Categoria: Profetii biblice
(vers. 13-21)
Vers.13‑21: „Îngerul al șaselea a sunat din trâmbiță. Și am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu, și zicând îngerului al șaselea care avea trâmbița: „Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat!” Și cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela, au fost dezlegați ca să omoare a treia parte din oameni.
Oștirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreți; le-am auzit numărul. Și iată cum mi s-au arătat în vedenie caii și călăreții: aveau platoșe ca focul, iacintul și pucioasa. Capetele cailor erau ca niște capete de lei, și din gurile lor ieșea foc, fum și pucioasă. A treia parte din oameni au fost uciși de aceste trei urgii: de focul, de fumul și de pucioasa care ieșeau din gurile lor.
Căci puterea cailor stătea în gurile și în cozile lor. Cozile lor erau ca niște șerpi cu capete, și cu ele vătămau. Ceilalți oameni, care n-au fost uciși de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor și idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră și de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Și nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtișagurile lor.”
Interpretarea clasică
Majoritatea comentatorilor sunt de acord în interpretarea trâmbițelor a 5-a și a 6-a, considerând că ele vizează Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin). Acest imperiu a supraviețuit încă o mie de ani după prăbușirea Imperiului Roman de Apus, până când, în 1453, Constantinopolul a fost cucerit de turci.
Cel de-al doilea „vai”, respectiv trâmbița a 6-a, redă pedepsele îngăduite de Dumnezeu asupra creștinătății apostaziate prin invazia turcilor otomani.
„Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat!” – Eufratul simbolizează Imperiul Otoman, dat fiind faptul că acest fluviu a udat primul teritoriu cucerit de turcul Togrul Beg în secolul al XI-lea. Bagdadul, capitala imperiului arab construit pe Eufrat, a devenit prima posesiune turcă.
Cei patru îngeri dezlegați reprezintă cele patru sultanate din care se compunea imperiul turc cu începere din 1055:
– Sultanatul Siriei superioare, sau din Alep.
– Sultanatul Persiei, sau de la Bagdad.
– Sultanatul Siriei minore, sau din Iconia.
– Sultanatul Siriei inferioare, sau din Damasc.
Din aceste patru sultanate au luat naștere în secolul al XV-lea turcii osmanilor, cuceritorii Constantinopolului.
În timp ce imperiul arab slăbea tot mai mult și se dezmembra, turcii nomazi plecați din pustiul aflat la răsărit de Marea Caspică ajungeau din ce în ce mai de temut prin cuceririle și ferocitatea lor.
În secolul al XI-lea, triburi turcești pun stăpânire pe Bagdad. Între 1050 și 1100, ia ființă primul imperiu turc. Convertiți la islamism, sultanii turci nu se mai gândesc decât la noi cuceriri. În 1075, turcii ajung în fața Constantinopolului, însă puterea lor este „legată”, mai întâi din cauza cruciadelor, apoi din cauza mongolilor.
În 1321, Otoman (sau Osman, 1288‑1326) pune temelia celui de-al doilea imperiu turc. Se spune că Otoman a avut un vis în care a văzut patru fluvii: Tigrul, Eufratul, Dunărea și Nilul. De asemenea, a văzut și patru șiruri de munți: Caucaz, Atlas, Taurus și Hemus (Balcani). În același vis el a văzut Constantinopolul așezat între două mări, asemenea unui safir așezat între două smaralde. Acesta a fost inelul nupțial al lui Otoman cu capitala lumii. (1)
Însetați de noi cuceriri, turcii cuceresc Asia Mică, apoi trec Dardanelele și îi supun pe rând pe sârbi, bosniaci, unguri și români. Stabilindu-și reședința la Adrianopole, sultanul Murat nu i-a mai lăsat Imperiului Roman de Răsărit decât capitala.
În jurul anului 1400, Baiazid a început asediul Constantinopolului, însă o nouă invazie a mongolilor a întrerupt planurile turcilor, prelungind viața Imperiului de Răsărit cu încă o jumătate de secol.
„Și cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela, au fost dezlegați” – Cei patru îngeri de la Eufrat urmau să fie dezlegați pentru o anumită perioadă de timp, și anume pentru „ceasul, ziua, luna și anul acela”.
Conform principiului de interpretare a profețiilor referitoare la timp, în care o zi profetică echivalează cu un an real (vezi Numeri 14,34; Ezechiel 4,6), perioada la care se face referire poate fi redată astfel:
1 ceas (oră) profetic = a 24‑a parte dintr-o zi profetică = a 24‑a parte dintr-un an real = 15 zile reale.
1 zi profetică = un an real.
1 luna profetică = 30 de zile profetice = 30 de ani reali.
1 an profetic = 360 de zile profetice = 360 de ani reali.
Suma: 360+30+1 = 391 ani reali, la care se adaugă și 15 zile. Așadar, a doua trâmbiță urma să dureze aproape patru secole. Dar care este punctul de plecare?
Sunt unii comentatori care susțin că perioada de 391 de ani și 15 zile de supremație otomană începe în 1453, odată cu cucerirea Constantinopolului de către Mahomed II. Prăbușirea Imperiului Roman de Răsărit și transformarea Constantinopolului în capitală a Imperiului Otoman este văzută de unii ca fiind punctul de plecare al acestei perioade.
Însă un alt eveniment important avusese loc în 1449, demonstrând că supremația turcă a început înainte de cucerirea Constantinopolului. La încheierea trâmbiței a 5-a, în 1449, moare Ioan Paleologul, penultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit. Neavând urmași, pentru tron se duce lupta între cei doi frați: Constantin XI și Demetrius.
În cele din urmă câștiga Constantin XI Paleologul, însă nu oricum, ci cu aprobarea și susținerea sultanului Murat. În 6 decembrie 1449, Phrantzes este trimis la Adrianopole la sultanul Murat, pentru a cere sprijinul în favoarea numirii lui Constantin XI ca împărat al Bizanțului. Acesta își dă acordul, demonstrând că adevăratul arbitru și stăpân al Imperiului Roman de Răsărit sunt turcii. De fapt, Constantin XI Paleologul a recunoscut supremația turcă când i-a spus lui Murat, prin trimisul său: „Eu nu pot domni decât cu permisiunea Măriei Voastre.”
Așadar, această dată, 6 decembrie 1449, este punctul de plecare al celor 391 de ani și 15 zile. Sfârșitul perioadei este anul 1840.
După moartea lui Murat, fiul său, Mahomed II, are un vis: să facă din Constantinopol capitala imperiului său. Astfel, în februarie 1453, el asediază orașul cu 165 000 de oameni pe uscat și 420 de corăbii pe mare. De partea cealaltă, Constantin XI Paleologul nu poate aduna decât o mică armata formată din 9 000 de luptători, dintre care 3 000 sunt mercenari italieni.
Folosind berbeci și tunuri pentru distrugerea zidurilor, turcii reușesc să intre în oraș în 29 mai. Constantin Paleologul este prins și decapitat, iar în anul următor, 1454, Mahomed II face din Constantinopol capitala imperiului turc.
Pornind de la 27 iulie 1449, cei 391 de ani și 15 zile ne conduc la 11 august 1840. După cum în 1449 Imperiul de Răsărit și-a depus puterea în mâinile turcilor, tot astfel în 1840, la 11 august, Imperiul otoman avea să-și depună puterea în mâinile marilor puteri europene.
Cu doi ani înainte ca acest lucru să se întâmple, Iosiach Litch a publicat o broșură despre revenirea Domnului Christos, în care a anunțat evenimentul ce urma să se producă exact la timpul anunțat de profeție. Faptul a produs o redeșteptare în rândurile creștinilor, care au căpătat o mai mare încredere în profețiile biblice din „Daniel” și „Apocalipsa”, pregătind terenul pentru marea mișcare adventă din preajma anului 1844.
„Oștirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreți” – Descriind prima năvălire a turcilor în Imperiul Roman de Răsărit, istoricul Gibbon spune: „Milioanele de călăreți turci acopereau o linie de luptă de șase sute de mile, de la Taurus și până la Erzerum, iar sângele a 130 000 de creștini a fost o jertfă bine plăcută pentru profetul arab” (2).
Numărul de două sute de milioane de călăreți redă uriașele resurse umane puse în mișcare de Imperiul Turc în timpul cuceririlor. Scriitorul francez Lamartine spunea referitor la uriașa mașină de război a turcilor: „Alf Arslan trecuse Eufratul cu un potop de turci; corturile lui Arslan acopereau pe atunci toată Asia apuseană. O mie două sute de prinți sau fii de prinți tătari înconjurau tronul lui. Mii de războinici se mișcau la glasul lui, de la Bagdad la Trebizonda. Voind să treacă din nou fluviul Oxus pentru a intra în Turkestan și a lupta contra sultanului Carisma, au făcut un pod peste apă și, timp de douăzeci de zile și douăzeci de nopți, trupele lui au trecut continentul” (3).
„Mi s-au arătat în vedenie caii și călăreții” – Expresia arată importanța pe care turcii o acordau cavaleriei. „Noaptea și ziua calul nostru este înșeuat și sabia noastră este încinsă”, scria Soliman I lui Francisc I. „Răsăritul nu avea un alt popor care să-i întreacă în arta de a conduce un cal, acest tron al turcilor”, spune istoricul Vuillet (4).
Călăreții turci, tătari și mongoli, veniți din interiorul Asiei, au fost cei mai buni călăreți cunoscuți în istorie.
„Aveau platoșe ca focul, iacintul și pucioasa” – Culorile iubite de turci erau roșul, albastrul și galbenul, ele făcând parte din uniforma turcă. Pentru acest motiv, evreii și creștinii nu aveau voie să-și zugrăvească locuințele în aceste culori.
„Capetele cailor erau ca niște capete de lei” – Capul de leu este un simbol al puterii de atac a armatei turce, precum și al curajului și furiei cu care atacă. „Ei erau înspăimântători chiar în fugă, iar când biruiau, erau nemiloși și cruzi” (5).
„Din gurile lor ieșea foc, fum și pucioasă” – Aici ne aflăm probabil în fața unei aluzii la folosirea armelor de foc inventate de curând. Când turcii foloseau aceste arme, impresia unui observator era aceea că focul și fumul ieșeau chiar din gurile cailor.
„Aruncările neîncetate de lănci și săgeți”, spunea Gibbon, „erau însoțite de fumul, zgomotul și focul pistoalelor și tunurilor lor” (6).
Amintind despre puterea de nimicire a armelor de foc folosite de turci, E. B. Elliot spunea: „Focul, fumul și pucioasa artileriei și armelor de foc ale turcilor au ucis a treia parte din oameni. Mai bine de unsprezece veacuri au trecut de când Constantin a înființat Constantinopolul. În tot acest timp goții, hunii, avarii, perșii, bulgarii, saracenii, rușii și turcii otomani au asediat și asaltat cetatea. Dar Constantinopolul a supraviețuit și, cu el, și Imperiul Roman de Răsărit. De aici și preocuparea lui Mahomed II de a găsi o armă care să înlăture obstacolul. „Poți să torni un tun suficient de mare ca să doboare zidurile Constantinopolului?”, a fost întrebarea sultanului adresată meșterului ce dezertase la turci” (7).
Astfel, o mare topitorie a fost instalată la Adrianopole, acolo fabricându-se tunurile care au distrus zidurile Constantinopolului.
„Căci puterea cailor stătea în gurile și în cozile lor” – La turci, coada de cal era simbolul autorității. Ea era agățată într-un vârf de lance și se termina cu un glob de aur.
La război, înaintea pașalelor se purtau cozi de cai agățate într-un vârf de lance. Pașalele se deosebeau între ele după cum purtau una, două sau trei cozi de cal, formând o adevărată ierarhie. Ca semn de respect și învestitură, Osman a primit un drapel, o trâmbiță și o coadă de cal (1289) (8).
Odată cu introducerea armelor de foc în război, puterea distrugătoare a acestuia a urcat încă o treaptă. Istoria consemnează că primul bombardament de artilerie a fost folosit la asedierea Constantinopolului, în 1422. Artileria turcă, dotată cu 14 baterii și 130 de tunuri, arunca dintr-o dată 130 de ghiulele asupra orașului. După cucerirea Constantinopolului în 1453, fiind jaful cel mai crud pe care îl amintește istoria, turcii au continuat timp de patru secole un șir nesfârșit de cuceriri și prădăciuni.
„Turcii”, spune Lamartine, „nu erau mânați în expedițiile lor nici de glorie, nici de onoare, ci de dragul de a nimici și jefui” (9).
„Ceilalți oameni, care n-au fost uciși de aceste urgii, nu s-au pocăit” – Sângele a curs șiroaie în Bulgaria, Serbia, Ungaria, Austria și pe coastele Mediteranei. Cu toate acestea, Ioan vede refuzul oamenilor de a se pocăi.
Textul face aluzie la cultul icoanelor introdus pe timpul lui Constantin cel Mare și care este o încălcare evidență a Poruncii a doua a Decalogului. Turcii se considerau trimișii lui Dumnezeu pentru pedepsirea necredincioșilor.
„Tot geniul lui (Otoman) era în credința ce avea și care-i ordona să măture de dinaintea unității Dumnezeului lui Mahomed idolatriile și superstițiile care întunecau sau care întinau ideea de Allah pe pământ. El ridică o moschee pe locul în care 318 episcopi din Răsărit și Apus, uniți sub sceptrul lui Constantin, definiseră dogmele creștinismului, unde cultul icoanelor fusese declarat completarea sfânta a cultului Spiritului” (10).
Convocând Conciliul din Trent, papa mărturisea marea lui durere, văzând starea deplorabilă a creștinătății. El susținea că tot răul produs de puterea turcă era „din cauza păcatelor noastre care au atras mânia lui Dumnezeu” (11).
Interpretarea actuală
Conform unor interpretări actuale, trâmbița a 6-a vorbește despre evenimente ale crizei finale, înainte de reinstaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. A șasea trâmbiță corespunde, după opinia acestor comentatori, cu pecetea a 6-a, acoperind perioada dintre mijlocul secolului al XVIII-lea până la încheierea istoriei.
Unii comentatori consideră că cele șapte trâmbițe și cele șapte plăgi redau aceleași evenimente. Ei se bazează pe faptul că între cele două există o serie de asemănări. Cu toate acestea, între trâmbițe și plăgi există câteva deosebiri majore, astfel încât să nu fie confundate:
1) Mărimea ariei afectate. Majoritatea trâmbițelor afectează doar o parte a pământului, adică o simbolică a „treia parte” (vezi Apocalipsa 8,7‑12). În schimb, plăgile nu cunosc o asemenea restricție.
2) Timpul în care au loc. Trâmbițele se desfășoară în perioade relativ lungi: „cinci luni”, „ceasul, ziua, luna și anul” (vezi Apocalipsa 9,5.15). Prin contrast, în dreptul plăgilor nu se specifica timpul, lăsând impresia că ele vor dura puțin timp.
3) Raporturile cu Sanctuarul ceresc. Trâmbițele se desfășoară în timp ce Sanctuarul din cer este încă deschis, lucrarea de mijlocire desfășurându-se încă (vezi Apocalipsa 8,2‑5). Cele șapte plăgi însă cad într-o perioadă în care Sanctuarul din cer este închis și nimeni nu mai poate intra (vezi Apocalipsa 15,5‑8).
4) Fixarea în timp. În timp ce trâmbițele au loc în prima parte a timpului profetic din „Apocalipsa”, plăgile apar la sfârșitul acestui timp. Trâmbițele au început să sune din vremea lui Ioan, în timp ce plăgile sunt evenimente încă viitoare, căzând după încheierea timpului de probă, înainte de revenirea Domnului Christos.
Odată cu încetarea celei de-a 6-a trâmbițe, cel de-al doilea „vai” a trecut.
sursa: https://www.loribalogh.ro/