Apocalipsa capitolul 22 – Paradisul refăcut - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

Introducere

După milenii de istorie a păcatului, o istorie asemănătoare unui tunel lung și întunecos, finalul „Apocalipsei” ne aduce din nou lumină. Lumina de la capătul tunelului…

Dacă în vechime se spunea că „toate drumurile duc la Roma”, în cartea Apocalipsei putem afirma cu certitudine că toate adevărurile revelate pe paginile ei duc spre acest punct final al luptei dintre bine și rău – Paradisul refăcut. Capitolul 22 nu este altceva decât concluzia întregii cărți a Apocalipsei, dar și a întregii Scripturi.

Simetria care caracterizează structura Sfintelor Scripturi este evidentă. Pornind de la prima Creație și Paradisul primilor noștri părinți, Biblia ne poartă prin mileniile de istorie întunecată a păcatului și a morții, pentru ca în final, ea să se încheie cu o nouă Creație a cerurilor și a pământului și cu Paradisul refăcut și regăsit, în care își vor afla locuința toți cei mântuiți.

O undă de pace și armonie străbate întregul capitol. Și este numai firesc să fie așa, căci păcatul, cu toate urmările lui, este de domeniul trecutului. „Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi” ( 2 Corinteni 5,17 ).

Comentarii

Vers.1: „Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului.”

Primele cinci versete ale capitolului 22 continuă să descrie cetatea sfântă Noul Ierusalim. După ce văzuse în viziunile anterioare râuri de sânge și valuri de violență din zbuciumata istorie a omenirii decăzute, acum, în fața ochilor lui Ioan se desfășoară tabloul liniștitor al râului vieții.

Îngerul care îi atrăsese atenția lui Ioan asupra cetății sfinte, privită din exteriorul ei (vezi cap. 21.10), îi atrage acum atenția asupra unor lucruri aflate în interiorul Noului Ierusalim. Și primul lucru pe care îl vede bătrânul apostol este „un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul”.

Imaginea acestui râu, care iese din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului, este aproape identică cu cea zugrăvită de Ezechiel. În viziunea lui, Ezechiel a văzut un râu care izvora din templu, și care, îndreptându-se spre Marea Moartă, devenea tot mai adânc, aducând pretutindeni viață (vezi Ezechiel 47).

Despre acest râu de viață scria psalmistul David: „Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaș al locuințelor Celui Prea Înalt” (Psalm 46,4). Despre același râu de viață a profetizat și Zaharia: „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, și vor curge jumătate spre marea de răsărit, și jumătate spre marea de apus” (Zaharia 14,8). Profetul Ioel spune, la rândul lui, că „un izvor va ieși, de asemenea, din casa Domnului” (Ioel 3,18).

În Eden, primul cămin al lui Adam, un râu de viață ieșea din Paradis și se împărțea în patru brațe. În Edenul cel nou, căminul celor mântuiți, Ioan vede același râu de viață izvorând din tronul lui Dumnezeu și ramificându-se pe întregul pământ.

„Râul cu apa vieții”, spune Uriah Smith în comentariul său, „pornește de la tronul lui Dumnezeu. La capătul acestei mari străzi se află tronul lui Dumnezeu, din care pornește râul cu apa vieții, curgând prin mijlocul cetății, și având de o parte și alta a acestui râu pomul vieții, cu ramurile lui întinse într-o parte și alta a râului. Bulevardul acesta este suficient de larg pentru o cetate a cărei latură numără 1500 de mile lungime” (1).

Elixirul vieții, după care însetează lumea tot mai suferindă din zilele noastre, este acum la îndemâna tuturor celor mântuiți. Promisiunea că va veni un timp în care Dumnezeu Însuși le va da, fără plată, elixirul vieții fără de moarte, este o mângâiere pentru toți suferinzii și muribunzii de pe acest pământ.

Însă, chiar în această lume a păcatului în care ne găsim, Dumnezeu ne oferă apa vieții spirituale – Evanghelia mântuirii. Cei ce beau astăzi din acest izvor de viață spirituală, cei care se satură astăzi din izvorul Evangheliei, vor primi dreptul de a bea și din râul vieții pe care Ioan l-a văzut curgând pe Noul Pământ, în cetatea sfântă Noul Ierusalim.

Unii comentatori văd în râul de viață un simbol, fie al Duhului Sfânt, fie al nemuririi, fie al abundenței vieții pe care Dumnezeu o dă poporului Său mântuit. Nu avem însă niciun motiv să nu considerăm că râul cu apa vieții nu va fi real, după cum nu avem niciun motiv să nu credem că întreaga cetate a Noului Ierusalim nu va fi reală.

Vers.2: „În mijlocul pieții cetății, și pe cele două maluri ale râului, era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod, și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor.”

Deși unii comentatori văd în acest pom al vieții doar un simbol, contextul biblic ne face să înțelegem că toate lucrurile pe care le vede Ioan în Noul Ierusalim ceresc sunt lucruri cât se poate de reale. În Edenul primilor noștri părinți se afla un pom al vieții real. De ce nu am accepta ideea că și în Edenul refăcut, după încheierea istoriei păcatului, se va afla din nou acest pom al vieții?

Cele douăsprezece feluri de rod, câte unul în fiecare lună, servesc celor mântuiți care, „în fiecare lună nouă și în fiecare Sabat vor veni să se închine înaintea lui Dumnezeu” (Isaia 66,23). Fructele pomului vieții au proprietatea de a revigora viața și sănătatea. Chiar și despre frunzele acestuia se spune că „slujesc la vindecarea neamurilor”, înțelegând prin această „vindecare” redobândirea staturii inițiale a oamenilor, statura primilor noștri părinți.

Este greu să ne imaginăm realitatea cerească pentru că pe pământ nu avem corespondentul acelor lucruri. Totuși, putem găsi chiar pe planeta noastră indicii cu privire la existența unui astfel de pom în cetatea Noului Ierusalim. În India de răsărit crește un pom numit „asvata”, „ficus indica” sau „pom banian”, cea mai mare dintre toate speciile de smochini. El crește până la înălțimea de două sute de picioare, lăsând din crengile lui niște rădăcini aeriene care se prind de pământ și din care ies tulpini noi. Dintr-un singur pom banian se poate naște o adevărată pădure de pomi, legați unul de altul. Un astfel de smochin acoperă în Mumbay o insulă întreagă, sub el putându-se adăposti zece mii de călăreți. Numărul tulpinilor acestui pom poate ajunge și la trei mii (2).

Vers.3: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji.”

Contrastul dintre viața de pe acest pământ și viața viitoare este evident. Ioan ne asigură că pe Noul Pământ „nu va mai fi nimic vrednic de blestem” (unul dintre cele șapte lucruri despre care se spune în „Apocalipsa” că nu vor mai exista pe Noul Pământ ). Blestemul este strâns legat de existența păcatului. Odată ce păcatul va fi dispărut și nimicit, nici blestemul nu mai există. „Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5,17).

Demnă de reținut este menționarea pentru a treia oară a Mielului împreună cu Dumnezeu (cap. 21,22; 22,1; 22,3 ).Dumnezeu Tatăl și Fiul au colaborat în mod armonios de-a lungul întregului Plan de Mântuire, iar acum, la finalul lui, Tatăl și Fiul sunt tot împreună, primind aceeași închinare din partea creaturilor.

Cerul nu va fi un „dolce far niente”, un loc al leneviei și indolenței, ci un loc în care va exista o activitate intensă. Acolo cei mântuiți vor „sluji” lui Dumnezeu ( gr. „latreno” ) în sensul că se vor închina lui Dumnezeu și Mântuitorului, crescând în cunoștință, dezvoltându-și intelectul și aptitudinile și realizând lucruri pe măsura veșniciei.

Vers.4: „Ei vor vedea Fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor.”

Pentru cei mântuiți, cea mai mare bucurie nu va consta în locuințele și străzile de aur ale Noului Ierusalim, nici privilegiul de a bea din apa vieții, nici posibilitatea de a trăi veșnic și a călători prin vastul Univers. Cea mai mare bucurie va consta în favoarea de a-L vedea față în față, nemijlocit, pe Dumnezeul lor.

Această favoare i-a fost refuzată lui Moise (vezi Exodul 33,20.23 ), precum și tuturor profeților și copiilor lui Dumnezeu de-a lungul istoriei, din cauza păcătoșeniei naturii umane care nu poate suporta slava divină. Acum însă, când păcatul a devenit istorie, iar cei mântuiți sunt îmbrăcați în nemurire, ei pot privi fără teamă Fața Celui care i-a iubit atât de mult încât a oferit pentru mântuirea lor tot ce a avut mai scump: viața Fiului Său (vezi Ioan 3,16).

„Ei vor vedea Fața Lui” este expresia unei relații apropiate și profunde dintre cei mântuiți și Dumnezeul mântuirii (vezi Matei 5,8; Psalmul 17,15; Iov 19,25‑27; 1 Ioan 3,2).

În concepția biblică, Numele lui Dumnezeu simbolizează caracterul Său (vezi Exodul 33,18.19; 34,5‑7). Faptul că Numele lui Dumnezeu este scris pe frunțile celor mântuiți vorbește despre caracterul acestora ca fiind o reflectare a celui divin. Acest proces al reflectării caracterului lui Dumnezeu trebuie să înceapă chiar în această viață. În contrast cu închinătorii fiarei, care au pe frunte semnul ei (vezi Apocalipsa 13,16 ), cei credincioși au scris pe frunțile lor (metaforic vorbind) Numele lui Dumnezeu.

Practic, aceasta înseamnă refacerea stării inițiale a omului, așa cum a fost creat, după chipul și asemănarea Creatorului (vezi Geneza 1,26).

Vers.5: „Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor.”

Imaginea redată de Ioan este aproape identică cu cea descrisă de Isaia: „Soarele tău nu va mai asfinți și luna ta nu se va mai întuneca, căci Domnul va fi lumina ta pe vecie, și zilele suferinței tale se vor sfârși” ( Isaia 60,20 ).

Dacă pe acest pământ noaptea e necesară pentru odihnă și refacere, în condițiile Noului Pământ, când truda și oboseala nu vor mai exista, noaptea nu-și mai are rostul. Ca simbol al ignoranței, al întunecimii spirituale și al morții, noaptea nu va mai exista în viața viitoare, căci acolo orice umbră a morții și a întunecimii spirituale va dispărea.

Lumina slavei lui Dumnezeu nu va înceta nicio clipă în cetatea sfântă, chiar dacă în noua Creație soarele și luna își vor urma mersul lor firesc. Afirmația lui Ioan potrivit căreia „Domnul Dumnezeu îi va lumina” își are originea în binecuvântarea pe care Moise o rostea asupra poporului Israel din vechime: „Domnul să facă să lumineze Fața Lui peste tine și să se îndure de tine” (Numeri 6,25).

Ce poate fi mai de dorit decât să privești nemijlocit chipul lui Dumnezeu și să trăiești o veșnicie în lumina slavei Sale?

sursa: https://www.loribalogh.ro/