Categoria: Profetii biblice
(vers. 12-17)
Introducere
Prima parte a „Apocalipsei” este structurată pe trei mari lanțuri profetice paralele: cele șapte epistole, cele șapte peceți și cele șapte trâmbițe. Luând în discuție primele două lanțuri profetice, se poate observa că fiecărei epistole dintre cele șapte îi corespunde câte o pecete.
Există însă o deosebire majoră în ceea ce privește perioadele de timp la care se referă ultimele două epistole și peceți: pecetea a șasea nu corespunde doar celei de-a șasea epistole (Filadelfia), ci și următoarei epistole (Laodicea). Această a șasea pecete (sigiliu) prezintă evenimente care trebuie să aibă loc înainte de revenirea Domnului Christos. A șaptea pecete redă tocmai acest măreț eveniment care va încheia istoria păcatului pe pământ.
Pecetea a șasea menționează patru evenimente care sunt amintite și în Predica de pe Munte a Mântuitorului (vezi Matei 24, 29): un mare cutremur de pământ, întunecarea soarelui, luna roșie, ca sângele și căderea stelelor. De asemenea, trebuie menționat faptul că noi ne găsim în mijlocul evenimentelor menționate în acest al șaselea sigiliu, cu precizarea că unele dintre aceste evenimente s-au împlinit deja (semnele sfârșitului amintite în vers.12‑13), în timp ce altele aparțin viitorului (cele menționate în vers.14‑17).
Evenimentele menționate în pecetea a șasea, care preced ziua cea mare a revenirii Domnului Christos, apar amintite și în scrierile altor profeți. Astfel, Ioel scrie despre întunecarea soarelui și prefacerea lunii în sânge înainte de Ziua Domnului (vezi Ioel 2,31); Hagai vorbește de „clătinarea” cerurilor și a pământului; Isaia amintește și el de întunecarea soarelui, a lunii și stelelor înainte de ziua cea mare a venirii Domnului (vezi Isaia 13,10); tot Isaia descrie în mod plastic cum „cerurile sunt făcute sul ca o carte și toată oștirea lor cade, cum cade frunza de viță, cum cade frunza de smochin” (vezi Isaia 34,4); Ieremia, referindu-se la același eveniment glorios, scrie: „Mă uit la pământ, și iată că este pustiu și gol; mă uit la ceruri, și lumina lor a pierit … Cerurile sus sunt întunecate, căci Eu am zis, am hotărât lucrul acesta…” (Ieremia 4,23‑28).
În Predica Sa de pe Munte, Mântuitorul reia tema acestor evenimente cosmice: „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate” (Matei 24,29).
Marea deosebire între primele cinci peceți (sigilii) și a șasea pecete constă în faptul că se trece de la limbajul simbolic la cel literal. Ioan renunță la simboluri și redă evenimente reale, așa cum urmau să se întâmple. Dacă în cazul primelor cinci sigilii nu avem cum să interpretăm literal conținutul lor, în cazul sigiliului al șaselea ne este imposibil să-l interpretăm simbolic. Uriah Smith remarcă și el această schimbare, afirmând: „De aceea, trebuie să acceptăm schimbarea, chiar dacă nu putem să o explicăm” (1).
Evenimentele descrise în pecetea a șasea sunt așezate de Domnul Christos la sfârșitul perioadei strâmtorării – acea lungă perioadă a supremației papale, care trebuia să dureze, conform profeției din Daniel 7,25, 1260 de ani. Această perioadă s-a încheiat în 1798, odată cu arestarea papei de către generalii lui Napoleon. Mântuitorul a precizat însă că acele zile de necaz vor fi scurtate, fapt perfect adevărat și confirmat de istorie.
Persecuțiile împotriva creștinilor care doreau să-și păstreze conștiința liberă au încetat, în general, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cu câteva decenii înainte de sfârșitul perioadei de 1260 de ani, adică în anul 1798.
Așadar, evenimentele descrise de Mântuitorul „îndată după acele zile de necaz” (Matei 24,29), reluate în pecetea a șasea, trebuie să fie regăsite imediat după mijlocul secolului al XVIII-lea, între 1750 și 1798.
Comentarii
Vers.12: „Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată că sângele…”
„Un mare cutremur de pământ” – Este primul dintre cele patru semne cosmice care marchează începutul peceții a șasea. Această profeție și-a găsit împlinirea în marele cutremur de pământ din Lisabona, din 1 Noiembrie 1755.
Acest cutremur a zguduit trei continente: Europa, Africa și America de Nord, fiind resimțit și în Groenlanda, Antile, Scandinavia, Anglia, Islanda și Algeria. În Africa, cutremurul s-a resimțit la fel de puternic ca și în Europa. Valurile tsunami de 20 de metri înălțime, care au urmat mișcărilor telurice, au măturat coastele Spaniei, ale Africii de Nord și ale insulelor Martinica și Barbados, provocând pagube incalculabile. Algerul a fost distrus parțial, iar Marocul – oraș cu opt mii de locuitori, a dispărut complet.
Epicentrul cutremurului a fost în Lisabona. La ora nouă și patruzeci de minute dimineața, s-a dezlănțuit marele cutremur care în doar șase minute a lăsat în ruină 30 000 de case și a omorât circa 90 000 de locuitori ai orașului. Oamenii s-au refugiat în biserici și mănăstiri, care au devenit însă cimitire comune, prăbușindu-se peste ei. Mulțimea alerga înspăimântată, strigând: „Doamne, Dumnezeule! A venit sfârșitul lumii.”
Referitor la acest cutremur, filozoful Immanuel Kant spunea: „Istoria nu ne mai poate oferi un alt exemplu de zguduire a tuturor apelor și a unei mari părți de uscat, zguduire simțită așa de repede într-o foarte mare parte a pământului” (2).
James Porton, scriitor englez, scrie în lucrarea sa „Viața lui Voltaire”: „Cutremurul de la Lisabona din 1 noiembrie 1755 a dat mult de gândit teologilor și filozofilor… La ora nouă și douăzeci de minute dimineața, Lisabona era măreață și în toată siguranța într-una din pozițiile cele mai pitorești și mai dominante din lume, oraș cu o înfățișare superbă… În șase minute, orașul era o ruină… O jumătate din întreaga lume a simțit acele zguduiri… Timp de săptămâni de zile, așa cum întâlnim scris în memoriile și scrisorile din acel timp, oamenii din ținuturi foarte depărtate ale Europei mergeau seara la culcare foarte alarmați, și se sculau dimineața mulțumiți că încă o noapte au scăpat de soarta Lisabonei” (3).
Un biograf al lui Voltaire remarcă: „Lumea se făcuse foarte serioasă, așa că publicul, stăpânit pretutindeni de groaza cutremurului, părăsise teatrele și se înghesuise cu grămada în biserici.”
Uriah Smith, citând din rapoartele „Redembacher” p.703, amintește că acest cutremur a fost o pedeapsă dumnezeiască: „Asupra acestui oraș venise într-adevăr mânia lui Dumnezeu. Căci comorile din minele braziliene de aur și diamante erau folosite pentru vanitatea și poftele destrăbălate ale locuitorilor acestuia. Astfel, palatal regal s-a scufundat în inima pământului cu toate bogățiile sale, peste măsură. Dar prima clădire care s-a prăbușit a fost tribunalul inchiziției. După acesta a urmat clădirea măreață a colegiului iezuit. Și a îngropat pe toți locuitorii săi, ca și când Domnul ar fi prevestit pieirea ce o aștepta pe această asociație (ordin) de oameni lipsiți de conștiință” (4).
Cutremurul din Lisabona a fost discutat îndelung, fiind primul studiat științific. El a dus la nașterea seismologiei moderne. Geologii estimează că acest cutremur a avut o magnitudine de aproximativ 9 pe scara Richter, cu epicentrul în Oceanul Atlantic, la circa 200 km sud-vest de Capul St. Vincent.
Rapoartele vremii arată că el a durat aproximativ șase minute, provocând fisuri uriașe în scoarța terestră, unele chiar de cinci metri. Supraviețuitorii refugiați îngroziți pe malul oceanului au fost martorii unui fenomen neobișnuit: oceanul s-a retras câteva sute de metri spre larg, lăsând la vedere epavele unor nave eșuate cu secole în urmă. După încetarea cutremurului, la circa 40 de minute, un tsunami enorm a măturat întreaga coastă, ucigându-i pe majoritatea supraviețuitorilor.
„Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr” – Asemenea marelui cutremur din Lisabona, întunecarea soarelui a fost un eveniment cât se poate de real în perioada peceții a șasea. Evenimentul a avut loc în 19 mai 1780 în America, și în 1783 în Europa, fiind prezis de mai mulți profeți (vezi Matei 24,29; Luca 21,25; Ioel 2,30.31; Amos 8,9; Ezechiel 32,7; Isaia 13,10.11).
Întunecarea soarelui a durat de la orele zece dimineața până la miezul nopții. Întunericul a fost atât de dens încât la ora 11 au fost aprinse lumânările, iar păsările de curte s-au dus la culcare. Călătorii și-au întrerupt călătoria, iar oamenii din ateliere sau aflați la câmp și-au întrerupt lucrul. O bucată de hârtie ținută la câțiva centimetri înaintea ochilor era la fel de neagră ca oricare alt material.
Există numeroase mărturii ale vremii care descriu evenimentul în sine, subliniind faptul că nu există nicio explicație științifică pentru producerea lui. Iată câteva dintre aceste mărturii:
„Întunecarea a avut o întindere de remarcat. După rapoartele primite, s-a întins asupra tuturor statelor din America… La apus, a ajuns până la locurile cele mai depărtate din Connecticut și Albany. Spre sud, s-a observat pe toată coasta mării, iar spre nord, până acolo unde se întind coloniile noastre. În ceea ce privește durata, ea a fost de 14 ore. Faptul în sine și efectele lui au tulburat și au mișcat pe toți. Prin case s-au aprins lumânări. Păsările au început să cânte de culcare, s-au ascuns și au tăcut. Cocoșii cântau ca în zorii zilei în toate părțile. În scurt timp, toate au luat înfățișarea pe care o au în timpul unei nopți întunecate” (5).
„Ziua întunecată din 19 mai 1780, numită astfel din cauza unei întunecimi vrednice de luat în seamă, care s-a întins asupra întregii Anglii Noi… Întunecimea a început la ora zece dimineața, și a ținut până la miezul nopții următoare… Adevărata cauză a acestui fenomen este necunoscută” (6).
„Că această întunecime nu s-a produs printr-o eclipsă de soare sau de lună se înțelege atunci când se studiază poziția pe care o aveau la acea dată planetele sistemului solar, căci în tot cursul zilei luna a fost la 150 * depărtare de soare. Adevărata cauza trebuie să fie Acela care umblă deasupra cercului pământului, care a întins cerul ca o pânză, care umblă pe nori și merge pe aripile vântului… Iar această întunecime n-a fost numai un semn că cerul nu are plăcere de strigătele nedreptății și ticăloșia oamenilor, ci un semn prevestitor al evenimentelor viitoare” (7).
„Aproximativ pe la ora 11, s-a făcut un întuneric care ne-a atras atenția și ne-a determinat să facem observații. După o oră, fiind într-o cameră cu trei ferestre, fiecare cu 24 de ochiuri, privind toate spre S-E, și toate fiind deschise, nu puteam citi literele cele mari de tipar. Pe la ora 13, pieri și ultima pată de lumină și întunericul a ajuns la gradul cel mai mare. La ora 14, am luat masa; aveam ferestrele deschise și pe masă două lumânări aprinse” (8).
„Luna s-a făcut toată că sângele” – Fenomenul a fost observat în noaptea următoare după întunecarea soarelui. Luna a apărut mult timp asemenea unei pete de sânge, fără să existe o explicație științifică a fenomenului.
Unii au încercat să explice neobișnuita apariție a lunii prin incendii de pădure produse în zonă, însă explicația este nesatisfăcătoare. Alții au afirmat că a fost vorba de o eclipsă de soare, însă faza în care se afla luna în acea noapte dovedește ca o eclipsă era imposibilă la acea dată. Iată câteva mărturii ale vremii:
„Tatăl și mama mea, care erau temători de Dumnezeu, au crezut că s-a apropiat ceasul judecății. Au rămas treji toată noaptea și au spus, spre dimineață, ca întunecimea dispărea și că cerul ajungea să aibă din nou înfățișarea obișnuită. Dar luna, care era plină, avea culoarea sângelui” (9).
„Când s-a arătat luna în noaptea aceea, un timp a avut înfățișarea unei mari pete de sânge pe cer” (10).
„La ora trei dimineața, luna, care de câtva timp era acoperită de un nor, apăru pe neașteptate, dar de culoare roșie închisă, ca a sângelui și, din loc în loc, era tăiată de câte o cruce neagră și încadrată la dreapta și la stânga de două benzi paralele de culorile curcubeului” (11).
Vers.13: „Și stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic.”
Căderea de stele (ploaia meteorică) la care se face referire în pecetea a șasea a avut loc în noaptea de 12 spre 13 noiembrie 1833. Mărturiile vremii ne ajută să ne facem o imagine despre amploarea acestui fenomen.
„Niciun învățat sau filozof n-a descris și n-a raportat un eveniment ca acela de ieri dimineață. Un profet însă l-a prezis cu 1800 de ani în urmă, dacă admitem că sub expresia „stele căzătoare” se înțelege „căderea stelelor” (12).
„Numărul meteoriților care s-au putut observa în 1833 într-o singură noapte a fost de circa 500 000; cerul întreg părea acoperit de o ploaie de foc” (13).
Un corespondent al publicației „Our First Century” afirmă că „omul n-a contemplat niciodată un spectacol de o grandoare și de o sublimitate atât de înfricoșătoare ca acest aspect al firmamentului care se revărsa în torente de foc peste apele întunecate și zgomotoase ale cataractei (Casacada Niagara)” „Meteorii”, spune astronomul Herschell, „erau aruncați în toate părțile cerului cu o mișcare rapidă și maiestoasă. Spectacolul era măreț de privit, dar prea minunat și surprinzător ca să poată fi descris” (14).
Dicționarul „Trousset” descrie scenele grandioase ale acelei nopți astfel: „Globuri mari de foc, care se azvârleau la intervale descriind în câteva secunde unghiuri de 30‑40 grade. Globurile acestea lăsau în urma lor o dâră luminoasă care rămânea vizibilă timp de mai multe minute și, câteodată, chiar o jumătate de oră și mai mult” (15).
Un cultivator de bumbac din Carolina de Sud descrie astfel acea noapte memorabilă: „Am fost trezit din somn de urlete disperate. Cea mai mare parte dintre negrii de pe plantație, al căror număr se ridica la 800, scoteau strigăte de groază și Îl rugau pe Creator să se îndure de ei. În timp ce mă întrebam care să fi fost cauza acestor strigăte, am auzit un glas plângător care mă chema pe nume. Ridicându-mă brusc și luând sabia în mână, mă rugam să mă scol, zicând: „Ah! Dumnezeule, s-a aprins pământul!” Am ieșit… Mi-ar fi cu neputință să spun ce m-a impresionat mai mult: nenorocirea acestor sărmani negri sau scena măreață care se prezenta înaintea ochilor mei. Înaintea mea, sute de oameni culcați la pământ, unii amuțiți de groază, alții cu brațele înălțate spre cer, rugând pe Dumnezeu să-i scape. Deasupra capetelor noastre, ce spectacol solemn: o ploaie de stele de neuitat! La răsărit, la apus, la miazănoapte și miazăzi, pretutindeni același tablou. Întregul cer părea că este în mișcare” (16).
Ploi meteorice au existat întotdeauna, ele fiind atent consemnate în cronicile vremii. Dacă statisticile sunt complete, rezultă un număr de 28 de ploi meteorice în opt secole, între anii 1000‑1800, și 41 de astfel de fenomene într-o singură sută de ani, între 1800‑1900. Comparând datele, se ajunge la o medie de 3,5 ploi meteorice pe secol, între 1000‑1800 și 41 de ploi meteorice în secolul al XIX-lea, adică de 11 ori mai frecvente.
Cele mai importante dintre ele au avut loc în anii 1799, 1833 și 1866, la 33 de ani diferență. Ploaia meteorică din 1833 a fost însă, după opinia profesorului Olmstead de la Yale College, (17).
În 1866, fenomenul s-a repetat cu aceeași grandoare, însă el a fost abia vizibil în SUA. El a putut fi contemplat în Europa, Mexic, America de Sud, Siria, Turcia, Africa de Nord. Ultima ploaie de stele cunoscută a fost cea din 1885. A fost o ploaie meteorică universală, revărsând, după ziarul Times, peste 100 000 de meteori (18).
Vers.14: „Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor.”
Până în acest punct al peceții a șasea, scenele descrise în profeție s-au împlinit literal, oferind lumii întregi semnele vizibile ale apropierii sfârșitului timpului de har. Începând cu versetul 14, scenele descrise sunt escatologice. Ele aparțin viitorului apropiat, fiind menționate de numeroși profeți ai Noului și ai Vechiului Testament. Dacă semnele prevestitoare ale revenirii Domnului Christos s-au împlinit literal, avem toată convingerea ca și cele legate de revenirea Sa în slavă se vor împlini în curând.
Imaginea unui cer care se strânge asemenea unei cărți de piele este legată de concepția care exista în primul secol al erei creștine când se credea că cerul este o boltă solidă. Ioan se folosește de această concepție (deși e greșită!) și, în termeni plastici, descrie deplina nimicire a sistemului cosmic actual, pentru a deschide calea unei noi Creații.
Despre „clătinarea puterilor cerului” vorbesc și alte profeții biblice: Evrei 12,25‑27; Ioel 3,16; Isaia 24,19‑21.
Vers.15: „Împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților.”
În fața unor cataclisme cosmice, nimeni nu are nicio șansă de scăpare, cu excepția celor a căror viața a fost sfințită de adevăr. Scenele descrise în ultima parte a peceții a șasea redau vai-ul și disperarea generală care va pune stăpânire pe oamenii care au întors spatele lui Dumnezeu. Robi, comandanți de armate, potentați ai vremii, bogați și săraci, toți cei care s-au încrezut în ei înșiși, în puterea, bogăția și înțelepciunea lor, își dau acum seama că sprijinul lor a dispărut dintr-o dată. Lumea ajunge să culeagă ceea ce a semănat de-a lungul mileniilor de istorie a păcatului.
Vers.16: „Și ziceau munților și stâncilor: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui ce șade pe scaunul lui de domnie și de mânia Mielului.”
Cei care în viața lor pământească nu s-au rugat niciodată lui Dumnezeu rostesc acum, în mijlocul scenelor de groază, ultima lor rugăciune. Însă această rugăciune nu Îi este adresată Creatorului, ci munților și stâncilor. Ce groază teribilă trebuie să simtă un om care rostește o astfel de rugăciune! Textul este o dovadă în plus ca păcatul și păcătoșii nu pot rezista în fața sfințeniei lui Dumnezeu. Pentru ei, Dumnezeu este „un foc mistuitor” (vezi Evrei 12,29).
„Mania Mielului” – Expresia aceasta poate fi găsită doar în acest pasaj biblic. Asocierea dintre „mânie” și „Miel” este pe cât de rară în Scriptură, pe atât de ciudată. Mesajul este însă clar. Iisus, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (vezi Ioan 1,29) va aduce dreptatea pe pământ. Lucrarea Sa de a-i pedepsi pe cei nelegiuiți nu stă în caracterul Său. Este o lucrare ciudată și nepotrivită cu natura caracterului Său. Însă ea trebuie să fie făcută, spre binele întregii Creații. În actul nimicirii depline și definitive a păcatului, cu rădăcină și ramură, iubirea și dreptatea divină se îmbină în mod armonios, aducându-ne garanția că istoria păcatului nu se va mai repeta niciodată în veșnicie.
Vers.17: „Căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui și cine poate sta în picioare?”
Expresia redă acea secvență de timp care marchează sfârșitul istoriei acestei lumi și inaugurarea Împărăției slavei lui Dumnezeu. Această zi mai este numită în Scripturi și „ziua Domnului” (vezi 2 Tesaloniceni 2,2), „ziua lui Christos” (vezi Filipeni 1,10), „ziua Domnului Iisus Christos” (vezi 1 Corinteni 1,8), „ziua mâniei” (vezi Romani 2,5) sau „ziua răscumpărării” (vezi Efeseni 4,30).
Pecetea a șasea se încheie cu o întrebare: „Cine poate sta în picioare” în ziua finală a mâniei divine? Întrebarea nu este însă retorică. Ea primește un răspuns cât se poate de încurajator în capitolul următor (7) – un interludiu între pecetea a șasea și a șaptea.
sursa: https://www.loribalogh.ro/