este doar cel de-al treilea, cel al lui Aratxerxes Longimanus, din anul 457 î.Ch. Acest decret prevedea rezidirea atât a Templului, cât și a Ierusalimului, adică restaurarea deplină a statului iudeu, atât sub aspect religios, cât și sub aspect civil. Decretul lui Artaxerxes prevedea o autonomie deplină a statului iudeu, cu dregători și funcționari iudei.

Important de reținut: Deși au existat trei decrete, Ezra nu le privește separat, ci vede în toate cele trei decrete unul singur. „Și bătrânii iudeilor au zidit cu izbândă, după prorociile prorocului Hagai și ale lui Zaharia, fiul lui Ido; au zidit și au isprăvit după porunca Dumnezeului lui Israel și după porunca lui Cir, lui Dariu și lui Artaxerxe, împăratul perșilor.” (Ezra 6,14)

Să observăm singularul din expresia „după porunca”, nu „după poruncile”, cum ar fi de așteptat să se exprime Ezra. El vedea în toate aceste decrete Providența divină care a culminat cu ultimul decret, cel al lui Artaxerxes.

Am aflat până acum un lucru esențial: Punctul de pornire al celor două perioade profetice (cel de 2300 de zile și cel de 70 de săptămâni) este anul 457 î.Ch. Să revenim acum la Daniel 8, 13-14! La întrebarea: „În câtă vreme se va împlini vedenia despre desființarea jertfei necurmate și despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaș și oștirea?” există și un răspuns: „Până vor trece 2300 de seri și dimineți, apoi Sfântul Locaș va fi curățit.”

Două observații:

1. Deoarece viziunea din capitolul 8 începe cu berbecul, simbolizând Imperiul Medo-Persan, este de așteptat ca perioada celor 2300 de seri și dimineți să înceapă în perioada dominației persane.
2. De asemenea, deoarece Sanctuarul este centrul viziunii din capitolul 8, împreună cu lucrarea de Mare Preot a Domnului Christos, este de așteptat din nou ca perioada celor 2300 de seri și dimineți să înceapă cu niște evenimente legate de restaurarea Templului și a poporului lui Dumnezeu.

Ambele observații corespund perfect cu punctul de plecare pe care deja l-am aflat din capitolul 9 – anul 457 î.Ch., an în care, din porunca lui Artaxerxes Longimanus, împăratul Persiei, Templul din Ierusalim a fost restaurat împreună cu Ierusalimul și cu redarea autonomiei depline a statului iudeu.

„2300 de seri și dimineți”

În raportul Creației din Geneza ni se spune, la sfârșitul fiecărei zile, că „a fost o seară și apoi o dimineață; aceasta a fost ziua întâi„, a doua, a treia etc. (Geneza 1,5.8;13.19.23.31). Reiese din raportul Genezei că expresia „o seară și o dimineață” se referă la o zi literală de 24 h. Așadar, expresia „2300 de seri și dimineți” înseamnă 2300 de zile. Problema care se pune în acest punct al studiului nostru este aceea că într-o profeție escatologică (privitoare la evenimentele finale ale istoriei), așa cum este cazul profețiilor din Cartea lui Daniel și din Apocalipsa, zilele nu sunt reale, ci profetice. Conform principiului de interpretare a perioadelor profetice, supranumit „principiul zi-an”, cele 2300 de zile profetice sunt echivalente cu 2300 de ani reali. (vezi studiul despre „cornul cel mic”, Numeri 14,34; Ezechiel 4,6; Leviticul 25,8).

Cu privire la „principiul zi-an”, este bine de știut că nu adventiștii au descoperit acest principiu de interpretare a perioadelor profetice. În secolul al 9‑lea, învățatul iudeu Nahawendi a ajuns la concluzia că cele 2300 de zile din profeția lui Daniel reprezintă 2300 de ani reali.

Pe la anul 1292, Arnold de Vilanova, un medic vestit, care a tratat regi și papi, afirma și el că cele 2300 de zile reprezintă de fapt 2300 de ani. Printre primii care au susținut principiul de interpretare zi-an a fost starețul Italian Gioacchino da Fiore (Ioachim de Floris), un precursor al Reformei. Acest mod de socotire a timpului profetic a devenit un standard pentru adepții mișcărilor antipapale: valdenzii, wiclefiții, husiții, precum și toți protestanții de după secolul al 16‑lea.

Dacă cele 2300 de zile ar fi literale, ar rezulta o perioadă de șase ani și patru luni, perioadă care s-ar încheia pe la anul 450 î.Ch., an în care nu s-a împlinit nimic din cele prezise de profeție. Dacă la aceasta mai adăugăm și întreita subliniere a îngerului Gabriel că profeția privește vremea sfârșitului, avem un argument în plus să considerăm că perioada celor 2300 de seri și dimineți reprezintă de fapt o perioadă de 2300 de ani reali.

Dacă punctul de plecare al celor 2300 de zile-ani este anul 457 î.Ch., rezultă că perioada se încheie în anul 1844. Ce s-a întâmplat în anul 1844, la sfârșitul perioadei de 2300 de ani? Recitind versetele 13 și 14 din capitolul 8, înțelegem că la sfârșitul celor 2300 de ani urmau să se întâmple câteva lucruri importante:

1. Desființarea „jertfei necurmate” urma să înceteze. Lucrarea de mijlocire a Domnului Christos ca Mare Preot în Templul ceresc urma să fie scoasă din întunericul Evului Mediu la lumina cunoștinței oamenilor. Începând cu acest an, atenția oamenilor urma să fie îndreptată spre Sanctuarul ceresc și la lucrarea pe care Domnul o face acolo în favoarea noastră.
2. „Sfântul Locaș”,adică Templul ceresc, urma să nu mai fie călcat în picioare de puterea „cornului cel mic”, ci lucrarea importantă ce se desfășoară în el să fie proclamată în întreaga lume.
3. „Oștirea”, adică poporul lui Dumnezeu, urma să nu mai fie persecutat. Se încheia cu Evul Mediu întunecat, cu crimele și atrocitățile lui, cu întunericul spiritual în care „cornul cel mic” (puterea papală) a ținut națiunile Europei.
4. Sanctuarul ceresc urma să fie curățat.

Ce înseamnă curățarea Sanctuarului ceresc? Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să privim la ceea ce se petrecea în Templul pământesc din vechime, care, după cele afirmate de apostolul Pavel, reprezenta o „umbră” a celui ceresc. (vezi Evrei 8,5; 9,23)

Slujbele care se făceau în Templul pământesc erau de două feluri: unele erau slujbe zilnice, care se făceau în curte și în prima despărțitură, respectiv în Sfânta, iar altele erau slujbe anuale, oficiate în a doua despărțitură, Sfântă Sfintelor. Slujba anuală era una singură și se oficia în ziua a zecea a lunii a șaptea iudaice, numită și Ziua ispășirii (vezi Leviticul 23 26‑32).

Ziua ispășirii era o zi de o solemnitate deosebită, deoarece în această zi se făcea ispășirea păcatelor și curățarea Sanctuarului pământesc de toate păcatele mărturisite, adunate peste an acolo. În cadrul ceremoniei, un loc special îl aveau cei doi țapi; unul pentru Domnul și unul pentru Azazel.

Țapul pentru Domnul era sacrificat, iar marele preot intra cu sângele lui în a doua despărțitură a Sanctuarului, pentru a face ceremonia de curățare a acestuia. Apoi, marele preot așeza în mod simbolic toate păcatele mărturisite ale poporului din cursul întregului an, și depozitate în Sanctuar, asupra țapului pentru Azazel – simbol al lui Satana. Apoi țapul, încărcat cu toate păcatele mărturisite, era gonit în pustie, unde pierea mâncat de fiarele sălbatice.

Ziua ispășirii era o zi solemnă, o zi de judecată a poporului. Cel care neglija această lucrare și care nu își mărturisea păcatele, rămânea în afara harului lui Dumnezeu. Toate aceste slujbe însă nu erau decât niște „umbre”, niște simboluri ale adevăratei slujbe săvârșite de Mântuitorul nostru în Sanctuarul ceresc. „Deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curățite în felul acesta, trebuia că înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât acestea…” (Evrei 9,23-24)

În anul 1844, anul în care s-a încheiat perioada profetică de 2300 de ani, în Templul ceresc a început marea lucrare de curățare a lui. Mântuitorul a intrat în cea de-a doua despărțitură a Templului, în Sfânta Sfintelor, acolo unde se află chiar tronul lui Dumnezeu, acolo unde se află cel mai sfânt loc din Univers (vezi studiul „Scena judecății”, Daniel 7, 9-14).

În anul 1844, Iisus Christos a început lucrarea de ispășire a păcatelor mărturisite și adunate acolo, în memoria Sanctuarului ceresc. Aceasta înseamnă o lucrare de judecată de cercetare. După cum, pentru evrei, Ziua ispășirii era o zi de o maximă solemnitate, căci se hotăra soarta veșnică a fiecărui credincios, la fel, începând cu anul 1844 omenirea a intrat în cea mai solemnă perioada de timp, în care se hotărăște soarta veșnică a fiecărui suflet omenesc.

Dar, fiecare eveniment major din cer are un corespondent pe pământ: Începutul curățării Sanctuarului ceresc și al judecății de cercetare avea să fie însoțită pe pământ de apariția unei mișcări, a unui popor, a unei biserici care avea să vestească lumii ultimele solii ale lui Dumnezeu către omenire: Cele Trei Solii Îngerești din Apocalipsa capitolul 14.

Prima dintre cele trei solii avertizează lumea de începutul judecății lui Dumnezeu, ceea ce corespunde cu începerea curățării Sanctuarului ceresc. „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui și închinați-vă Celui ce a făcut cerul, pământul, marea și izvoarele apelor…” (Apocalipsa 14,6).

În tot ceea ce face în legătură cu mântuirea neamului omenesc, Dumnezeu are un principiu după care acționează întotdeauna: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi, proroci.” (Amos 3,7) Conform acestui principiu divin, curățarea Sanctuarului ceresc și începutul judecății preadvente nu putea începe fără ca Dumnezeu să nu descopere acest lucru lumii. De aceea, în preajma anului 1844, El a trezit interesul multor oameni pentru studiul Bibliei și mai ales al profețiilor din Daniel și Apocalipsa. Din acest interes s-a născut o mișcare – mișcarea adventă. Așa s-a născut Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Aici, în profeția celor 2300 de zile din Daniel 8,14 se află actul de naștere al acestei biserici, aici se află menirea și misiunea ei pe pământ, dar și solia pe care trebuie să o ducă lumii.

Satana nu a privit cu ochi buni apariția acestei noi biserici într-un moment atât de important și de solemn pentru istoria omenirii. În aceeași perioadă de timp, în preajma anului 1844, Satana a adus pe scena lumii o serie de mișcări mondiale, care să abată atenția lumii de la adevărul prezent spre o altă direcție, spre o linie moartă. Au apărut diversiunile în care Satana este maestru:

1. Revoluțiile de la 1848, care au condus lumea în direcția secularismului, al societății de consum.
2. În anul 1848 a fost publicat Manifestul Partidului Comunist al lui Karl Marx și Friedrich Engels, care a dus la apariția ideologiei comuniste și la trecerea unei mari părți din populația lumii de partea acestei ideologii.
3. În anul 1859 se pun bazele evoluționismului, prin publicarea lucrării „Originea Speciilor” a lui Charles Darwin.
4. În aceeași perioadă, mai precis în anul 1848, apare spiritismul modern, cu o creștere spectaculoasă în anii care au urmat.

Așadar, exact în perioada în care mișcarea adventă trebuia să iasă pe scena lumii cu o solie specială din partea lui Dumnezeu, Satana a încercat să abată atenția acesteia spre alte direcții: secularizarea societății, comunism, evoluționism și spiritism, sub toate formele sale.

Însă, în pofida eforturilor disperate ale lui Satana de a umbri mișcarea adventă și solia ei, adevărul a fost și este proclamat cu putere pe toate căile: de la inimă la inimă, prin literatură, prin radio și T.V, prin lucrarea medicală și ADRA, prin evanghelizări publice sau cursuri prin corespondență, prin internet și telefonul mobil.

Însă dincolo de toate aceste mijloace clasice sau moderne de predicare a Evangheliei, Dumnezeu dorește să proclamăm solia Sa prin viețile noastre. Iată de ce existăm ca biserică!

sursa: https://www.loribalogh.ro/