Categoria: Profetii biblice
(cap. 5,1‑14)
Considerații generale
Viziunea tronului lui Dumnezeu, redată în capitolul 4 al „Apocalipsei”, se continuă în capitolul 5, având de data aceasta în centrul atenției cartea aflată în mâna Celui ce șade pe scaunul de domnie. O carte în mâna lui Dumnezeu… O carte pecetluită cu șapte peceți (cifra șapte simbolizează desăvârșirea), sugerându-ne că ceea ce este scris în ea este o taină pe care nimeni din Univers nu o poate desluși.
Capitolele 4 și 5 ale „Apocalipsei” sunt complementare. Dacă în capitolul 4 Dumnezeu e prezentat în calitatea Sa de Creator, în capitolul 5 El e văzut dintr-o altă perspectivă – aceea de Mântuitor și Răscumpărător. Ambele capitole se încheie cu câte un imn de laudă și adorare: în primul caz, cei 24 de bătrâni se închină Creatorului, în timp ce capitolul următor se încheie cu o grandioasă simfonie universală, în care închinarea este adusă Răscumpărătorului.
În Antichitate, forma cărților era total diferită de cea actuală. Ținând cont de contextul istoric în care a fost primită viziunea, cartea cu cele șapte peceți trebuie să fi fost un sul, probabil de pergament, scris pe ambele fețe și sigilat cu șapte peceți. Cel care dorea să ia cunoștință de conținutul cărții trebuia mai întâi să rupă sigiliul.
În cazul cărții aflate în mâna Tatălui, nu este vorba doar de un sigiliu, ci de șapte sigilii. Scena căpăta accente dramatice atunci când Ioan, martor la grandioasă scenă din fața tronului divin, constată că nu se găsește nimeni în cer și pe pământ care să poată rupe sigiliile și să deschidă cartea. Ioan este atât de marcat de acest fapt încât mărturisește: „Și am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea” (cap. 5,4).
Și totuși, există o soluție divină la situația tensionată legată de această carte, pe care nimeni din Univers nu era capabil să o deschidă. Soluția? Poate că Ioan se aștepta la cu totul altă rezolvare. Poate se aștepta ca un înger de lumină să fie împuternicit de Dumnezeu să deschidă cartea. Sau poate una dintre făpturile vii pe care le vedea înaintea tronului… Sau poate unul dintre cei 24 de bătrâni…
Dar nu! Soluția cerului era cu totul alta decât cea la care se așteaptă oamenii: un Miel care părea junghiat. Nici măcar un leu, un vultur… Un simplu Miel… Una dintre lecțiile pe care noi, oamenii, le învățăm cel mai greu este aceea că Dumnezeu nu depinde de puterea, abilitățile, faima sau bogățiile vreuneia dintre ființele create pentru a-Și împlini planurile. „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de rușine pe cele tari” (1 Corinteni 1,27 up.).
Mielul junghiat, simbol al Domnului Iisus Christos jertfit pe cruce, este Soluția lui Dumnezeu pentru marea dramă a păcatului. Prin biruința obținută pe cruce, Domnul Christos a primit competența și autoritatea de a deschide cartea cu cele șapte peceți, și a ne descoperi taina celor scrise în ea.
Cartea pecetluită din mâna Tatălui nu este altceva decât istoria Bisericii creștine până la sfârșitul timpului, istorie ale cărei scene sunt o taină pe care doar Dumnezeu o cunoaște. Faptul că El e dispus să ofere cartea spre desigilare demonstrează disponibilitatea Sa de descoperi omului tainele Sale, în acest caz, disponibilitatea Sa de a ne descoperi viitorul.
În anul 303 d.Ch., Victorinus, un creștin martirizat pe vremea persecuțiilor lui Dioclețian, a scris un comentariu în care scoate în evidență faptul că „Apocalipsa” este construită pe principiul repetiției. Conform opiniei lui Victorinus, cele șapte epistole, cele șapte sigilii și cele șapte trâmbițe acoperă aceeași perioada istorică, ele fiind trei lanțuri profetice paralele.
Dacă cele șapte epistole reprezintă istoria Bisericii lui Christos, cea săracă, credincioasă, persecutată și neluată în seamă, următorul lanț profetic – cel al celor șapte sigilii – reprezintă istoria Bisericii creștine oficiale, a creștinismului în totalitatea lui, așa cum este, nu așa cum ar trebui să fie.
Faptul că această istorie se află în mâna lui Dumnezeu și a Mielului ne dă asigurarea că nimic din ceea ce se întâmplă pe pământ nu scăpa științei Lui și grijii Lui pentru mântuirea tuturor celor ce se încred în El.
Comentarii
Vers.1: „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce ședea pe scaunul de domnie o carte scrisă pe dinăuntru și pe dinafară, pecetluită cu șapte peceți.”
„O carte” – Pe vremea scrierii „Apocalipsei” cărțile aveau o formă cu totul diferită de cea a cărților de astăzi. De cele mai multe ori, cărțile Antichității nu erau altceva decât niște suluri alcătuite din bucăți lungi de pergament sau papirus, înfășurate pe un suport de lemn. Ceva asemănător poate fi văzut astăzi în sinagogile evreiești.
Cu privire la simbolistica sulului există mai multe interpretări. Unii comentatori sunt de părere că sulul reprezintă Împărăția lui Dumnezeu pe care o vor moșteni cei mântuiți. Această interpretare se bazează pe faptul că în dreptul roman există prevederea ca un testament să fie însoțit de șapte sigilii.
Însă un testament nu putea fi desigilat decât după moartea persoanei care l-a făcut. În acest caz, cei mântuiți nu vor putea primi Împărăția lui Dumnezeu decât după moartea ispășitoare a Domnului Christos (vezi Evrei 9,15). Deși hotărârea de a li se oferi mântuirea tuturor credincioșilor a existat „din veșnicii”, ea nu a putut fi executată decât după moartea Domnului Christos, mai exact, la revenirea Sa.
Deși pare corectă, această interpretare are un mare neajuns: Cele șapte peceți nu se referă la moștenirea promisă credincioșilor, ci la evenimente care urmau să se întâmple pe pământ în era creștină.
O altă interpretare susține că sulul cu șapte peceți reprezintă cartea vieții la care Biblia face deseori referire, mai ales în „Apocalipsa” (vezi cap. 3,5; 13,8; 20,12.15; 21,27). De obicei, pe suluri se scria doar pe o singură parte. Faptul că sulul din mâna Tatălui este scris pe ambele fețe ar putea fi legat, conform acestei interpretări, de numărul mare al celor mântuiți scriși în această carte (vezi cap.7,9). Ruperea sigiliilor ar însemna descoperirea numelor celor mântuiți.
Însă nici această interpretare nu satisface, deoarece nu corespunde evenimentelor care însoțesc ruperea sigiliilor. Mai mult decât atât, nu are niciun sens prezența cărții vieții în contextul acestui capitol.
O altă interpretare susține că sulul reprezintă Vechiul Testament împlinit în Noul Testament. Ea se bazează pe afirmația făcută de Domnul Iisus în sinagoga din Nazaret: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-ați auzit” (Luca 4,21). În felul acesta, Domnul Iisus este singurul care poate aduce la îndeplinire profețiile Vechiului Testament.
Pentru a afla adevărata semnificație a sulului cu șapte peceți, trebuie să luăm în considerare experiența lui Ezechiel, căruia i-a fost dată o carte sub forma unui sul scris pe ambele părți și care conținea „bocete, plângeri și gemete” (vezi Ezechiel 2,10). Profetului Ezechiel i s-a poruncit să mănânce sulul, după care trebuia să vorbească din nou poporului Israel.
Cea mai plauzibilă interpretare este cea care susține că sulul cu șapte peceți reprezintă istoria Bisericii între prima și a doua venire a Domnului Christos, incluzând și mântuirea poporului lui Dumnezeu și judecata finală. Astfel, ruperea celui de-al șaselea sigiliu ne conduce la ziua finală, iar ruperea celui de-al șaptelea sigiliu e însoțită de evenimente care nu sunt redate.
Concluzia care se impune este aceea că sulul cu șapte peceți cuprinde evenimentele legate de istoria Bisericii creștine, evenimente descrise în capitolele următoare ale „Apocalipsei” (7,1-22,21).
„Scrisă pe dinăuntru și pe dinafară” – Sulul pare a fi scris pe ambele părți, însă sunt comentatori care contrazic acest lucru. Ei susțin că sulul era scris doar pe dinăuntru, dar sigilat pe dinafară. Argumentul lor este legat de o virgulă care, dacă este mutată, dă un alt sens textului, care ar suna astfel: „Scrisă pe dinăuntru și sigilată pe dinafară.”
Practica de a scrie un sul pe ambele părți era destul de rar întâlnită în Antichitate (cartea se numea „opistografă”). Faptul că sulul din mâna Tatălui era scris pe ambele părți semnifică atotștiința lui Dumnezeu, mai ales în ce privește cunoașterea viitorului.
„Pecetluită cu șapte peceți” – Faptul că acest sul este sigilat cu șapte peceți nu trebuie să ne facă să credem că toate aceste sigilii puteau fi văzute dintr-o dată. Comentând acest aspect, John Wesley susținea că această carte era alcătuită de fapt din șapte volume strânse unul în celălalt, fiecare dintre ele fiind sigilat aparte. După desfășurarea primului sul, apărea al doilea cu sigiliul său, apoi al treilea și așa mai departe (1).
În Biblie, cifra șapte este simbolul perfecțiunii. Faptul că sulul este pecetluit cu șapte peceți arată că nicio ființă din Univers (în afară de o singură Excepție) nu are acces la conținutul cărții.
Vers.2: „Și am văzut un înger puternic care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?”
Dumnezeu nu este arbitrar în acțiunile Sale. Prin vocea îngerului puternic, El invită toate ființele din Univers să vină și să deschidă cartea. Dacă El le-ar fi interzis accesul la carte, gestul ar fi putut fi interpretat greșit. De aceea, Tatăl este dispus să ofere această posibilitate oricărei ființe, pentru ca toate ființele inteligente să realizeze că nimeni, în afara Fiului lui Dumnezeu, nu poate face această lucrare.
Vers.3: „Și nu se găsea nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea.”
Ioan privea scena din fața lui cu teamă. Fusese invitat: „Suie-te aici și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (cap.4.1), dar văzând că nimeni din cer sau de pe pământ nu e capabil să ia cartea și să-i rupă pecețile, se temea că făgăduința care îi fusese dată va rămânea neîmplinită.
Vers.4: „Și am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea și să se uite în ea.”
Universul întreg își manifestă neputința de a intra în sfatul și înțelepciunea planurilor lui Dumnezeu. Dezamăgit, Ioan plânge mult, fără să știe că există o soluție la problema ivită, că există o Persoană vrednică să ia cartea, să-i rupă pecețile și să o deschidă, făcând cunoscut tuturor evenimentele scrise în ea.
Câtă dreptate avea Benson, unul dintre comentatorii „Apocalipsei”, când spunea: „Apocalipsa n-a fost scrisă fără lacrimi și nici nu va putea fi înțeleasă fără lacrimi” (2).
Vers.5: „Și unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge. Iată că Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei.”
Temerea lui Ioan că nu există nimeni care să rupă sigiliile și să ne asigure că cele aflate în carte vor fi descoperite este înlăturată de unul dintre cei 24 de bătrâni. Dar de ce unul dintre bătrâni și nu un înger sau una dintre făpturile vii? De ce nu îngerul Gabriel e trimis să-l consoleze pe Ioan? Poate pentru ca acest „bătrân” avea aceeași experiență a luptei cu păcatul pe pământ ca și bătrânul Ioan, fiind răscumpărat prin aceeași jertfă a Domnului Christos.
„Leul din seminția lui Iuda” – Este o aluzie la una dintre primele profeții mesianice din Scriptură: „Iuda este un pui de leu. Tu te-ai întors de la măcel, fiule. Iuda își pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu, ca o leoaică. Cine-l va scula? Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Silo, și de El vor asculta popoarele” (Geneza 49,9,10).
„Rădăcina lui David” – Expresia este și ea inspirată din Vechiul Testament, făcând aluzie la profeția mesianică din Isaia 11,1: „Apoi o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai, și un Vlăstar din rădăcinile lui.”
Faptul că nimeni din cer sau de pe pământ nu putea deschide cartea scoate la lumină un adevăr biblic profund, dar în același timp simplu: Fără Persoana și lucrarea lui Iisus Christos, istoria este o enigmă. Filozofii care resping punctul de vedere creștin ajung să nu mai înțeleagă istoria și finalul ei. Faptul că sulul se află în mâna Domnului Christos ne asigură că El deține controlul și că El va conduce istoria spre un final și un scop mult mai înalt decât previziunile pesimiste ale oamenilor.
Vers.6: „Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii, și între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat și avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul.”
„Un Miel” – Când Ioan privește în direcția arătată, spre „Leul din seminția lui Iuda”, rămâne fără cuvinte. În loc de leu (simbolul tradițional iudaic pentru Mesia), Ioan vede un Miel care părea junghiat. În loc să vadă forța leului, bătrânului profet îi este dat să vadă puterea jertfirii de sine a Mielului.
În „Apocalipsa”, simbolul Mielului apare de 29 de ori, arătând spre Persoana Domnului Christos, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (vezi Ioan 1,29). Doar mâinile pironite pe cruce ale Mielului lui Dumnezeu puteau rupe sigiliile cărții din mâna Tatălui și puteau deschide sulul. Și aceasta nu prin puterea fizică, ci prin cea a iubirii, a ascultării și a jertfirii de sine.
Într-adevăr, Mielul lui Dumnezeu a fost rănit în palmele Sale, pentru a ispăși păcatele făptuirilor noastre; a fost rănit în picioare, pentru a ispăși păcatele umbletelor noastre; cununa de spini i-a rănit capul, pentru ca să ispășească păcatele gândurilor noastre, și a fost rănit în coastă ca să poată ispăși păcatele inimii noastre.
Toate națiunile lumii își aleg ca simbol câte un animal de pradă puternic (SUA – vulturul, Rusia – ursul, Anglia – leul; Franța – tigrul, etc.). Doar cerul și-a ales ca simbol un Miel, și acesta junghiat. De ce? Pentru că Mielul este simbolul puterii iubirii care se jertfește. Faptul că Mielul ce părea junghiat se află în centrul scenei cerești simbolizează jertfa Domnului Christos care se află în centrul Planului de Mântuire.
„Avea șapte coarne și șapte ochi” – În Biblie cornul este simbolul puterii, fie că este vorba de cea politică, fie că e vorba de cea religioasă (vezi 2 Cronici 18,10; Mică 4,13; Zaharia 1,18- 21). Șapte coarne semnifică puterea desăvârșită.
Ochiul este simbolul inteligenței și științei. Faptul că Mielul are șapte ochi, semnifică atotștiința Sa, precum și înțelepciunea Sa desăvârșită. Acești ochi sunt identificați cu cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, o expresie folosită pentru Duhul Sfânt (vezi cap.1,4). În cap. 4,5 este folosit un simbol diferit, „șapte lămpi”.
Vers.7: „El a venit și a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce ședea pe scaunul de domnie.”
Faptul că Mielul a luat cartea și i-a rupt pecețile demonstrează desăvârșita armonie care există între voința Tatălui și cea a Fiului Său, fiind o ilustrare a cuvintelor rostite de Domnul Iisus cu privire la relația Lui cu Tatăl: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10,30).
Vers. 8: „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută și potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților.”
Este momentul culminant al viziunii din capitolele 4 și 5. Toate ființele cerești care iau parte la scena din fața tronului Tatălui sunt conștiente de importanța actului la care asista, făcându-le să se închine Celui ce șade pe scaunul de domnie.
„Având fiecare câte o alăută” – Alăuta (gr. „kitharai”) sau lira era un instrument folosit la acompaniament. Prezența acestor instrumente în scena din fața tronului este legată de imnul care urmează să fie intonat.
„Potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților” – Potirul (gr. „phialai”), bolul sau farfurioara erau vase folosite în mod obișnuit pentru prezentarea darurilor. Iosif Flavius susține că aceste „potire” cu tămâie erau așezate pe pâinile din Sanctuarul pământesc.
Scena este deosebit de încurajatoare. Rugăciunile tuturor copiilor lui Dumnezeu din toate veacurile, ale tuturor celor umiliți, urâți și persecutați, sunt păstrate ca o comoară în vasele de aur ale cerului. De-a lungul istoriei păcatului, nicio rugăciune sinceră nu s-a pierdut, ci toate au fost înregistrate în memoria cerului, așteptând vremea răspunsului și a răsplății.
Vers.9: „Și cântau o cântare nouă și ziceau: „Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile, căci ai fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam.”
„O cântare nouă” – Cântărea este nouă pentru că ea reflectă experiența unică a celor răscumpărați din robia păcatului și morții – mântuirea prin jertfa Domnului Iisus Christos. Ea este nouă și pentru că diferă de tot ce se mai cântase până atunci. Este o „cântare nouă” a celor ce au un „nume nou” (vezi cap. 2,17; 3,12), care vor locui în „Noul Ierusalim” (vezi cap.21,2), atunci când toate lucrurile vor fi făcute „noi” (vezi cap.21,5).
Cântărea cea nouă este un imn al mântuirii universale, un ecou al închinării din Vechiul Testament când poporul lui Dumnezeu era chemat mereu să cânte Domnului o cântare nouă (vezi Psalmul 33,3; 98,1; 144,9; Isaia 42,10). Imnul scoate în evidență competența unică a Domnului Christos de a deschide cartea cu cele șapte peceți, datorită jertfei Sale răscumpărătoare. Imnul de laudă al celor 4 făpturi vii și al celor 24 de bătrâni este prima voce care participă la marea simfonie universală a cărei partitură este prezentată în finalul capitolului cinci.
„Vrednic ești Tu” – Competența celui ce deschide cartea nu este legată de puterea, demnitatea, sau poziția pe care le are Fiul lui Dumnezeu, ci de biruința câștigată de Iisus în lupta cu păcatul, și de desăvârșirea Sa morală. În această privință, nimeni din Univers nu poate fi pus alături de Domnul Iisus.
„Ai fost junghiat” – La baza vredniciei Domnului Christos de a deschide cartea cu cele șapte peceți se află moartea Sa mântuitoare pentru omenire, singura cale de împăcare a dreptății lui Dumnezeu cu iubirea Lui față de ființele create.
Vers.10: „Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru și ei vor împărăți pe pământ.”
„O împărăție și preoți” – Probabil este o aluzie la Exodul 19,6: „Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt.” Domnul Christos a făcut din Biserica Sa „o împărăție”, iar din membrii ei „preoți”. Faptul că cineva este membru al Împărăției îl califică în postura de „preot”.
Apostolul Petru întărește aceeași idee în prima sa epistolă, afirmând: „Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui…” (1 Petru 2,9). Cei care au primit mântuirea formează o împărăție al cărui împărat este Christos. Referința de aici este făcută cu privire la împărăția harului divin din inima oamenilor (vezi Matei 4,17). Un preot este cel ce aduce jertfe lui Dumnezeu (vezi Evrei 5,1; 8:3). Din punctul acesta de vedere, fiecare creștin are privilegiul de a aduce „jertfe duhovnicești”: rugăciune, laudă, mijlocire și mulțumire.
Deoarece fiecare creștin este un preot, el poate veni înaintea lui Dumnezeu pentru sine, fără mijlocirea unei alte ființe umane, dar și pentru alții. Marele nostru Preot și Mijlocitorul nostru este Domnul Christos (vezi 1 Timotei 2,5) și prin El avem privilegiul de a ne apropia „cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4,15,16).
„Ei vor împărăți pe pământ” – Deși nu este specificat timpul domniei pe pământ al celor mântuiți, înțelegem din capitolele 20 și 21 ale „Apocalipsei” că acest timp se referă la perioada de după mileniu.
Vers.11: „M-am uitat, și împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii și în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii și mii de mii.”
„Glasul multor îngeri” – Cea de-a doua voce care se unește cu cea a bătrânilor și făpturilor vii în marea simfonie universală de laudă la adresa lui Dumnezeu și a Mielului este cea a oștilor îngerești.
„Numărul lor era de zece mii de ori zece mii și mii de mii” – Nu este vorba aici de un număr literal, ci expresia folosită de Ioan vrea să redea infinitatea oștilor cerești. Probabil că expresia este preluată de Ioan din cartea lui Daniel 7,10.
Vers.12: „Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda.”
În acest imn de laudă universal este prezent și numărul șapte – numărul desăvârșirii. Sunt redate șapte motive pentru care îngerii cerești aduc lauda lor Celui ce șade pe tron și Mielului. Dintre aceste șapte motive, primele patru se referă la calități pe care le are Domnul Christos (putere, bogăție, înțelepciune și tărie), iar ultimele trei exprimă atitudinea pe care o au ființele create față de El (cinste, slavă și laudă).
Vers.13: „Și pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare și tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce șade pe scaunul de domnie și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!”
„Toate făpturile” – În marea simfonie universală care se înalță ca un imn de laudă la adresa lui Dumnezeu, intră în scenă și cea de-a treia voce – cea a tuturor ființelor create. Imnul lor de laudă este o exprimare a universalității mântuirii pe care a realizat-o domnul Christos, precum și a domniei Sale universale, „pentru ca în Numele lui Iisus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Christos este Domnul” (Filipeni 2,10.11).
Din punctul de vedere al cosmologiei antice, cerul, pământul, ceea ce se află sub pământ și marea constituiau întregul Univers. Expresia arată că întreaga Creație va recunoaște dreptatea lui Dumnezeu în felul în care a gestionat marea dramă a păcatului.
Vers.14: „Și cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” Și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au aruncat la pământ și s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor.”
Imnul de laudă al ființelor create merge în crescendo, iar ca răspuns la cântărea de laudă a oștirilor cerești toată Creația se unește în adorarea Tatălui și Fiului. Christos este biruitor, iar caracterul lui Dumnezeu este reabilitat înaintea întregului Univers.
Concluzii
Viziunea din capitolele 4 și 5 are menirea să ne descopere două lucruri importante:
1) În mijlocul Creației se află un Dumnezeu puternic, vrednic de încredere și vrednic să primească toată lauda și închinarea ființelor create. Este o asigurare a stabilității și armoniei în Universul creat.
2) Noi Îl putem înțelege pe Dumnezeu și planurile Sale doar prin prisma a ceea ce este și face Domnul Christos, Mielul lui Dumnezeu oferit omenirii.
A aplica scena glorioasă a închinării și adorării lui Dumnezeu la Biserică și la istoria pământească este o încercare inutilă. În această lume decăzută nu laudele la adresa lui Dumnezeu, ci blestemele la adresa Lui sunt cele care domină. Nu găsim în istoria acestui pământ niciun timp și niciun loc în care să se potrivească scenele glorioase din capitolele 4 și 5 ale „Apocalipsei”.
Ioan ne ajută să privim în viitor, la momentul în care Planul de Mântuire se va fi încheiat, iar cei răscumpărați vor fi intrat în Împărăția slavei care le-a fost promisă.
sursa: https://www.loribalogh.ro/