Apocalipsa capitolul 6 – A treia pecete: Calul negru (313-538) - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

(vers. 5.6)

Introducere

În timp ce Mielul rupe a treia pecete a cărții, cea de-a treia făptură vie, având chipul unui om, adresează chemarea: „Vino și vezi!”. O nouă scenă începe să se deruleze în fața ochilor lui Ioan, având în centrul ei din nou un cal, de data aceasta negru, și un nou călăreț.

Dar ce contrast izbitor! Dacă primul cal era alb, simbol al curăției, acest al treilea cal este negru, simbol al corupției și întunericului spiritual. Schimbarea radicală a culorii cailor, de la alb la negru, sugerează decăderea Bisericii în această perioadă plină de primejdii.

Cel de-al treilea cal corespunde perioadei Pergam a Bisericii, respectiv perioada din timpul domniei lui Constantin cel Mare până la cea a lui Iustinian (313‑538). Istoria demonstrează un fapt tulburător, dar adevărat: Deși creștinismul părea că a învins Roma, în realitate Roma era cea învingătoare.

Comentarii

Vers.5: „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă.”

„Un cal negru” – Istoria consemnează faptul că în perioada calului negru (secolele IV și V) Biserica a decăzut de la curăția ei inițială. Este perioada în care în tradiția Bisericii au pătruns tot felul de obiceiuri păgâne, nebiblice: monahismul, celibatul, cultul morților, al Fecioarei, al icoanelor și al moaștelor, botezul pruncilor, împreună cu tot felul de ritualuri fastuoase împrumutate de la religiile păgâne (procesiuni impresionante, vase de aur, lumânări, tămâie etc.).

Religia curată și simplă a Evangheliei a fost înlocuită treptat cu un cortegiu de superstiții păgâne, făcând ca Biserica să devină robită puterilor întunericului. Deși păgânismul părea că dispare treptat de pe arena istoriei, în realitate el reînvia chiar în sânul Bisericii, îmbrăcat în haine noi, creștine.

În perioada calului negru (secolele IV și V), s-au creștinat populații întregi. Oamenii nu au renunțat însă la vechile obiceiuri și tradiții păgâne. Astfel, Biserica s-a umplut de creștini nesinceri, creștini doar cu numele, care în inima lor erau în continuare profund atașați de religiile lor păgâne.

Este demn de amintit că însuși Constantin cel Mare a prezidat Conciliul de la Niceea din anul 325 pe când nu era încă botezat.

„Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă” – Două mari religii se luptau pentru supremație în această perioadă: creștinismul și păgânismul. Cei care țineau cumpăna, înclinând balanța spre una sau alta dintre cele două religii, erau împărații romani.

Astfel, călărețul care ține în mâna sa o balanță este simbolul împăraților romani, începând cu Constantin și terminând cu Iustinian. Acești împărați au înclinat balanța spre creștinism, realizând unirea Bisericii cu puterea civilă.

După oficializarea creștinismului în secolul al IV-lea, mariajul dintre Biserică și puterea civilă a avut doar consecințe nefaste pentru spiritualitatea Bisericii. Istoria a dovedit că statul protector a fost mult mai primejdios pentru Biserică decât statul persecutor.

Odată ce Biserica a ieșit din perioada persecuțiilor, s-a produs o schimbare radicală în interiorul ei. Libertatea de conștiință a început să dispară chiar în puncte secundare. Cercetarea a început să fie condamnată, Iustinian interzicând laicilor să discute probleme religioase. Sub Valentinian, Teodosiu și Iustinian, vechile credințe păgâne au început să fie persecutate. Astfel, Biserica persecutată până nu demult ajunge să devină ea însăși persecutoare.

În timpul domniei lui Constantin au fost date două decrete în favoarea Bisericii:

1) Dreptul părților în litigiu de a aduce procesul în fața episcopilor și nu înaintea tribunalelor civile. În același timp, guvernatorii militari au primit ordinul de a executa deciziile episcopilor.

2) Dreptul clericilor de a deține averi.

Cele două legi au deschis calea unor abuzuri fără precedent în sânul Bisericii. Averea clericilor a crescut considerabil în urma donațiilor, uneori făcute sub amenințare. Orice creștin care murea fără să lase o parte a averii sale Bisericii era considerat păcătos. S-a ajuns până acolo încât unii creștini foarte bogați au cerut să fie hirotonisiți pentru a căpăta imunitatea și privilegiile clasei sacerdotale.

„O măsură de grâu pentru un leu; trei măsuri de orz pentru un leu” – O „măsură” (gr.”choinix”) ce era aproximativ un litru de cereale, reprezentând rația zilnică a unui soldat sau a unui muncitor. Un „leu” (gr. „denarios”) era plata unui muncitor pentru o zi de lucru.

Cei mai mulți comentatori susțin că aici se subliniază ideea că hrana urma să fie puțină și scumpă. Dacă pentru munca lui de o zi un muncitor primea doar o măsură de grâu sau trei măsuri de orz, el nu mai putea să-și întrețină familia, ceea ce făcea ca sărăcia să fie lucie.

În vremurile bune, cu un leu (dinar) se putea cumpăra de 15‑20 de ori mai mult decât se specifică în text. Conform prețurilor grânelor notate de Cicero, în Sicilia prețurile menționate de Ioan sunt de aproape 8 până la 16 ori mai mari decât cele normale. Așadar, e vorba de o perioadă foarte grea, plină de lipsuri și foamete spirituală, dar și de o preocupare excesivă pentru lucrurile materiale.

Jean Vuilleumier afirmă că „spiritul de îmbogățire și umblare după favoruri s-a furișat în Biserica perioadei simbolizată prin calul negru, în mod deosebit printre cei care formau ierarhia bisericii” (Jean Vuilleumier, „Apocalipsa”, p. 50‑51). La rândul său, Uriah Smith afirmă că în această perioadă și „membrii Bisericii se vor angaja cu patimă în strângerea de bunuri lumești, iar iubirea de bani va fi spiritul predominant al timpului, căci pentru bani ei vor fi dispuși să facă totul” (1).

În comentariul său la cartea Apocalipsei, R. A. Anderson face următoarea observație: „În acest timp de foamete spirituală, poporului i s-a oferit o foarte slabă hrană spirituală și nu putea primi decât foarte puțin din Cuvântul lui Dumnezeu. Tradiția și învățătura părinților catolici erau ceea ce se preda ca învățătură, și nicidecum doctrina adevărată a lui Iisus Christos. În această perioadă s-a pus temelia întregului sistem creștin apostat” (2).

„Dar să nu vatămi untdelemnul și vinul” – Acestea erau primele două lichide obișnuite folosite ca hrană în lumea antică. Unii comentatori le-au interpretat ca fiind simboluri ale credinței și dragostei, care trebuiau să fie păstrate în fața materialismului ce domina Biserica după oficializarea ei.

În pofida decăderii Bisericii în perioada calului negru, porunca venită de la tronul lui Dumnezeu, din mijlocul celor patru făpturi vii, de a nu vătăma untdelemnul și vinul, arată că existau și creștini adevărați, a căror credință și dragoste trebuiau să fie ocrotite. Chiar dacă păstorii pământești ai Bisericii nu se mai îngrijeau de turmă, Marele Pastor ceresc continua să se îngrijească de „oile” Sale, astfel ca spiritul lumesc să nu distrugă ce a mai rămas bun în Biserică: untdelemnul și vinul, adică adevărata credință și dragoste.

Untdelemnul este simbolul Duhului Sfânt (Zaharia 4). El nu a fost vătămat în această perioadă, căci Duhul Sfânt a continuat să fie prezent în viața tuturor creștinilor sinceri. Vinul este simbolul sângelui lui Christos, care curge din viță în mlădițele legate de ea (vezi Ioan 15).

În perioada calului negru cei care se retrăgeau în singurătate încă nu deveniseră corupți. Ioan Crisostomul, trăind șase ani printre ei, a scris o apologie în care îi apără pe pusnici de asprimea împăratului arian Valens.

El descrie viața simplă a acestor creștini care trăiau doar pentru a face bine semenilor lor. Se sculau dimineața devreme și încă de la răsăritul soarelui începeau lucrul, fie cultivând pământul, fie într-o altă lucrare. Mâncau puțin – doar un codru de pâine goală și foarte rar adăugând puțin untdelemn. Cercetau Biblia, se rugau mult și discutau despre adevărurile Scripturii. Purtau haine groase și umblau în picioarele goale.

Deși erau săraci, niciodată nu cereau vreun ajutor. Dimpotrivă, ei îi ajutau pe cei în nevoie, dovedind o deosebită ospitalitate. Tot ei erau cei care se îngrijeau de cei bolnavi, rugându-se în același timp pentru ei.

În concluzie, perioada din istoria Bisericii simbolizată prin calul negru a fost o perioada nefastă. Scăpată de valurile intermitente de persecuție, Biserica s-a confruntat în acest timp cu primejdii mult mai mari. Decăzând de la curăția și simplitatea inițială și îndepărtându-se de la adevărul simplu al Evangheliei, Biserica s-a confruntat în această perioadă cu o mare foamete spirituală și un întuneric moral necunoscut până acum. Calul devenise negru…

sursa: https://www.loribalogh.ro/