Apocalipsa capitolul 6 – A doua pecete: Calul roșu (100-313 d.Ch.) - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

(vers. 3.4)

Introducere

Odată cu ruperea celui de-al doilea sigiliu, pe scena istoriei intră un alt „cal”, de data aceasta roșu. Schimbarea de culoare sugerează transformările radicale prin care a trecut Biserica după secolul întâi, odată cu încheierea perioadei Efes. Pierderea albului simbolizează pierderea curăției inițiale, în timp ce roșul sugerează pătrunderea spiritului lumesc în Biserică.

Comparând lanțul profetic al celor șapte epistole cu cel al celor șapte sigilii, putem observa că perioada istorică a „calului roșu” este identică cu cea a perioadei Smirna, descrisă în cea de-a doua epistolă a „Martorului credincios”. Această perioadă este cuprinsă între anii 100 (moartea ultimului apostol) și 313 d.Ch. (anul Edictului de la Milan, prin care toate religiile din Imperiul Roman, inclusiv creștinismul, erau tratate cu toleranță).

Chemarea „Vino și vezi!” este făcută lui Ioan de către cea de-a doua făptură vie din imediata apropiere a tronului lui Dumnezeu.

Comentarii

Vers.3.4: „Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino și vezi!” Și s-a arătat un cal roșu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se junghie unii pe alții, și i s-a dat o sabie mare.”

„S-a arătat un cal roșu” – Schimbarea de culoare a cailor, de la alb la roșu, ne arată că în Biserică creștină de după secolul întâi s-au produs modificări majore, prin părăsirea curăției Evangheliei și alunecarea în apostazie.

Cum se explică această transformare nefericită în sânul Bisericii lui Christos? Apostolul Pavel atrăgea atenția credincioșilor din primul secol că „taina fărădelegii a și început să lucreze” (2 Tesaloniceni 2,7) și că „după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruța turma; și se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor” (Fapte 20,29.30).

Perioada acoperită de „calul roșu” (100‑313 d.Ch.) s-a caracterizat prin persecuții crunte pornite de împărații romani păgâni împotriva creștinilor. Din acest punct de vedere, roșul celui de-al doilea cal ar putea fi în legătură cu sângele care a curs din abundență în această perioadă.

Însă aceste persecuții nu au avut loc în același timp în întregul imperiu. De asemenea, ele nu au fost permanente, fiind întrerupte de perioade de pace de 25, 50 și chiar 60 de ani. În răstimpurile de pace s-au ridicat generații de creștini care nu au cunoscut lupta înaintașilor pentru păstrarea credinței curate. Mulți creștini s-au îmbogățit și s-au dedat la plăceri și lux, lumea pătrunzând încet, dar sigur în Biserică.

Când izbucnea din nou persecuția, mulți dintre acești creștini lumești cădeau de la credință, pentru ca apoi, după ce persecuția înceta, să revină în Biserică, cerând iertare. Biserica a devenit astfel tot mai slabă, suferind mari schimbări atât în viața, cât și în doctrina ei.

Slăbirea disciplinei ecleziastice era un rezultat al slăbirii credinței, și a avut drept consecință slăbirea moralității membrilor Bisericii. Încă de la mijlocul secolului al II-lea, părinții Bisericii au deplâns răcirea dragostei membrilor și pătrunderea spiritului lumesc în Biserică.

În decursul lungului interval de pace de care s-a bucurat Biserica înainte de persecuțiile lui Decius, Origen deplângea numărul mare de creștini care nu mai frecventau adunările religioase, ci doar pe cele distractive. El mai deplângea goana slujbașilor Bisericii după titluri și avantaje materiale, dar și asprimea și aroganța unor episcopi.

La rândul lui, Ciprian deplângea slăbirea moralității creștinilor prin goana după avere, pentru care sacrificau cinstea și corectitudinea. Căsătoriile cu păgânii, jurămintele mincinoase, neglijarea celor săraci, minciuna, ura de moarte, goana după averi pământești – acestea toate reprezentau tabloul Bisericii oficiale din această perioadă.

Însă nu doar evlavia credincioșilor a avut de suferit în această perioadă. S-au produs modificări și în doctrina creștină. Filozofi păgâni convertiți la creștinism au încercat să împace filozofia lui Platon cu religia creștină. Astfel, Origen și Clement din Alexandria au făcut să pătrundă în teologia creștină doctrina platoniană a nemuririi sufletului.

Tot în acest timp au pătruns în practica Bisericii folosirea semnului crucii și apa sfințită. Între cler și laici s-a creat o prăpastie din ce în ce mai mare, iar botezul a început să fie considerat un mijloc de mântuire. De aici și până la botezarea copiilor nu a fost decât un pas, această nouă practică fiind argumentată prin teama ca acești copii să nu piară în timpul persecuțiilor.

De asemenea, Crăciunul a înlocuit sărbătoarea păgână a renașterii soarelui („sol invictus”), iar vechiul Sabat al Poruncii a patra a început să fie înlocuit cu prima zi a săptămânii („ziua soarelui” – „dies solis”). Tot în această perioadă au apărut învățătura despre mijlocirea sfinților, sărbătoarea morților și veșmintele sacerdotale. Episcopul de Roma pretindea tot mai multă autoritate, precum și primatul asupra celorlalți episcopi.

Toate aceste realități sunt dovada că Biserica din perioada calului roșu și-a pierdut curăția de la început, alunecând încet, dar sigur, spre apostazie. „Taina fărădelegii”, care începuse să-și facă lucrarea încă de pe vremea apostolului Pavel (mijlocul primului secol), era la lucru, îndepărtând Biserica de idealul lui Dumnezeu pentru ea.

„Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ” – Călărețul este simbolul puterii păgâne care a încercat să preia controlul asupra Bisericii prin forță. Politeismul păgân își aduna ultimele energii pentru a rezista în fața unui adversar redutabil care îi amenința existența – creștinismul.

„I s-a dat o sabie mare” – Sabia este simbolul persecuției. Faptul că profeția amintește despre o „sabie mare”, ne sugerează că persecuțiile pe care Biserica urma să le suporte din partea cezarilor romani în perioada calului roșu aveau să fie deosebit de dure, fapt confirmat de istorie. Marc Aureliu și Decius au dat decrete de ucidere în masă a creștinilor, încercând pe această cale să elimine complet creștinismul din Imperiul Roman.

În Asia Mică, Egipt, Cartagina, Italia și Galia creștinii erau arși de vii, răstigniți cu capul în jos, sfâșiați de fiare, decapitați, biciuiți, trași pe roată sau sfârtecați.

În comentariul său cu privire la cea de-a două pecete, Jean Vuilleumier, autorul unei explicații a „Apocalipsei”, amintește despre torturile cele mai rafinate la care au fost supuși creștinii, în diferite părți ale Imperiului Roman, cu scopul de a-i determina să se lepede de credință.

„Unii au fost trași pe roată, ca în Arabia; altora li s-au zdrobit picioarele, ca în Capadocia; alții au fost fripți la foc, ca în Mesopotamia; în Antiohia, martirii erau întinși cu cârlige de fier; în Pont, li se străpungeau degetele cu așchii de trestie ascuțite sau li se turna pe corp plumb topit.

În alte părți erau atârnați de o mână sau de un picior, în timp ce membrele celelalte le erau rupte, atârnându-se de ele greutăți mari; altora li se smulgeau pântecele, mușchii sau obrajii cu piepteni de fier. Alții mureau bătuți cu biciul sau cu ciomagul; alții mureau de foame, erau înecați în râuri, sau scufundați în cazane cu apă clocotită sau ulei fierbinte.

Uneori se trăgeau două ramuri groase ale unui copac până se apropiau, apoi legau de una un picior al victimei, și de altă alt picior. Și apoi li se dădea drumul pentru a ajunge la poziția lor inițială, omul fiind sfâșiat în două.

Tăierea capului, sugrumarea sau aruncarea în flăcări erau chinuri prea puțin grozave. Aveau o plăcere deosebită să-i răstignească pe credincioși cu capul în jos; dar populația prefera să-i dea la fiarele sălbatice, în circuri, ca să fie devorați. „Creștinii la lei!” – striga mulțimea ori de câte ori se pornea prin orașele romane o zarvă împotriva ucenicilor Domnului Iisus Christos.

Adesea erau bătuți cu nuiele sau erau așezați pe scaune de fier înroșite în foc, înainte de a-și satisface plăcerea de a-i vedea cum sunt mâncați de fiarele sălbatice.

În sfârșit, în anumite locuri, formalitățile judecății părându-li-se prea lungi, creștinii care nu se refugiau prin catacombe sau pustietăți erau uciși cu grămada. În Frigia, s-a dat foc unui orășel și n-a fost lăsat să iasă nimeni, ca să fie siguri că nu va scăpa niciun creștin.

Dar înșiși judecătorii s-au obosit de atâta barbarie, și împărații, după ce au bătut medalii pentru a perpetua amintirea nimicirii creștinilor, au făcut cunoscut că, pentru a da supușilor lor creștini dovezi de îndurare, îi vor lăsă de aici înainte să trăiască și se vor mulțumi numai în a le scoate un ochi și a le face un semn cu fierul pe obrazul drept, după care trebuiau să fie trimiși la ocnă” (1).

Concluzii

Abaterea de la credința curată a Evangheliei a dus la dispariția păcii pe pământ. Biserica a început să fie bântuită de tot felul de dezbinări, iar spiritul lumesc a înlocuit treptat spiritul lui Christos. După moartea pionierilor creștinismului, în Biserica au năvălit o mulțime de „lupi răpitori” care au condus creștinismul într-o direcție greșită.

Treptat, a crescut intolerant Bisericii față de cei care nu gândeau ca ea, iar despotismul clericilor s-a dezvoltat până când a atins culmea în Inchiziția Evului Mediu.

„Dacă pionierii Evangheliei, reprezentați prin călărețul de pe calul alb, au adus Bisericii pacea și curăția în Christos, apoi conducătorii din perioadele de mai târziu, reprezentați prin călăreții de pe caii întunecați, au adus Biserica tot mai mult spre întuneric și ruină” (2).

sursa: https://www.loribalogh.ro/