Categoria: Profetii biblice
Apocalipsa capitolul 3 – Epistola către Filadelfia (sec. XVIII-XIX)
(cap. 3,7‑13)
Privire de ansamblu
Filadelfia reprezintă penultimul popas în marele „drum” al „Apocalipsei” început în Efes, continuând cu Smirna, Pergam, Tiatira și Sardes, și încheindu-se cu Laodicea.
Supranumită și „Poarta Răsăritului”, Filadelfia este așezată pe râul Cogamus, la poalele răsăritene al Muntelui Tmolus și la întretăierea unor drumuri comerciale importante. Construit în centrul Anatoliei, la granița dintre provincii, la răscruce de drumuri și cumpănă de ape, orașul este o adevărată „cheie a Asiei”, deschizând și oprind trecerea spre mai multe provincii. Din cauza solului vulcanic pe care este construit, orașul a fost rebotezat de turci Alashehir („Orașul roșu”).
Filadelfia este cel mai tânăr dintre cele șapte orașe aflate pe traseul parcurs de „poștașul” „Apocalipsei”. A fost construit de Attalos II al Pergamului (159 -138 î.Ch.) în jurul anului 150 î.Ch. Numele orașului se trage de la „Filadelfus” (” iubitorul fratelui său”), epitet primit de Attalos datorită loialității lui față de fratele său mai mare, Eumenes II.
Herodot amintește de un zvon potrivit căruia Eumenes II ar fi căzut pe câmpul de luptă, într-o expediție militară. Attalos, fratele mai mic al lui Eumenes, a fost nevoit să preia conducerea regatului, însă, nu după mult timp, Eumenes s-a întors biruitor. Attalos i-a redat tronul cu bucurie și fără niciun regret, demonstrând loialitatea sa față de fratele său. Mai târziu, la insistențele romanilor de a-l convinge pe Attalos să ocupe tronul, înlăturându-l pe fratele său Eumenes, acesta a refuzat categoric.
În perioada în care aparținea regatului Pergamului, Filadelfia a devenit un oraș „misionar”, având sarcina de a răspândi cultura greacă. Succesul său se vede clar din faptul că în primele decade ale primului mileniu populația din întreaga zona nu vorbea decât limba greacă.
Zona în care a fost construită Filadelfia este bântuită de numeroase cutremure. În anul 17 d.Ch., a avut loc un cutremur devastator, care a distrus mai multe orașe din Asia Mică. Cu acea ocazie, stâlpii tuturor construcțiilor din Filadelfia s-au prăbușit, pagubele fiind imense. Drept recunoștință pentru ajutorul dat de Tiberiu la reconstrucția orașului, acesta va purta un nou nume – Neocaesarea. Și tot ca un gest de recunoștință, în oraș a fost introdus cultul împăratului, alături de numeroasele temple existente. Între ele, cel închinat lui Dionisos era cel mai important, el fiind și patronul orașului. Faptul nu este întâmplător, căci în jurul Filadelfiei existau o mulțime de podgorii renumite.
Orașul mai era numit și „Mica Atenă” datorită numeroaselor sale clădiri. Din cele mai multe dintre ele nu au mai rămas nici măcar ruinele. În Muzeul de Arheologie din Manisa pot fi întâlnite doar câteva monede, obiecte de cult și podoabe din epoca elenistică și romană. Din vechiul oraș au rămas doar câteva ruine, precum și vechiul zid, ros de ploi și întrerupt din loc în loc. Priveliștea este tristă: de mărețul zid al orașului de altă dată atârnă astăzi tot felul de magazii, târle de oi și cotețe de păsări…
Nu se cunosc prea multe despre începuturile creștinismului în Filadelfia. Tradiția creștină susține că Pavel l-a numit prezbiter al bisericii pe Luciu, o rudă a sa (vezi Romani 16,21). Potrivit „Constituțiilor Apostolice”, primul episcop a fost Demetrius, numit de Ioan (1).
În secolul al III-lea, Filadelfia și Tiatira au fost sub influența ereziei montaniste care susținea, printre altele, că Noul Ierusalim va coborî și se va așeza în apropierea Filadelfiei.
Adevărata glorie a orașului Filadelfia constă în faptul că a reușit să-și păstreze independența față de puterea turcească un timp îndelungat, deși se afla în mijlocul Anatoliei și fără să primească ajutor din afară. Asemenea Smirnei, Filadelfia și-a păstrat caracterul și populația majoritar creștină un timp mai îndelungat decât oricare altă cetate din Asia Mică. Faptul nu este întâmplător, căci Smirna și Filadelfia sunt singurele biserici dintre cele șapte amintite în „Apocalipsa” cărora Domnul Iisus nu le adresează nicio mustrare.
În pofida atacurilor repetate ale turcilor, Filadelfia a rămas în mâinile bizantinilor până la sfârșitul secolului al XIV-lea. De abia în anul 1390 Filadelfia este cucerită de turcii lui Baiazid, fiind ultima cetate bizantină din Asia care își deschide porțile mahomedanismului.
Filadelfia a avut martirii săi. La mijlocul secolului al XVIII-lea, Demetrios al Filadelfiei, fiu de preot trecut la islamism, dar reîntors apoi la credința creștină, a fost martirizat. La fel s-a întâmplat și cu Hadji George mai târziu.
La sfârșitul primului război mondial, populația încă era majoritar creștină, însă în 1923 toți creștinii au fost alungați din oraș, astfel încât astăzi nu mai există nicio urmă de creștinism, în afară de ruinele unor biserici.
În pofida dezastrelor care au lovit Filadelfia de-a lungul timpului, orașul a supraviețuit. Astăzi, deși Alashehir este un oraș păgân, el încă păstrează ceva din dragostea frățească a fondatorilor săi, precum și a creștinilor care au locuit în el în cea mai mare parte a istoriei lui.
Filadelfia simbolizează Biserica creștină aflată în efervescența marilor treziri spirituale și a lucrării misionare dintre anii 1755 -1844. Desigur, începutul și sfârșitul unei perioade istorice a Bisericii nu corespunde exact unei date fixe. Mai mult chiar, unele perioade din istoria Bisericii se întrepătrund, nefiind delimitate exact. Totuși, putem folosi aceste datări orientativ.
Comentarii
Vers.7: „Îngerului bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide și nimeni nu va închide, Cel ce închide și nimeni nu va deschide.”
„Filadelfia” – Orașul a fost întemeiat pe iubirea și devotamentul a doi frați: Attalus și Eumenes ai Pergamului. Nici ispita puterii, nici cea a bogăției, nu au putut sta în calea fidelității dintre cei doi frați, rămași în istorie ca un exemplu demn de urmat. Numele orașului provine de la epitetul „Filadelfus”, dat lui Attalus II, rege al Pergamului între anii 159 și 138 î.Ch.
Numeroasele nenorociri abătute asupra Filadelfiei nu au reușit să o distrugă. De fiecare dată orașul a renăscut, locuitorii lui păstrându-și caracterul iubitor până în zilele noastre, deși actualul oraș turc Alashehir este în întregime păgân.
„Cel Sfânt” – În perioada Sardes, Biserica a cunoscut un proces de decădere. Era nevoie de continuarea Reformei pentru ca Biserica să fie condusă spre o nouă treaptă de sfințenie și o înțelegere mai deplină a adevărului. Însă această lucrare nu putea fi adusă la îndeplinire decât de Cineva Sfânt și Adevărat.
În „Apocalipsa”, expresia „Cel Sfânt” este atribuită doar lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 4,8; 6,10). În mod obișnuit, ea se referă la Domnul Christos – Mesia (vezi Marcu 1,24; Luca 4,34; Ioan 6,69; 1 Ioan 2,20).
„Cel Adevărat” – Expresia are două înțelesuri: „Cel ce este real” și „Cel ce este vrednic de încredere”. În Scriptură, Dumnezeu e prezentat ca Cel care „ține credincioșia în veci” (vezi Psalmul 146,6), ca „Dumnezeul adevărului” (vezi Isaia 65,16), ca un Dumnezeu în care te poți încrede oricând.
„Cel ce ține cheia lui David” – Expresia poate fi înțeleasă doar în contextul istoriei Vechiului Testament. Cheia lui David este simbolul împărăției mesianice a slavei. Iudeii au avut întotdeauna pretenția că sunt poporul lui Dumnezeu și că dețin cheile Împărăției cerești.
Însă Ioan, autorul „Apocalipsei”, îi contrazice, afirmând că adevăratul deținător al acestor „chei” este Domnul Iisus – Mesia (vezi Apocalipsa 5,5). În momentul în care evreii L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu – Mesia, ei au pierdut aceste „chei”, ele fiind date Bisericii creștine (vezi Matei 16,19).
„Cel ce deschide și nimeni nu va închide, Cel ce închide și nimeni nu va deschide” – În calitatea Sa de deținător al „cheii lui David”, Domnul Iisus are autoritatea asupra Bisericii, fiind singurul care are puterea de a închide și de a deschide, și de a duce mai departe Planul de Mântuire, până la împlinirea lui deplină.
Vers.8: „Știu faptele tale; iată că ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puțină putere și ai păzit Cuvântul Meu și n-ai tăgăduit Numele Meu.”
„Știu faptele tale” – Deși nu ne sunt amintite aceste fapte, ele trebuie să fie lăudabile, având în vedere că solia către Filadelfia nu conține nicio mustrare. Ceea ce a caracterizat creștinismul din perioada marilor redeșteptări religioase din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au fost dragostea frățească, atașamentul față de adevărurile Bibliei, precum și iubirea de oameni, manifestată prin aprinderea zelului misionar.
Suntem din nou asigurați că cerul înregistrează cu cea mai mare exactitate tot ce se întâmplă pe pământ: în societate, în Biserică, în familie și în inima omului.
„Ți-am pus înainte o ușă deschisă pe care nimeni n-o poate închide” – Cei mai mulți comentatori interpretează expresia „ușă deschisă” ca însemnând posibilitățile fără precedent oferite Bisericii din această perioadă de a predica Evanghelia lumii întregi.
Metafora „ușii” este des întâlnită în Noul Testament și e folosită pentru a reda ocaziile și posibilitățile de a vesti Evanghelia acolo unde până atunci ea nu fusese vestită (vezi 1 Corinteni 16,9; 2 Corinteni 2,12; Coloseni 4,3; Fapte 14,27). De asemenea, trebuie spus că această posibilitate de vestire a Evangheliei este unul din cele mai puternice semne ale apropierii revenirii Domnului Christos (vezi Matei 24,14).
Un rol important în apariția Bisericii Filadelfia l-au avut cele două revoluții: cea din 1776 din America și Revoluția Franceză din 1789. Aceste evenimente au trezit interesul oamenilor pentru studiul Bibliei, mai ales al cărților profetice „Daniel” și „Apocalipsa”.
La începutul secolului al XIX-lea, mai ales în Anglia și Statele Unite, Reforma a cunoscut o redeșteptare fără precedent. Mișcarea pietiștilor din Germania și a fraților Wesley din Anglia i-a condus pe oameni înapoi la Biblie, ridicându-se împotriva moralei scăzute, secularismului și deismului.
Zeci de bărbați din diferite denominațiuni au organizat grupe de studiu al Bibliei, au întemeiat societăți misionare și s-au implicat în diferite activități cu caracter social și de sănătate. În această perioadă a apărut o mulțime de compozitori și poeți care ne-au lăsat un adevărat tezaur de imnuri creștine, care exprima bucuria unei vieți noi, schimbată prin harul lui Dumnezeu.
Bisericile evanghelice care au apărut în această perioadă nu erau interesate atât de mult de organizarea lor și de problemele de doctrină, ci mai degrabă erau interesate de creștinismul practic, de viața de rugăciune și de studiul Scripturilor.
Ca urmare a lucrării acestor biserici, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în lumea occidentală s-au produs multe reforme sociale. Astfel, în 1772, în Anglia se interzice deținerea de sclavi, pentru ca în 1807, Parlamentul englez să interzică definitiv comerțul cu sclavi. La Congresul de la Viena din 1815, delegatul englez a reușit să obțină scoaterea comerțului cu sclavi în afara legii.
În ceea ce privește misionarismul, secolul al XIX-lea a fost supranumit și „Marele Secol”, datorită înființării a numeroase societăți misionare și biblice, care au schimbat radical fața lumii. Astfel, în 1792 a fost înființată în Anglia Societatea Misionară Baptistă, ca urmare a viziunii lui William Carey – misionarul Indiei (1761-1834). Acest pantofar autodidact, care a învățat singur câteva limbi și care a tradus Biblia în câteva dialecte vorbite în India, avea drept motto următoarele cuvinte: „Așteaptă lucruri mari de la Dumnezeu și îndrăznește lucruri mai pentru Dumnezeu.”
În 1796-1797, a luat ființă „Societatea Misionară Scoțiană” și „Societatea Misionară Glasgow”, fondate de prezbiterieni. În 1799 a luat naștere „Societatea Misionară Bisericească” a anglicanilor evanghelici, iar în 1817, metodiștii au înființat „Societatea Misionară Wesleyană”, cu scopul de a duce Evanghelia în China. În 1810, a luat ființă prima „Societate Misionară Americană”.
Tot în această perioadă – cea a bisericii Filadelfia – Robert Muffat (1795‑1883) a tradus Biblia în limbile vorbite de triburile din Africa de Sud, în timp ce David Livingstone s-a luptat împotriva comerțului cu sclavi din Africa.
În 1804 a luat ființă „Societatea Biblică Britanică”, deschizând drumul pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu la orice etnie și orice popor.
În bisericile Filadelfiei se punea accent tot mai mult pe botezul prin scufundare, pe doctrina revenirii lui Iisus și pe misiune. Ca urmare a acestei mișcări de redeșteptare, creștinismul devine o religie globală, influențând mersul istoriei întregii lumi.
Un alt element important care a caracterizat marile redeșteptări religioase din această perioadă a fost interesul crescut față de cărțile profetice „Daniel” și „Apocalipsa”. Nimeni nu poate explica trezirea interesului față de profețiile apocaliptice, afară de faptul că acesta era planul lui Dumnezeu. „Ușa deschisă” de El nu mai putea fi închisă de nimeni. Studiul celor două cărți profetice i-a condus pe oameni aflați pe continente diferite, fără să știe unul de altul, la concluzia că revenirea Domnului Christos este foarte aproape.
Consecința cea mai vizibilă a trezirii interesului față de profețiile escatologice a fost apariția unei mișcări advente în diferite părți ale lumii creștine și în aceeași perioadă de timp. Astfel, în 1821 Joseph Wolf, „misionarul lumii”, a început să predice despre apropiata revenire a Domnului Iisus. În aceeași perioadă, în America de Sud, un spaniol iezuit pe nume Emanuel Lacunza, a publicat convingerile sale cu privire la apropiata revenire a lui Iisus sub pseudonimul Rabi Ben Ezra. Bengel, pastor al Bisericii Luterane, savant și critic al Bibliei, a fost și el captivat de adevărul revenirii lui Christos în timp ce pregătea o predică din Apocalipsa cap.21.
Marea redeșteptare religioasă de la începutul secolului al XIX-lea, legată de convingerea că revenirea lui Iisus era iminentă, a salvat Biserica din starea ei deplorabilă. Ea avea acum un obiectiv sfânt și urgent: evanghelizarea lumii.
Mișcarea Adventă, inițiată de William Miller (1782-1849), a fost cea mai importantă mișcare religioasă din acea perioadă. În urma studierii cărților „Daniel” și „Apocalipsa”, Miller a ajuns la concluzia că Domnul Christos trebuia să revină în 1843‑1844. În 22 octombrie 1844, între 50 000 și 100 000 de credincioși au așteptat ca Domnul să revină la acea dată.
Ziua a trecut însă, fără ca Domnul Iisus să revină. Decepția a fost imensă, însă, continuând studiul Scripturii cu multă rugăciune, credincioșii sinceri au descoperit greșeala: Sanctuarul la care face referire profeția din Daniel 8,14 nu este pământul, ci Sanctuarul ceresc, în care Domnul Iisus mijlocește pentru Biserica Sa. Dintre cei rămași încrezători în Cuvântul lui Dumnezeu după marea dezamăgire din 1844 s-a născut Biserica Adventistă.
Fără a nega faptul că expresia „ușă deschisă” se la referă deschiderea a nenumărate ocazii pentru Biserică de a vesti lumii Evanghelia, mai există o interpretare, de data aceasta unică, aparținând în exclusivitate Bisericii Adventiste. Această interpretare nu o contrazice pe prima, ci vine în completarea ei.
Autoritatea Domnului Iisus de a închide și deschide este strâns legată de slujirea pe care o face în Sanctuarul ceresc în calitate de Mare Preot (vezi Evrei 8,1.2). În Sanctuarul din timpurile Vechiului Testament, în „Ziua Ispășirii”, în timp ce începea slujba în Sfânta Sfintelor, se încheia lucrarea în Sfânta. Niciun serviciu nu se mai oficia în Sfânta în timp ce marele preot se afla în Sfânta Sfintelor. Iată de ce, în Ziua Ispășirii, în timp ce o ușă era deschisă (spre Sfânta Sfintelor), altă ușa era închisă (spre Sfânta).
În plan istoric, conform profețiilor din Daniel 8,14 și 9,24‑27, această schimbare a lucrării Domnului în Sanctuarul din cer s-a produs în anul 1844. „Ușa deschisă” se referă la începerea slujirii Sale în Sfânta Sfintelor, iar „ușa închisă” se referă la încetarea lucrării Sale în Sfânta.
Vers.9: „Iată că îți dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei și nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale și să știe că te-am iubit.”
„Sinagoga Satanei” – Este pentru a doua oară când această expresie apare în conținutul celor șapte epistole. Prima referire la „sinagoga Satanei” ca fiind sinagoga iudaică se află în epistola către Smirna (cap.2,9).
Textul cunoaște mai multe interpretări. Unii susțin că este vorba de falșii iudei, falșii creștini sau chiar păgâni. Expresia pare că se referă la cei care s-au opus în trecut credinței creștine, dar care ulterior și-au recunoscut greșeala. Istoria a consemnat astfel de cazuri, începând chiar din vremea apostolilor (vezi Fapte 6,7).
„Să se închine la picioarele tale” – Textul îi include atât pe cei care au avut o atitudine ostilă în trecut față de credința creștină, dar care s-au pocăit, cât și pe cei care s-au împotrivit adevărului, dar constrânși de împrejurări, au fost nevoiți să recunoască lucrarea Evangheliei.
Ideea triumfului poporului Israel asupra vrăjmașilor săi este pretutindeni prezentă în Vechiul Testament (vezi Isaia 45,14; 49,23; 60,14; Ezechiel 36,23; 37,28). Toate aceste texte vorbesc despre biruința poporului Israel asupra celorlalte națiuni, fie prin umilirea lor în fața lui Israel, fie prin convertirea lor la credința lui Israel.
Ioan reia acest tablou al triumfului, însă îl întoarce. El privește în viitor la acea zi în care iudeii vor recunoaște că Biserica creștină este adevăratul popor al lui Dumnezeu în timpurile Noului Testament.
Vers.10: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului.”
Făgăduința făcută Bisericii din Filadelfia este deosebit de bogată. Celor care vor fi dovedit în viață aceeași răbdare ca cea a Mântuitorului li se promite ocrotire în vremurile de încercare care vor veni peste lume. Timpul de încercare despre care se vorbește aici este cel care precede a doua venire a Domnului Iisus (vezi Daniel 12,2; Marcu 13,19; 2 Tesaloniceni 2,1‑12).
Vers.11: „Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa.”
Domnul Iisus reconfirmă împlinirea făgăduinței Sale de veacuri. De asemenea, El îi încurajează pe credincioși să rămână statornici până la finalul luptei, având în vedere că atâta vreme cât lupta nu s-a încheiat încă, oricând cununa biruinței poate fi pierdută.
Vers.12: „Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, și Numele Meu cel nou.”
În epistola către Filadelfia se repetă ciclul de trei. Domnul Iisus se prezintă sub trei atribute: „Cel Sfânt”, „Cel Adevărat” și „Cel ce tine cheia lui David”. Credincioșii din Biserica Filadelfia sunt lăudați pentru trei calități: au puțină putere, au păzit Cuvântul lui Dumnezeu și n-au tăgăduit Numele Domnului.
De asemenea, făgăduința este și ea întreită: cei credincioși vor fi făcuți un stâlp în templul lui Dumnezeu, nu vor mai ieși afară din el și vor avea scris pe ei Numele lui Dumnezeu și Numele cel nou al Domnului Iisus.
„Îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu” – Stâlpul este o metaforă care simbolizează stabilitatea și biruința (vezi Galateni 2,9; 1 Timotei 3,15), templul lui Dumnezeu simbolizează prezența continuă, veșnică a lui Dumnezeu, iar numele este o expresie a personalității și caracterului celui ce îl poartă.
A purta Numele lui Dumnezeu înseamnă a fi recunoscuți de El ca fii și fiice ale Sale. A primi numele cetății sfinte, Noul Ierusalim, înseamnă a primi dreptul de a fi cetățean al Împărăției lui Dumnezeu. Iar a primi Numele lui Iisus înseamnă a avea un caracter asemenea Lui. Întregul limbaj este simbolic și reprezintă asigurarea intrării în Împărăția slavei lui Dumnezeu, ca cetățeni recunoscuți (vezi Filipeni 3,20)
Dacă în timpul cutremurului devastator din anul 17 d.Ch. stâlpii tuturor construcțiilor din Filadelfia s-au prăbușit, „stâlpii” Bisericii din perioada istorică Filadelfia vor rămâne veșnic în picioare, ca o mărturie vie a lucrării harului lui Dumnezeu în viețile oamenilor.
Perioada Filadelfia a reprezentat un moment glorios în istoria creștinismului. Ce frumos ar fi fost ca istoria Bisericii și a mântuirii să se fi încheiat în acest punct! Însă mai trebuia parcursă încă o etapă, ultima, înainte ca făgăduința revenirii Domnului Christos să fie împlinită. Această etapă este Biserica Laodicea.
sursa: https://www.loribalogh.ro/