Categoria: Profetii biblice
(cap. 4,1-11)
Considerații generale
Capitolele patru și cinci din cartea Apocalipsei reprezintă un „interludiu” între scrisorile adresate celor șapte biserici (cap.2 și 3) și cele șapte sigilii (peceți), care reprezintă subiectul capitolului următor (cap.6).
Acest „interludiu”, cuprinzând descrierea viziunii tronului lui Dumnezeu, nu este întâmplător. Înainte de a intra în miezul luptei dintre bine și rău, dintre Biserica lui Christos și forțele lui Anticrist (luptă pe larg descrisă în capitolele următoare), cititorul este invitat în „camera de audiență” a cerului, direct în prezența tronului lui Dumnezeu.
De ce era nevoie de această viziune? Pentru ca fiecare credincios angajat în această teribilă lupta să poată primi asigurarea că deasupra tuturor lucrurilor care se întâmplă pe pământ este Cineva care supraveghează totul de pe tronul slavei Sale. Nimic nu scapă ochiului Său veghetor, nimic nu se întâmplă fără aprobarea Sa. În momentele ei de încercare, Biserica a avut și va avea mereu nevoie de o astfel de asigurare.
Pentru a privi evenimentele ce urmau să se întâmple pe pământ dintr-o altă perspectivă, mult mai largă și mai cuprinzătoare, Ioan este răpit în cer. În capitolele care urmează, scenele evenimentelor care se petrec pe pământ și cele ale evenimentelor care se petrec în cer se succed cu rapiditate, ajutându-ne să privim evenimentele dintr-o dublă perspectivă: pământească și cerească.
Întotdeauna tronul a fost un simbol al puterii și autorității în diferitele culturi și civilizații ale lumii. De la șeful de trib din junglă, care șade pe un scaun cioplit în lemn și împodobit cu ramuri și frunze, până la sultanii turci care ședeau pe un tron împodobit cu aur și pietre prețioase, scaunul de domnie a reprezentat întotdeauna obiectul unei atenții deosebite. Numai în Noul Testament pot fi găsite 62 de referințe la scaunul de domnie al lui Dumnezeu, dintre care 47 se găsesc în „Apocalipsa”.
Viziunea tronului lui Dumnezeu poate fi analizată din patru puncte de vedere: 1) Cine se află pe scaunul de domnie?; 2) Ce se află deasupra scaunului de domnie?; 3) Ce iese din scaunul de domnie? și 4) Cine se află în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu?
1) Cine se află pe scaunul de domnie din cer?
Ioan Îl vede pe Dumnezeu Tatăl, având „înfățișarea unei pietre de iaspis și de sardiu” (vers.3). Este demn de observat că apostolul nu face o descriere antropomorfă a Persoanei Tatălui, așa cum se întâmplă în cazul descrierii Fiului lui Dumnezeu. Explicația este legată de faptul că doar Fiul lui Dumnezeu a luat chip de om în derularea Planului de Mântuire. Ceea ce vede Ioan în legătură cu Persoana Tatălui aflată pe tronul Universului este doar strălucirea luminii care Îl înconjoară.
Dacă în capitolul 1 Ioan ne oferă detalii bogate legate de Persoana Fiului lui Dumnezeu, în capitolul 4 el nu mai găsește atât de ușor termenii prin care să-L descrie pe Cel aflat pe tron. Cele două pietre prețioase prin care Ioan încearcă să redea strălucirea reflectată de tronul ceresc sunt iaspisul transparent și sardiul de un roșu aprins – simboluri ale curăției și sfințeniei lui Dumnezeu.
2) Ce se află deasupra scaunului de domnie?
În cea de-a doua viziune primită de Ioan, deasupra scaunului de domnie este văzut arcuind un curcubeu, asemănat cu o altă piatră prețioasă: smaraldul. Prezența acestui curcubeu deasupra tronului ceresc este o asigurare că la cârma Universului se află Cineva care Își ține legământul, Cineva credincios cuvântului dat.
După Potop, curcubeul a fost dat omului ca o asigurare că lumea nu va mai fi niciodată nimicită prin apă (vezi Geneza 9,8-17), devenind de atunci un simbol al speranței. Verdele smaraldului contrastează cu roșul aprins al sardiului, simbolizând mila, harul și îndurarea lui Dumnezeu, în completarea dreptății și sfințeniei Sale.
3) Ce iese din scaunul de domnie?
Transportat în viziunea cerească, Ioan vede și aude ceea ce se întâmplă în fața tronului lui Dumnezeu: „Din scaunul de domnie ieșeau fulgere, glasuri și tunete” (vers.5). Ca răspuns, Ioan aude corul ființelor cerești izbucnind într-un imn de laudă: „Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute” (vers.11).
4) Cine se află în jurul scaunului de domnie?
Ioan vede 24 de bătrâni îmbrăcați în haine albe, stând pe 24 scaune de domnie. De asemenea, în viziune apar și patru făpturi vii, având o înfățișare greu de descris pentru un om nefamiliarizat cu realitățile cerești.
Capitolul cinci, care redă continuarea viziunii tronului lui Dumnezeu începută în capitolul patru, aduce în prim plan un alt Personaj aflat înaintea tronului ceresc: Mielul ce părea junghiat, singura Ființă din Univers capabilă să deschidă cartea cu cele șapte peceți din mâna Tatălui. Prin simbolul Mielului este reprezentat Însuși Fiul lui Dumnezeu, Cel care S-a adus jertfă de bunăvoie pentru salvarea omenirii (vezi Ioan 1,29. 36;).
Viziunea se încheie cu un imn de laudă la care participă toate ființele din Univers, o adevărată simfonie a mulțumirii și recunoștinței față de Dumnezeu și Fiul Său.
Comentarii
Vers.1: „După aceste lucruri m-am uitat și iată că o ușă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbițe și care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri.”
„După aceste lucruri” – Expresia nu dorește să ne transmită ideea că cele văzute de Ioan în capitolul patru trebuiau să se petreacă după evenimentele raportate în primele trei capitole, ci doar că el a primit o nouă viziune pe care începe să o relateze acum.
„O ușă era deschisă în cer” – Înaintea ochilor uimiți ai profetului se deschide o nouă perspectivă, un loc ceresc în care ochii săi pot pătrunde pentru a se încărca cu noul mesaj pe care trebuia să-l transmită Bisericii.
Cuvântul „cer”, folosit la singular, are sensuri diferite la Ioan. Uneori „cer” înseamnă reședința lui Dumnezeu (vezi cap. 3,12). Alteori, „cer” înseamnă doar acea parte din cosmos care va fi nimicită împreună cu pământul (vezi cap. 21,1). „Cer” mai poate însemna și locul în care a început conflictul dintre Dumnezeu și Satana (vezi cap. 12,7).
Afirmația: „o ușă era deschisă în cer” arată disponibilitatea lui Dumnezeu de a descoperi tainele Sale copiilor Săi de pe pământ, lucru deseori subliniat pe paginile Scripturii: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci” (Amos 3,7). Pentru credinciosul sincer care Îl caută pe Dumnezeu cu toată ființa sa, Dumnezeu va lăsa întotdeauna „o ușă deschisă în cer”, o cale de apropiere de Sine, de înțelegere a voii și a planurilor Sale.
„Suie-te aici” – Aceeași voce care îi poruncise lui Ioan să scrie cele văzute și auzite (vezi cap. 1,10) îl invită acum să urce în cer pentru a urmări desfășurarea evenimentelor ce aveau să se întâmple pe pământ dintr-o perspectiva cerească, panoramică. Doar din imediata apropiere a tronului lui Dumnezeu omul poate avea adevărata perspectiva asupra istoriei de pe pământ.
Vers.2: „Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și iată că în cer era pus un scaun de domnie, și pe scaunul acesta de domnie ședea Cineva.”
Pentru cei care au citit cartea profetului Daniel, este imposibil să nu observe asemănarea izbitoare dintre descrierea scenei judecății din Daniel 7,9.14 și viziunea tronului lui Dumnezeu din Apocalipsa cap.4. Deși aflați la o mare distanță de timp unul de altul (mai bine de șase secole), cei doi profeți au privilegiul să privească aceleași scene glorioase petrecute în preajma tronului lui Dumnezeu.
„Răpit în Duhul” – Este a doua viziune în care Ioan este „răpit”, transportat într-o stare spirituală care îl face capabil să privească scenele glorioase cerești (prima ocazie este redată în cap.1,10). A fi „răpit în Duhul” nu înseamnă a cădea într-o stare de transă sau catalepsie. Este vorba de o stare de înălțare spirituală, în care ochii văd, urechile aud, iar mintea înregistrează informațiile transmise de Dumnezeu.
„Un scaun de domnie” (gr. „thronos”) – În Noul Testament cuvântul „tron” este folosit de 62 de ori, iar numai în „Apocalipsa” el este prezent de 47 de ori.
Și alți profeți descriu scene legate de tronul lui Dumnezeu. Astfel, Isaia spune: „Am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt” (Isaia 6,1). Profetul Mica adaugă la rândul lui: „Am văzut pe Domnul pe scaunul Lui de domnie, și toată oștirea cerurilor stând lângă El, la dreapta și la stânga Lui” (1 Regi 22,19). David, la rândul lui, afirmă: „Dumnezeu împărățește peste neamuri, Dumnezeu șade pe scaunul Lui de domnie cel sfânt” (Psalmul 47, 8).
Se crede că scena glorioasă a tronului lui Dumnezeu a fost cea care l-a inspirat pe marele Haendel atunci când a scris oratoriul „Mesia”.
„Ședea Cineva” – În contrast cu descrierea detaliată pe care o face Fiului lui Dumnezeu în capitolul 1, în capitolul patru al „Apocalipsei” Ioan este foarte reținut. Dacă în primul caz era vorba de Fiul lui Dumnezeu care, datorită întrupării, putea fi descris în termeni pământești, în cazul viziunii din capitolul patru termenii de comparație lipsesc. Ioan se exprimă simplu, afirmând doar că pe tron era o Prezență, fără însă să ne dea detalii.
Vers.3: „Cel ce ședea pe el avea înfățișarea unei pietre de iaspis și de sardiu; și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.”
Acel „Cineva” care se află pe tronul ceresc nu mai este descris antropomorf, ca în cazul capitolului întâi al „Apocalipsei”. Ceea ce poate face Ioan este să descrie doar strălucirea orbitoare reflectată de tronul ceresc.
Ideea că tronul lui Dumnezeu este înconjurat de o lumină orbitoare este deseori subliniată în Biblie. Astfel, David afirmă în Psalmul 104,2: „Te învelești cu lumina ca și cu o manta…”, iar Pavel Îl descrie pe Dumnezeu ca locuind „într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, și care are cinstea și puterea veșnică” (1 Timotei 6,16).
Cele trei pietre prețioase folosite de Ioan pentru a-L descrie pe Cel care șade pe tronul ceresc sunt iaspisul, sardiul și smaraldul. Platon afirmă că acestea erau cele mai reprezentative dintre pietrele prețioase din Antichitate. Ele pot fi găsite și în descrierea făcută împăratului Tirului – simbol al lui Lucifer (vezi Ezechiel 28,13), dar și pe pieptarul marelui preot (vezi Exodul 28,15‑21).
Cu privire la semnificația celor trei pietre prețioase, comentatorii au diferite păreri. În general, se consideră că iaspisul transparent simbolizează curăția și sfințenia lui Dumnezeu; sardiul de un roșu aprins simbolizează dreptatea și judecata divină, iar smaraldul verde reprezintă mila, harul și îndurarea lui Dumnezeu.
„Scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu” – Nu putea exista un simbol mai potrivit care să vorbească despre credincioșia lui Dumnezeu în legământul Său făcut cu omul.
Curcubeul, ca simbol al harului și milei lui Dumnezeu, apare în istoria mântuirii încă de la Potop, când Creatorul i-a făgăduit lui Noe că pământul nu va mai fi niciodată nimicit prin apă (vezi Geneza 9,16.17). De atunci, curcubeul a devenit un simbol al speranței. Iar când acest simbol este asociat tronului lui Dumnezeu, cât de încurajator este să știm că la tronul Lui există speranță, îndurare și har pentru orice suflet omenesc care caută mântuirea.
Vers.4: „Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci și patru de scaune de domnie; și pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci și patru de bătrâni, îmbrăcați în haine albe; și pe capete aveau cununi de aur.”
„Douăzeci și patru de bătrâni” – Cine sunt cei 24 de bătrâni (prezbiteri)? Iată un subiect care i-a preocupat pe toți comentatorii „Apocalipsei”. Pentru aflarea identității acestora, Biblia ne oferă câteva amănunte importante:
– O prima observație care trebuie făcută este aceea că numărul 24 este alcătuit din 12 X 2, în care 12 reprezintă numărul Împărăției lui Dumnezeu (12 patriarhi, 12 apostoli, 12 temelii ale Noului Ierusalim, 12 porți ale Noului Ierusalim). Din această perspectivă, numărul 24 poate reprezenta Împărăția lui Dumnezeu din Vechiul și Noul Testament.
– De asemenea, numărul 24 pare a fi legat de numărul cetelor preoțești rânduite de David pentru slujba Templului. Din această perspectivă, cei 24 de bătrâni sunt un antitip al celor 24 de cete preoțești care slujeau cu schimbul în Templul din vechime (vezi 1 Cronici 24,3‑19).
– Un alt detaliu important este faptul că cei 24 de bătrâni stau pe scaune de domnie, amănunt ce leagă viziunea lui Ioan de cea a lui Daniel 7,9: „M-am uitat la aceste lucruri până când s-au așezat niște scaune de domnie…” Când judecata cerească descrisă în Daniel cap.7 începe, scaunele de domnie aflate în jurul tronului pe care șade „Cel Îmbătrânit de zile” sunt deja așezate.
– Faptul că cei 24 de bătrâni sunt îmbrăcați în haine albe și au pe cap cununi ale biruinței („stephanos” – cununa biruitorilor, nu „diadema” – cununa regală!), reprezintă un indiciu important că ei fac parte dintre oamenii răscumpărați de pe pământ. De altfel, în imnul de laudă pe care îl înalță acești 24 de bătrâni apare ideea de răscumpărare a oamenilor, lucru care nu apare în imnul de laudă al îngerilor și al tuturor celorlalte ființe din Univers (vezi Apocalipsa 5,9).
Aceasta este interpretarea cea mai plauzibilă, mai ales dacă o asociem cu evenimentele care au avut loc la învierea și înălțarea Domnului Christos. Când a înviat Iisus, „mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților care muriseră au înviat. Ei au ieșit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate și s-au arătat multora” (Matei 27,52.53).
Apostolul Pavel face o afirmație care vine în completare, ajutându-ne să înțelegem ce s-a întâmplat cu cei înviați cu ocazia învierii Lui Iisus: „S-a suit sus, a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4,8). Traducerea engleză a Bibliei (Revised Standard Version) redă acest text mult mai clar: „When he ascended on high, he led a host of captives, and he gave gifts to men” – „Când S-a înălțat, a luat cu El o oaste de captivi și a făcut daruri oamenilor”. De asemenea, traducerea franceză a Bibliei, făcută de abatele Crampon, redă textul astfel: „Etant monte sur les hauteurs, il a emmene des captives” – „Suindu-Se în înălțime, El a luat captivi.”
Astfel, în timp ce Matei vorbește despre învierea celor 24 de „bătrâni” cu ocazia învierii Domnului Iisus, Pavel vorbește despre înălțarea lor la cer, împreună cu Iisus. Acești sfinți înviați și luați la cer înainte de încheierea istoriei sunt antitipul snopului legănat adus la templu dintre primele roade în a doua zi de Paște (vezi Leviticul 23,15). Domnul Iisus a murit în a 14‑a zi (ziua pregătirii – vinerea) a lunii Nisan, prima lună din calendarul ebraic, și a înviat în a 16‑a zi (prima a zi a săptămânii – duminică) a aceleiași luni, îndeplinind cu exactitate simbolurile Vechiului Testament.
Cei 24 de bătrâni urmau să-L însoțească pe Domnul Iisus, în calitate de preoți, în lucrarea de mijlocire pe care Acesta urma să o înceapă în Sanctuarul ceresc după înălțarea Lui la cer. Prezența „bătrânilor” alături de Domnul în lucrarea pe care urma să o înceapă este împlinirea unei profeții rostite de Isaia: „Căci Domnul oștirilor va împărăți pe muntele Sionului și la Ierusalim, strălucind de slavă în fața bătrânilor Lui” (Isaia 24,23).
Alte interpretări susțin că cei 24 de bătrâni reprezintă un corp de îngeri care Îl asistă pe Domnul Christos în lucrarea Lui, sau că ei sunt o replică la cei 24 de zei din panteonul babilonian. Însă e greu de crezut că Dumnezeu ar proceda în acest fel, ținând cont de atitudinea Lui categorică față de idolatrie. Există și alte interpretări care susțin că cei 24 de bătrâni îi reprezintă pe cei 12 patriarhi din Vechiul Testament și pe cei 12 apostoli din Noul Testament.
Însă cea mai plauzibilă interpretare este cea care susține că cei 24 de bătrâni sunt oameni răscumpărați de pe pământ, care au biruit în lupta cu păcatul și care îl însoțesc pe Domnul Iisus în lucrarea Sa. John Wesley avea aceeași convingere cu privire la acest subiect.
Vers.5: „Din scaunul de domnie ieșeau fulgere, glasuri și tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau șapte lămpi de foc care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu.”
„Fulgere, glasuri și tunete” – Sunt manifestări prin care Dumnezeu Își manifestă prezența. Când Domnul a coborât pe Muntele Sinai pentru a da Legea Sa, tunetele și fulgerele anunțau prezența Lui înfricoșată (vezi Exodul 19,16‑18; vezi și Apocalipsa 11,19; 16,18; Iov 37,4.5).
„Șapte lămpi de foc” – Acestea sunt simbolul Duhului Sfânt în plinătatea Lui, cifra șapte semnificând desăvârșirea, plinătatea. Uriah Smith, în cartea „Explicarea Apocalipsei”, face legătura între cele șapte lămpi de foc din viziunea lui Ioan și sfeșnicul cu șapte brațe care ardea necurmat în templul din vechime.
Vers.6: „În fața scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte și pe dinapoi.”
„Mare de sticlă, asemenea cu cristalul” – Ceea ce vede Ioan este greu de descris în cuvinte. De altfel, ori de câte ori omul care a avut privilegiul de a vedea câte ceva din slava cerului s-a confruntat cu aceeași dificultate. Căci, spune Pavel, unul din privilegiații cărora le-a fost dat să vadă ceva din lucrurile cerești, „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc” (1 Corintei 2,9).
Viziunea dată celor 70 de bătrâni ai lui Israel pe vremea Exodului conține un tablou asemănător: „Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai că cerul în curăția lui” (Exodul 24,10). Ceva asemănător a văzut și profetul Ezechiel în viziunea primită în capitolul întâi al cărții sale (vezi Ezechiel 1,22).
Marea asemănătoare sticlei (cristalului) nu este naturală. Este vorba doar de felul în care percepe Ioan acest element ceresc care adaugă solemnitate scenei dominate de prezența divină. „Marea de cristal” este un loc imens de adunare, aflat în fața tronului divin, unde mântuiții din toate timpurile se vor putea reuni după ce istoria păcatului se va fi încheiat. Găsim aceeași „mare de cristal” în cap. 15,2, unde este descrisă scena reunirii celor mântuiți din toate veacurile.
„Patru făpturi vii pline cu ochi pe dinainte și pe dinapoi” – Sunt ființe cerești greu de imaginat pentru mintea omenească, obișnuită să gândească doar în termenii pe care îi are la îndemână pe pământ.
Faptul că aceste ființe au ochi pe tot corpul este un simbol al inteligenței și al atenției lor nelimitate, al vegherii lor pentru onoarea lui Dumnezeu. Nimic nu poate scăpa observării și cunoașterii lor.
Vers.7: „Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un vițel; a treia are fața că unui om; și a patra seamănă cu un vultur care zboară.”
Cele patru făpturi vii nu sunt animale lipsite de inteligență, ci embleme care împodobesc tronul ceresc. Am putea considera că ele formează „blazonul” împărătesc al lui Dumnezeu. În literatura rabinică există un comentariu asupra acestui subiect:
„Cea mai puternică dintre păsări este vulturul; cel mai puternic dintre animalele domestice este taurul (boul sau vițelul); iar cel mai puternic dintre toate animalele sălbatice este leul; dar cel mai puternic dintre toți este omul.”
Fiecare dintre cele patru făpturi vii scoate în evidență una dintre trăsăturile esențiale ale Domnului Christos:
Leul, ca rege al animalelor, este un simbol al puterii și majestății, fiind găsit pe drapelele și blazoanele multor state. Leul este un animal de obicei liniștit. Însă atunci când este provocat, el devine mânios, iar curajul lui este fără margini.
Domnul Iisus a fost comparat cu „Leul din seminția lui Iuda” (vezi Apocalipsa 5,5) pentru că a avut curajul să-l înfrunte pe Satana pe propriul teren, luând asupra Sa natura umană după patru milenii de decădere. În Osea 5,14, Dumnezeu se compară pe Sine cu un leu neînfricat.
Vițelul (boul, taurul) era în Orient un simbol al răbdării și perseverenței. Nimeni nu a dovedit mai multă răbdare și perseverență în împlinirea Planului de Mântuire ca Domnul Christos.
Omul, în calitate de „coroană” a Creației, simbolizează înțelepciunea. De observat este faptul că, în timpul lucrării Sale publice, Domnul Iisus se recomandă adesea ca fiind „Fiul omului”. El este Acela în care „sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei”, Cel „în care locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,3.9).
Vulturul, ca rege al văzduhului, este un simbol al repeziciunii și vegherii, împodobind drapelul multor popoare. El Îl simbolizează pe Creatorul care veghează de la înălțimea cerurilor asupra împlinirii planurilor Sale, „căci Domnul Își întinde privirile peste tot pământul ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreaga a Lui” (2 Cronici 16,9). De asemenea, „vulturul cel mare” din Apocalipsa 12,14 este simbolul Domnului Christos care vine în ajutorul Bisericii sale persecutate.
Există o asociere între cele patru trăsături esențiale ale Domnului Christos, simbolizate de aceste patru animale, și cele patru aspecte sub care este prezentat Iisus în cele patru Evanghelii. Astfel, Matei scoate în evidență regalitatea Domnului Iisus (leu); Marcu evidențiază lucrarea de slujire a Acestuia (vițel); Luca insistă asupra faptului că Iisus a fost Fiul omului (om); iar Ioan scoate în evidență calitatea de Fiu al lui Dumnezeu al lui Iisus (vultur).
Vers.8: „Fiecare dintre aceste făpturi vii avea câte șase aripi și erau pline cu ochi de jur împrejur și pe dinlăuntru. Zi și noapte ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine.”
Între cele patru ființe văzute de Ioan și cele patru ființe care apar în viziunea lui Ezechiel din capitolul 1 există deosebiri semnificative. În timp ce ființele văzute de profetul Ezechiel sunt heruvimi, având fiecare câte patru aripi și câte patru fețe, cu rolul de a purta tronul lui Dumnezeu, în viziunea lui Ioan, cele patru ființe vii au câte șase aripi și doar câte o singură față, aflându-se în jurul tronului ceresc. Aceste patru ființe vii descrise în viziunea lui Ioan vor avea un rol important în viziunea celor șapte peceți.
„Zi și noapte” – Expresia nu trebuie înțeleasă în sensul că în cer, la tronul lui Dumnezeu, există alternanța dintre zi și noapte. Este vorba de o vorbire figurată care exprimă ideea de continuitate. Apocalipsa 22,5 spune clar că în cer nu există noapte. Dumnezeu Însuși fiind „o lumină de care nu poți să te apropii” (vezi 1 Timotei 6,16), ne e greu să credem că în prezența Lui mai poate exista întunericul nopții.
„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu” – Întreita laudă se adresează Sfintei Treimi și este de o asemănare izbitoare cu scena văzută de profetul Isaia: „Am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau templul. Serafimii stătea deasupra Lui și fiecare avea șase aripi… Strigau unul la altul și ziceau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui” (Isaia 6,1‑3).
„Cel Atotputernic” (ebr. „El Shadai”) – Este unul dintre numele lui Dumnezeu care scoate în evidență un atribut divin: atotputernicia.
„Care era, care este, care vine” – Expresia apare de mai multe ori în „Apocalipsa” (cap. 1,4.8; 11,17) și scoate în evidență un alt atribut divin: veșnicia. Dacă privim expresia strict din punct de vedere gramatical, ea ar fi trebuit să sune altfel: „care era, care este, care va fi”. De ce în locul viitorului „va fi” se folosește de fiecare dată un alt verb: „a veni”, folosit nu la viitor, ci la prezent?
Se pare că în această expresie se ascunde un mare adevăr legat de dorința lui Dumnezeu de a fi lângă ființele pe care le-a creat. Întotdeauna Dumnezeu se recomandă ca un Dumnezeu care „vine”, care tânjește să fie aproape de copiii Săi. Dumnezeu „vine” întotdeauna spre noi, căutând o relație cu ființele create, asemenea unui tată care face orice ca să fie mai aproape de copiii săi.
Vers.9: „Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste și mulțumiri Celui ce ședea pe scaunul de domnie, și care este viu în vecii vecilor…”
Spre deosebire de cei 24 de bătrâni care Îl laudă pe Dumnezeu pentru motive concrete (mântuirea oamenilor din orice seminție – cap. 5,9), cele patru făpturi vii fac același lucru, însă fără să ni se spună motivul laudei lor. De aici putem trage concluzia că cei 24 de bătrâni și cele patru făpturi vii sunt de naturi diferite.
Vers.10: „… Cei douăzeci și patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce ședea pe scaunul de domnie și se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, își aruncau cununile înaintea scaunului de domnie și ziceau: …”
Gestul celor 24 de bătrâni de a arunca cununile înaintea scaunului de domnie este un gest de umilință și recunoaștere că întregul merit al biruinței lor aparține lui Dumnezeu (cununile lor sunt „stephanos” – cununi ale biruinței, nu „diadema” – cununi ale regalității). Fără harul divin, biruința lor nu ar fi fost posibilă.
Vers.11: „Vrednic ești Doamne și Dumnezeul nostru să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute!”
Între imnurile de laudă înălțate de cei 24 de bătrâni și cele patru făpturi vii există diferențe de conținut. În timp ce făpturile Îl laudă pe Dumnezeu pentru atributele Sale divine, cei 24 de bătrâni Îl laudă pe Dumnezeu pentru lucrările Sale veșnice: „Tu ai făcut toate lucrurile și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute.”
Aceasta este prima parte a viziunii tronului lui Dumnezeu, ea încercând să ne introducă în atmosfera care există în gloriosul loc de unde este condus întregul Univers. Cea de-a doua parte a viziunii este redată în capitolul următor.
sursa: https://www.loribalogh.ro/