Categoria: Profetii biblice
(vers. 9-11)
Introducere
Odată cu ruperea celui de-al cincilea sigiliu, cadrul profetic se schimbă radical. Pe scena istoriei nu mai intră niciun cal, iar din partea celor patru făpturi vii nu se mai aude nicio chemare. La ruperea sigiliului, profetul Ioan spune doar: „Am văzut”. Ca și în cazul peceților anterioare, ceea ce vede profetul nu sunt pagini scrise, ci scene vii, care lasă o impresie profundă asupra minții lui.
Între sigiliul al cincilea și cele patru sigilii anterioare există o strânsă legătură. În descrierea acestora apar martirii – creștini care și-au dat viața pentru a-și păstra credința curată. Dacă ne referim doar la cel de-al patrulea cal și călăreț, care acoperă din punct de vedere istoric perioada medievală, între anii 538-1517, se crede că sabia și focul persecuțiilor au lovit în peste cincizeci de milioane de suflete.
Faptul că în sigiliul al cincilea este vorba de creștinii care și-au jertfit viața pentru Christos reiese chiar din cuvintele lui Ioan: „… celor ce fuseseră junghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu.”
„Mileniul papalității”, cu toate atrocitățile lui, a făcut ca Reforma să fie dorită de mult timp chiar în sânul Bisericii Romei. Mulți cardinali și episcopi catolici simțeau că Biserica se afla pe marginea unei prăpăstii și doar o reformă o putea aduce la starea ei de la început, salvând-o.
Cardinalul Andrei, arhiepiscop de Crayn, scria în 1482: „Toată Biserica universală e tulburată de dezbinări, rătăciri, păcate, vicii, nedreptăți, greșeli și rele fără număr, așa că e aproape să fie înghițită de abisul pustiirilor și al condamnării. De aceea, noi susținem că este nevoie de un consiliu general pentru reformarea credinței catolice și pentru îndreptarea moravurilor” (1).
La rândul său, inchizitorul Henri Institoris spunea: „Toată lumea strigă și cere un consiliu, dar nu e nicio putere omenească în stare să reformeze Biserica printr-un consiliu. Cel Prea Înalt va afla un mijloc care acum ne este necunoscut chiar dacă ar fi la uși, și prin mijlocul acesta Biserica va fi din nou adusă la starea ei primitivă” (2).
Așteptarea nu a rămas fără rod. La timpul prevăzut de cer, al cincilea sigiliu al sulului conținând istoria Bisericii este rupt, iar în lume se declanșează Reforma, eveniment care a zguduit din temelii Biserica medievală, apărând zorii unei noi ere. Pecetea a cincea corespunde perioadei Sardes, ocupându-se cu evenimente din perioada Reformei.
Comentarii
Vers.9: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră.”
Cel de-al cincilea sigiliu ridică câteva întrebări care se cer clarificate:
1) Acest sigiliu acoperă și el o perioadă de timp ca și cele patru anterioare? Dacă da, care este această perioadă?
2) Ce reprezintă altarul la care se face referire și unde se află el? Sanctuarul iudeilor avea două altare: altarul tămâierii, aflat în prima despărțitură (Sfânta), și altarul arderilor de tot, aflat în curtea sanctuarului. La care dintre acestea face referire sigiliul al cincilea?
3) Cine sunt „sufletele de sub altar”, văzute și auzite de Ioan, și care este starea lor?
4) Ce se înțelege prin faptul că aceste suflete strigau?
5) Ce semnifică „hainele albe” care au fost date acestor suflete?
6) Ce se înțelege prin „împlinirea numărului tovarășilor lor de slujbă și a fraților lor care aveau să fie omorâți ca și ei”?
Dacă sigiliul anterior („calul gălbui”) a fost localizat corect în istorie, nu este greu să identificăm perioada acoperită de cel de-al cincilea sigiliu. După dominația papală din timpul celor o mie de ani ai Evului Mediu (538-1517), Biserica a intrat într-o nouă eră, cea a Reformei, care s-a opus apostaziei și a restrâns puterea persecutoare a Romei papale. Perioada acoperită de acest sigiliu este cuprinsă între anii 1517 (Reforma lui Luther) și 1755 (marele cutremur din Lisabona).
„Sub altar” – La care altar face referire Ioan și unde este el localizat? Analizând cu atenție slujbele săvârșite în sanctuarul pământesc iudaic, observăm prezența a două altare: un altar al tămâierii, aflat în prima despărțitură a sanctuarului (Sfânta), și un altar al arderilor de tot, aflat în curtea sanctuarului. Pe primul dintre ele se ardea tămâie, în timp ce pe altarul arderilor de tot se aduceau jertfe de animale. Ținând cont că pe altarul tămâierii nu se aduceau jertfe de animale, este logic să acceptăm ideea că altarul din sigiliul al cincilea are legătură cu altarul arderilor de tot din curtea sanctuarului.
Dacă în simbolistica sanctuarului templul propriu-zis reprezintă cerul, în timp ce curtea lui reprezintă pământul, locul în care a fost adus ca jertfă Fiul lui Dumnezeu, este firesc să acceptăm ideea că altarul din sigiliul al cincilea reprezintă pământul. Aici, pe pământ, au fost martirizate milioanele de creștini pentru credința lor în Christos și Evanghelia Sa. Aici, sub țărâna acestui pământ, zace sângele lor care „strigă” după dreptate și răzbunare.
În ceremonialul de la sanctuar, sângele jertfei era vărsat la picioarele altarului (vezi Leviticul 4,7; Exodul 29,12). Dar tot Biblia ne învață ca „viața trupului este în sânge” (vezi Leviticul 17,11). Astfel, „sufletele de sub altar” îi simbolizează pe acei creștini care și-au vărsat sângele pentru apărarea credinței lor.
De altfel, ideea jertfirii vieții asemenea unei jertfe aduse în sanctuarul de altă dată este folosită deseori în Scriptură. Scriind despre apropierea morții sale, Pavel afirma: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură și clipa plecării mele este aproape” (2 Timotei 4,6; Filipeni 2,17).
La cine se referă Ioan când amintește de „sufletele de sub altar”? Nu e vorba de o anumită categorie de martiri, dintr-un anumit timp istoric. E vorba mai degrabă de toți martirii din toate timpurile.
De altfel, pe vremea lui Ioan martirajul nu era prea răspândit, nefiind o experiență obișnuită a creștinilor. Chiar dacă Nero îi persecutase pe creștinii din Roma pentru scurt timp, iar Domițian făcuse același lucru cu câteva familii de creștini din Roma, pe vremea lui Ioan martirajul nu era ceva răspândit. Ioan se referă în pecetea a cincea la toți creștinii din toate epocile, persecutați sălbatic de către puterea anticristică.
„Sufletele celor ce fuseseră junghiați” – În legătură cu expresia „sufletele de sub altar”, se face o greșeală frecventă în mediile creștine. În acest al cincilea sigiliu se încearcă să se găsească un argument în favoarea doctrinei nemuririi sufletului, afirmându-se că sufletele celor decedați sunt conștiente și vorbesc.
Însă nu trebuie să uităm că „Apocalipsa” este o carte simbolică, iar cele șapte peceți sunt descrieri ale unor tablouri profetice bazate pe simboluri, nu pe descrierea unor scene reale. Dacă în primele patru peceți Ioan a văzut patru cai, aceasta nu înseamnă că acești cai trebuie căutați undeva pe pământ, împreună cu călăreții lor. Nici nu înseamnă că în cer există un Miel junghiat care vorbește și rupe pecețile unei cărți. Simbolismul întregii cărți a Apocalipsei ne obligă să acceptăm că și aici, în cazul sufletelor de sub altar, avem de-a face cu simboluri.
De altfel, personificarea ca mijloc de redare a unei situații reale este deseori folosită în Biblie. În Geneza 4,9.10, Dumnezeu i se adresează lui Cain, spunându-i: „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine”. Este evident că și aici avem o personificare, căci niciunde în lume sângele nu are glas.
În Habacuc 2,11 întâlnim o altă personificare: „Căci piatra din mijlocul zidului strigă și lemnul care leagă grinda îi răspunde.” În Iacov 5,4, se spune că „plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile și pe care le-ați oprit-o prin înșelăciune strigă!” Așadar, este evident că și în sigiliul al cincilea avem de-a face cu o personificare atunci când sufletele de sub altar sunt auzite că strigă către Dumnezeu, cerând să li se facă dreptate.
Interpretarea sigiliului al cincilea ca fiind o dovadă că sufletul supraviețuiește după momentul morții este inadmisibilă din mai multe puncte de vedere:
1) Concepția populară așază aceste suflete în ceruri. Însă altarul de jertfe pe care au fost sacrificate ele nu poate fi cerul. În cer nu există decât un singur altar – cel al tămâierii, care nu are legătură cu sângele jertfelor. Ar fi incorect să credem că sufletele celor martirizați s-ar afla sub altarul tămâierii, adică în cer.
2) Chiar dacă am accepta ideea că aceste suflete s-ar afla în cer, contrar învățăturilor biblice, ar fi de neînchipuit pentru concepția noastră despre atmosfera cerului că aceste milioane și milioane de suflete ar sta încarcerate în spațiul îngust al unui simplu altar. Și aceasta nu pentru un timp scurt, ci pentru veacuri întregi…
3) Dacă aceste suflete ar fi în cer, bucuria eliberării lor de chinurile de pe pământ ar trebui să estompeze dorința de răzbunare și dreptate. Ele nu ar mai avea motiv să se plângă, dimpotrivă, ar trebui să le fie recunoscătoare celor care i-au ucis, trimițându-i mai repede în cer.
4) Conform concepției populare a existenței unui rai și iad actuale, toți persecutorii care i-au martirizat pe creștini ar trebui să sufere în focul iadului deja de multă vreme. Ce rost ar mai avea cererea acestor suflete de a li se face dreptate, din moment ce acei care i-au ucis sunt deja pedepsiți?
Așadar, sigiliul al cincilea nu poate susține în niciun mod teoria populară a nemuririi sufletului. Prima ocazie în care aceste „suflete de sub altar” sunt văzute vii în „Apocalipsa” este învierea celor drepți (Apocalipsa 20,4‑6).
„Până când, Stăpâne” (gr. „ho despotes”) – O persoană care domnește peste toate lucrurile. Ioan nu folosește aici termenul „kyrios”, un titlu obișnuit al lui Dumnezeu în Noul Testament, ci „ho despotes”.
„Zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului” – Unii comentatori scot în evidență faptul că rugăciunea acestor suflete de martiri nu ar fi o rugăciune creștină, căci ea nu este compatibilă cu rugăciunea Domnului Christos pe cruce: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”, sau cu rugăciunea diaconului Ștefan care se ruga pentru persecutorii lui în timp ce își dădea viața.
Totuși, ideea răzbunării, în sensul intervenției dreptății divine, este obișnuită în Vechiul Testament. Psalmistul Asaf se ruga Domnului: „Pentru ce să zică neamurile: „Unde este Dumnezeul lor?” Să se știe, înaintea ochilor noștri, printre neamuri, că Tu răzbuni sângele vărsat al robilor Tăi!” (Psalm 79,10). Aici nu este vorba atât de mult de răzbunare și satisfacție personală, cât mai degrabă de instaurarea dreptăți divine, a reabilitării caracterului lui Dumnezeu și instaurarea armoniei universale.
Vers.11: „Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă și li s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor, care aveau să fie omorâți ca și ei.”
„O haină albă” – Ceea ce Cornilescu a tradus cu „haină albă” este de fapt „stola”, o „robă”. Expresia folosită de Ioan în pecetea a cincea este diferită de cea folosită în alte locuri din „Apocalipsa” și tradusă prin „haină” (vezi Apocalipsa 3,5; 4,4).
„Stola” este o robă lungă purtată ca un semn distinctiv (vezi Marcu 12,38). Faptul că aceste suflete primesc câte o „stola” semnifică recunoașterea lor ca biruitori de către cer, deși ei și-au sfârșit viața în ocară.
Faptul că aceste haine sunt albe ne conduce la neprihănirea Domnului Christos, căci în simbolistica Bibliei haina albă reprezintă neprihănirea lui Christos acordată celor care cred în El (îndreptățire, Apocalipsa 19,8). Astfel, cei veniți din marea strâmtorare primesc haine albe (vezi Apocalipsa 7,13.14), ele reprezentând haina de nuntă din Pilda nunții fiului de împărat din Matei 22,11.12.
Unii comentatori susțin că hainele albe ar fi corpuri spirituale slăvite (un fel de prelungire a slavei personale a lui Dumnezeu), oferite sufletelor martirilor înainte de răsplătirea lui Dumnezeu dată tuturor mântuiților. Însă contextul întregii cărți a Apocalipsei nu ne permite o astfel de interpretare. Hainele albe reprezintă, așa cum s-a afirmat mai sus, neprihănirea Domnului Christos acordată omului păcătos, procesul fiind numit „îndreptățire prin credință”.
Cei care vin din marea strâmtorare și-au albit hainele în sângele Mielului (vezi Apocalipsa 7,13.14; 22,14). Este evident că aici este vorba de hainele caracterului, nicidecum de corpuri spirituale slăvite. De asemenea, Biserica din Laodicea este sfătuită să cumpere „haine albe” de la „Martorul credincios” (vezi Apocalipsa 3,18). Ar fi un nonsens să acceptăm că credincioșii acestei biserici ar avea încă de pe acest pământ corpuri spirituale slăvite.
O înțelegere a semnificației acordării de „haine albe” sufletelor de sub altar o putem avea din comentariul lui Uriah Smith la cartea Apocalipsei: „Biserica apostaziată și prigonitoare, pentru a-și scuza faptele ei criminale de ucidere a martirilor, îi înfierase pe acești martori ai lui Christos ca pe niște eretici, dezbinători și tulburători ai ordinii, ca pe niște unelte ale Satanei. La moartea lor pe rug, zugrăveau pe hainele lor figuri ale lui Satana, ca să trezească în public o mare oroare față de dânșii. Ei s-au coborât în mormânt în modul cel mai disprețuit și batjocoritor posibil; viața lor a fost ponegrită și numele lor calomniat și pătat, motivele acțiunilor lor disputate, iar mormintele lor acoperite cu ocară și rușine, ca și când ei ar fi avut cele mai ordinare și cele mai rele caractere.
Dar îndată ce razele Reformei au început să se ivească, s-a luminat și cauza lor. Biserica a fost demascată și învinuită ca omorâtoare a martorilor lui Christos, iar martirii au devenit cunoscuți în public ca niște apărători credincioși ai adevărului Evangheliei.
Ei au fost acum dezbrăcați de aceste veșminte de ocară, cu care îi îmbrăcase Biserica Catolică, și au fost îmbrăcați cu veșmintele credincioșiei și ale curăției, adică au fost recunoscuți ca bărbați drepți și credincioși, iar cauza lor ca vrednică de admirat și de urmat. Totuși, ei se odihnesc mai departe în mormintele lor în care au fost puși mai înainte până la venirea Stăpânului lor, Christos” (3).
Această a cincea pecete a fost o încurajare pentru creștinii din vremea lui Ioan, care văzuseră persecuția fraților de credință din timpul domniei lui Nero și care stăteau acum în fața amenințării unui nou val de persecuții în timpul domniei lui Domițian. Dar această pecete urmă să-i încurajeze și pe creștinii din veacurile următoare, până la revenirea Domnului Christos, fiind asigurați că jertfa vieții lor nu va fi zadarnică, iar cauza lui Dumnezeu va fi biruitoare, ei fiind reabilitați în fața Universului întreg.
Pecetea a cincea ne arată că în perioada Reformei încă nu sosise vremea răsplătirii finale. Lupta dintre bine și rău urmă să continue până la biruința finală. Păcatul trebuia să-și demonstreze caracterul odios, iar dreptatea lui Dumnezeu trebuia să iasă în evidență în toate procedeele sale.
„Li s-a spus să se mai odihnească puțină vreme până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor care aveau să fie omorâți ca și ei” – Goodspread traduce acest verset cu „Fiți liniștiți pentru încă puțină vreme”. Persecuțiile împotriva creștinilor sinceri nu aveau să înceteze odată cu Reforma. Dimpotrivă, noi valuri de persecuții urmau să se ridice în veacurile următoare.
Dacă sigiliul al cincilea vorbește de „împlinirea” numărului celor ce urmau să fie omorâți pentru credința lor, nu trebuie să înțelegem că aici se vorbește despre predestinație. Este vorba mai degrabă de preștiința lui Dumnezeu. Nu suntem în fața unui decret ceresc prin care a fost stabilit dinainte numărul celor care își vor da viața pentru credința lor. Această interpretare ar aduce grave prejudicii caracterului lui Dumnezeu.
Expresia vrea să arate că Planul de Mântuire încă nu se sfârșise și că mai erau evenimente ce urmau să se deruleze până la împlinirea lui deplină. „Completarea” numărului celor martirizați urma să fie făcută prin crimele inchiziției spaniole, prin arderea pe rug a luteranilor sub Francisc I și Henric al II-lea, prin masacrarea hughenoților în „Noaptea Sfântului Bartolomeu” sub Carol al IX-lea, prin masacrarea valdenzilor în Provence și Piemont, prin prizonierii din Turnul Constanței și cei de pe galerele lui Ludovic al XIV-lea, prin măcelurile Ducelui de Alba în Olanda împotriva „guelfilor”, prin dragonadele și revocarea „Edictului de la Nantes” sub domnia lui Ludovic al XIV-lea.
Aceste mari mulțimi de creștini, care au plătit cu propria lor viață credința lor în Evanghelie, aveau să demonstreze lumii și Universului întreg că adevărul lui Dumnezeu nu se găsea în Biserica decăzută a Romei.
Între 1686 și 1700, peste treizeci de pastori protestanți au fost uciși în Franța, fiind trași pe roată sau arși pe rug. În 1700, peste două mii de persoane care luaseră parte la adunări religioase protestante au fost puse în lanțuri și urcate în galere la Marsilia și Toulon. În 1749, arhiepiscopul de Wesprem solicită într-o scrisoare publică distrugerea totală a protestantismului în Ungaria (4).
Însă la mijlocul secolului al XVIII-lea, persecuția a fost oprită. În 1761 a avut loc cea din urmă execuție a unui pastor (Rochette) pe motiv religios. În 1787, Ludovic al XVI-lea a acordat libertatea de conștiința protestanților, un câștig obținut cu un preț scump, dar care a meritat. Dar oare, până la sfârșitul istoriei Planului de Mântuire, câți martiri se vor mai adăuga „sufletelor de sub altar”?
Cel de-al cincilea sigiliu s-a consumat, făcând să se audă cererea martirilor pentru dreptate divină. Cerul le-a înregistrat cererea, reabilitarea lor a fost făcută, persecutorii au trebuit să-și pună în cele din urmă sabia în teacă. Dar istoria mai avea încă de parcurs un drum, și alte două sigilii așteptau să fie rupte.
sursa: https://www.loribalogh.ro/