Categoria: Profetii biblice
Introducere
Versetul 5 încheie viziunea despre Noul Ierusalim și viața viitoare. Afirmația lui Ioan potrivit căreia cei mântuiți „vor împărăți în vecii vecilor” este rezultatul final al Planului de Mântuire și ne vorbește de începutul veșniciei pentru cei credincioși.
Începând cu versetul 6, intrăm în epilogul cărții Apocalipsei. Scopul ultimelor versete este acela de a sublinia autoritatea cărții și de a-i asigura pe cititori că promisiunea revenirii Domnului Christos se va împlini în curând.
Comentatorii „Apocalipsei” au observat că între prologul și epilogul cărții există mai multe asemănări. Câteva idei apar subliniate în ambele secțiuni ale cărții:
– „Apocalipsa” este o carte profetică (cap. 1,3; 22,6.9.10.18.19).
– Cartea a fost scrisă de un profet însărcinat de cer să facă acest lucru (cap. 1,1.9‑11; 22,8‑10).
– „Apocalipsa” e destinată Bisericii lui Christos (cap. 1,3.11; 22,16).
– Scopul cărții este acela de a oferi încurajare a celor credincioși (cap.1,3; 22,7.12.14).
Din punct de vedere al tematicii, în epilog se desprind două teme majore: autoritatea cărții și iminența revenirii Domnului Christos.
Comentarii
Vers.6: „Și îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate. Și Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.”
Anticipând scepticismul cu care urma să fie întâmpinată cartea Apocalipsei de unele categorii de oameni, îngerul care l-a însoțit pe Ioan în viziunea cu privire la Noul Ierusalim ne asigură că tot ceea ce a fost scris până acum este vrednic de crezare și adevărat. „Duhul prorociei” din capitolul 19,10 este din nou amintit sub forma expresiei „Domnul Dumnezeul duhurilor prorocilor”, și ne vorbește despre rolul important pe care l-a avut Duhul Sfânt în transmiterea adevărului prin intermediul profeților.
Vers.7: „Și iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzește cuvintele prorociei din cartea aceasta.”
Revenirea Domnului Christos a fost și este evenimentul așteptat de creștinii tuturor timpurilor. Adevărații copii ai lui Dumnezeu au trăit în așteptarea revenirii iminente a Mântuitorului lor, ca împlinire a tuturor promisiunilor divine. Deși nimeni nu cunoaște ziua revenirii Sale (vezi Matei 24,36), copiii lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna pregătiți pentru acest eveniment.
În acest verset, îngerul citează cuvintele „Martorului credincios” (Iisus Christos) adresate Bisericii Filadelfia (vezi cap. 3,11). Partea a doua a versetului conține una dintre cele șapte fericiri care pot fi găsite în „Apocalipsa” (vezi cap.1,3; 14,13; 16,15; 19,9; 20,6; 22,14). Această fericire este o repetare a celei din capitolul 1,3, insistându-se de data aceasta asupra laturii practice: „Ferice de cine păzește cuvintele prorociei din cartea aceasta.”
Accentul pus pe trăirea adevărului descoperit de Dumnezeu în Scripturi, în general, și în cartea Apocalipsei, în special, este în strânsă legătură cu timpul solemn și plin de primejdii prin care trebuie să treacă Biserica zilelor din urmă.
Vers.8: „Eu, Ioan, am auzit și am văzut lucrurile acestea. Și după ce le-am auzit și le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui.”
În calitate de autor omenesc al „Apocalipsei”, Ioan nu a scris despre lucruri văzute și auzite de alții. El a fost martor ocular al lucrurilor pe care le prezintă în carte. Exact același lucru îl subliniază Ioan și la începutul primei sale epistole: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut… aceea va vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Christos. Și vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (1 Ioan 1,1‑4). Calitatea de martor ocular pe care o are Ioan, ca scriitor al „Apocalipsei”, conferă cărții sale autenticitate și autoritate, lucru de care Biserica are mare nevoie.
Cu privire la gestul lui Ioan de a încerca să se închine îngerului, este evident că intenția lui era greșită. Toți greșim, și chiar și cei mai mari bărbați ai credinței au avut punctele lor slabe (vezi Iacov 5,17). Înainte de era creștină, printre iudei apăruse practica de a se închina îngerilor, deși era interzis acest lucru. Mai târziu, această practică a pătruns și în creștinism. Apostolul Pavel le atrage atenția credincioșilor din Colose să nu cadă în plasa acestei erori: „Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-și voia lui însuși printr-o smerenie și închinare la îngeri” (Coloseni 2,18). (1)
Privind însă situația dintr-un alt unghi de vedere, gestul lui Ioan este de înțeles, deși era greșit. În urma mărețelor descoperiri, care au culminat cu viziunea glorioasă a Noului Ierusalim, Ioan era copleșit. Natura lui umană, cu slăbiciunile ei inerente, a pierdut din vedere pentru o clipă că în fața lui nu se afla o persoană divină, și a căzut la picioarele solului ceresc în adâncă prosternare.
Deși noi dăm verdicte cu mare ușurință, condamnând orice greșeală și deviere de la adevăr, iată că cerul se dovedește a fi mult mai înțelegător. Ioan nu e lăsat să greșească, ci este corectat de către înger, însă cu blândețe și condescendență.
Vers.9: „Dar el mi-a zis: „Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, prorocii, și cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu.”
Acest verset este o repetare a cuvintelor rostite de înger în capitolul 19,10. Cuvintele îngerului: „Ferește-te să faci una ca aceasta… Închină-te lui Dumnezeu” ar trebui să le dea de gândit creștinilor care se închină altcuiva decât Dumnezeului Creator. Dacă un înger puternic a refuzat închinarea, cum putem justifica învățătura despre închinarea la sfinți, la icoane și la moaște?
În doar câteva cuvinte: „Închină-te lui Dumnezeu!”, îngerul ne transmite o întreagă teologie a adevăratei închinări. Tot ceea ce este în plus sau în minus nu este de la Dumnezeu, conducându-i pe oameni pe o linie moartă.
Ne surprinde și o altă afirmație a îngerului: „Eu sunt un împreună slujitor („sundoulos”, gr. ) cu frații tăi prorocii.” Această afirmație confirmă ceea ce Pavel scrie în Epistola către evrei: „Nu sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea?” (Evrei 1,14).
Da, îngerii sunt trimișii lui Dumnezeu pentru a sluji în marele Plan de Mântuire. Faptul că îngerul care dialoghează cu Ioan se include în categoria slujitorilor lui Dumnezeu alături de profeți vorbește despre poziția, demnitatea și autoritatea profeților. Practic, un profet trimis de cer reprezenta cea mai înaltă autoritate în vechiul popor Israel, o autoritate mai mare chiar decât cea civilă și religioasă. Un profet putea să mustre atât pe regi, cât și pe preoții care slujeau în templu. Este de mirare că în lumea creștină de astăzi darul profeției este atât de minimalizat și discreditat.
Vers.10: „Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluiești cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape.”
Dacă lui Daniel i s-a poruncit să sigileze cartea sa profetică până la vremea sfârșitului (vezi Daniel 12,4.9), lui Ioan i se spune, dimpotrivă, să nu pecetluiască cuvintele acestei profeții, „căci vremea este aproape”. Ambele cărți au fost destinate în mod special Bisericii lui Dumnezeu din vremea sfârșitului. În acest timp de final de istorie, era profetizat că „mulți o vor citi (cartea lui Daniel n.n. ) și cunoștința va crește” (Daniel 12,4), adică profeția va fi desigilată.
Spre deosebire de cartea lui Daniel, „Apocalipsa” nu a fost niciodată sigilată. Ea nu este o taină de nepătruns, așa cum sugerează unii lideri creștini, ci dimpotrivă, ea este „descoperirea lui Iisus Christos” (vezi Apocalipsa 1,1).
Niciodată cele două cărți nu au fost mai citite și studiate ca astăzi, căci profețiile cuprinse pe paginile lor se împlinesc sub ochii noștri. Iar cei care se apropie cu umilință de aceste profeții nu au cum să nu ajungă la concluzia că „vremea este aproape”, că revenirea Domnului Christos este iminentă.
În anul 1844 s-a încheiat cea mai lungă perioadă profetică, cea de 2300 de ani (vezi Daniel 8,14). După această dată, nu mai există nicio altă referire la timp în profețiile escatologice. Doar tensiunea între iminența revenirii lui Christos și perspectiva ei. Cu alte cuvinte, deși timpul revenirii Sale este foarte aproape, e chiar la uși, totuși evenimentul întârzie să aibă loc (vezi Matei 24,42‑44; Luca 19,11).
Vers.11: „Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; cine este întinat, să se întineze și mai departe; cine este fără prihană, să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt, să se sfințească și mai departe!”
Declarația este în strânsă legătură cu încheierea timpului de har (de probă) acordat omenirii. Harul lui Dumnezeu este felurit și bogat, însă nu este nelimitat. Rezolvarea problemei păcatului în Univers cere să existe un final al harului acordat omului păcătos.
Când Domnul Christos va încheia lucrarea de mijlocire în Sanctuarul ceresc, când El va dezbrăca hainele de Mare Preot pentru a le îmbrăca pe cele de Judecător, timpul pocăinței se va încheia. Pentru generația sfârșitului va exista un timp când se va spune: „E prea târziu!” Dincolo de acest moment pe care nu-l cunoaște niciun muritor, omenirea se va împărți doar în două clase: drepți și nedrepți, neprihăniți și păcătoși.
Din acel moment, nimeni nu va mai putea schimba nimic, fiecare om urmând să suporte consecințele propriilor lui alegeri. Duhul Sfânt va fi retras de pe pământ, iar lucrarea harului se va încheia, lăsându-i pe oameni așa cum i-a surprins momentul închiderii harului.
De aceea, cât de iubitoare este invitația făcută de Tatăl ceresc astăzi, în timp de har, fiecărui suflet omenesc: „Dar chiar acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset și cu bocet! Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, și întoarceți-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate, și-I pare rău de relele pe care le trimite” (Ioel 2,12.13).
Vers.12: „Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”
Versetul acesta este suficient să ne facă să înțelegem că răsplata credincioșiei sau a nelegiuirii va fi dată doar la revenirea Domnului Christos, nicidecum înainte. Contrar învățăturilor care circulă în creștinism despre sufletele care merg în rai sau iad după moarte, cuvintele Mântuitorului sunt cât se poate de clare: „Răsplata Mea este cu Mine” și va fi dată oamenilor atunci, doar atunci.
Anticipând acest moment, profetul Isaia spune: „Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine, căci se va bucura de rodul faptelor lui! Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor lui” (Isaia 3,10.11).
Revenirea lui Iisus cu toate răsplătirile promise este momentul de vârf al Planului de Mântuire, ținta tuturor dorințelor și speranțelor Bisericii Sale. Este zenitul tuturor profețiilor biblice și așteptarea tuturor celor care au suferit și și-au dat viața pentru credința lor în Christos.
Vers.13: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul.”
„Alfa” și „Omega” reprezintă prima și ultima literă din alfabetul grecesc. Folosite în dreptul Domnului Christos, ele ne vorbesc despre El ca Început și Sfârșit al „Apocalipsei”, Început și Sfârșit al Creației lui Dumnezeu, Început și Sfârșit al Planului de Mântuire. Iisus este „Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre” (Evrei 12,2), Acela care în cartea profetului Isaia se prezintă pe Sine ca „Eu, Domnul, Cel dintâi și Același până în cele din urmă veacuri” (Isaia 41,4). Realizarea Planului de Mântuire este legată de la început până la sfârșit de Persoana și lucrarea Fiului lui Dumnezeu.
Vers.14: „Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate.”
Aici este redată ultima dintre cele șapte fericiri (binecuvântări) ale „Apocalipsei” (cap. 1,3; 14,13; 16,15; 19,9; 20,6; 22,7; 22,14). Manuscrisele grecești redau acest verset în două variante. Unele dintre acestea spun: „hoi poiountes tas entolas auton” („cei care țin poruncile Lui”), în timp ce alte manuscrise redau textul astfel: „hoi plunontes tas stolas auton” („cei ce-și spală hainele”) (2). Traducerea King James a Bibliei (1611) apelează la prima variantă.
Din punct de vedere biblic, ambele variante sunt corecte, fiind în armonie cu contextul și cu învățătura lui Ioan cu privire la necesitatea păzirii poruncilor lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 12,17; 14,12; Ioan 14,15.21; 15,10: 1 Ioan 2,3‑6) și a „spălării” hainelor caracterului (vezi Apocalipsa 7,14).
Oamenii au dreptul la mântuire doar datorită neprihănirii Domnului Christos acordată lor, prin credință. Însă dovada externă a primirii acestei neprihăniri o reprezintă ascultarea de voința lui Dumnezeu exprimată în Legea Sa. Dacă la convertire un om este îmbrăcat cu haina neprihănirii lui Christos, el trebuie să o păstreze curată, prin ascultare și păzire a poruncilor lui Dumnezeu, având la dispoziție puterea Duhului Sfânt.
„Primul om, Adam, a fost dat afară din Paradis și de la pomul vieții pentru neascultare, iar acum dreptul la pomul vieții și la intrarea în sfânta cetate e dat celor ce păzesc poruncile, sau își spală veșmintele. Cât de fals și nesigur este, deci, crezul acelora care propagă o religie fără obligația de a păzi poruncile lui Dumnezeu, Decalogul. Dacă primii oameni au fost îndepărtați din Paradis și de la pomul vieții pentru neascultare, cum pot nădăjdui astăzi oamenii să intre în același Paradis al lui Dumnezeu în timp ce stăruiesc în călcarea poruncilor Lui?” (3).
Așadar, cele două idei, cea a spălării hainelor și cea a păzirii poruncilor, sunt strâns legate între ele (4). De asemenea, folosirea verbului „a spăla” la timpul prezent arată că lucrarea aceasta este permanentă, continuă. Păcatul ne poate întina zilnic, de aceea zilnic avem nevoie ca Domnul Christos să ne curețe prin lucrarea Sa de mijlocire pe care o face în calitatea Sa de Mare Preot (vezi 1 Ioan 1,7; 2,1).
Lucrarea de „spălare”, de curățare a caracterului este făcută atâta vreme cât harul este încă deschis. După ce ușa harului se va închide, într-un moment pe care nimeni nu-l cunoaște, „spălarea” hainelor nu va mai fi posibilă, fiecare om trebuind să se prezinte la judecată așa cum a fost surprins de închiderea harului.
Este privilegiul nostru ca acum, când harul este încă deschis, iar Mântuitorul mijlocește în favoarea omului păcătos, să ne lăsăm curățați prin lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt. Această lucrare se numește sfințire și reprezintă calificarea noastră pentru cer.
Vers.15: „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli, și oricine iubește minciună și trăiește în minciună.”
După ce în capitolul 21,8 ne-a prezentat lista celor ce nu vor avea parte de intrare în cetatea Noului Ierusalim, ci vor fi aruncați în iazul de foc al morții a doua, Ioan revine în acest verset cu o nouă listă, de data această cuprinzând șapte categorii de nemântuiți.
Este demn de remarcat un lucru: enunțarea celor șapte categorii de păcătoși este în strânsă legătură cu Legea morală, astfel încât fiecare categorie îi reprezintă pe oamenii care calcă una sau alta dintre poruncile Decalogului.
Astfel, „câinii” îi reprezintă pe cei care au avut în această viața un comportament câinesc față de semenii lor. Între ei se află cei care au persecutat de-a lungul timpului poporul lui Dumnezeu, provocându-i mari suferințe. Ei sunt călcători ai poruncii a șasea (vezi Exodul 20,13). Vrăjitorii sunt călcători ai primei porunci, dar și a celei de-a doua (vezi Exodul 20, 2‑5). Curvarii sunt călcători ai poruncii a șaptea (vezi Exodul 20,14). Ucigașii calcă porunca a șasea (vezi Exodul 20,13). Închinătorii la idoli se fac vinovați de călcarea poruncii a doua (vezi Exodul 20,4.5). Iar cei ce iubesc minciuna și trăiesc în minciună se fac vinovați de călcarea poruncii a noua (vezi Exodul 20, 16).
Textul ne întărește convingerea că toți aceia care nu și-au format un caracter după cel al Domnului Christos, în armonie cu poruncile lui Dumnezeu, vor fi lăsați în „întunericul de afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților” (vezi Matei 8,12; 13,42.50; 22,13).
Mântuirea nu este o joacă, după cum nici păcatul nu este un lucru cu care se poate glumi. Pentru a asigura armonia întregului Univers, Dumnezeu va trebui să facă o selecție dreaptă între cei care vor moșteni Împărăția Sa și cei care vor pieri pentru totdeauna. Și selecția se va face în funcție de caracterul fiecăruia. În legătură cu acest lucru, Pavel spune: „Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați în privința aceasta; nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici sodomiții, nici hoții, nici lacomii, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 9.10).
Vers.16: „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici. Eu sunt Rădăcina și Sămânța lui David, Luceafărul strălucitor de dimineață.”
Versetul 16 se aseamănă cu un sigiliu pe care Domnul Christos îl pune asupra cărții Apocalipsei, întărindu-i autenticitatea, dar și asupra întregii Scripturi, având în vedere că „Apocalipsa” încheie canonul biblic. Aici găsim semnătura Împăratului împăraților și Domnului domnilor pusă pe acest document trimis bisericilor din toate timpurile, dar mai ales ultimei biserici care trăiește și lucrează în imediata apropiere a revenirii Mântuitorului.
Pluralul „să vă adeverească” este neașteptat, având în vedere că Iisus i se adresează lui Ioan. Înțelegem de aici că mesajul „Apocalipsei” nu este particular, nu îi este adresat doar lui Ioan, ci tuturor creștinilor.
Cele trei nume prin care Domnul Christos se recomandă aici au o semnificație aparte. Astfel, „Rădăcina” lui David, titlu care apare și în capitolul 5,5, se referă la faptul Domnul Christos este un al doilea David. Pentru Israel, David a fost cel mai mare rege și cel mai mare biruitor. În mod asemănător, pentru Israelul spiritual, Domnul Christos este Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Cel care a biruit în lupta cu Satana și a refăcut Împărăția lui Dumnezeu.
„Sămânța lui David” este titlul care scoate în evidență descendența davidică a lui Mesia (vezi Isaia 11,1; 53,2), El fiind numit adesea și Fiul lui David (vezi Matei 1,1; 9,27; 15,22; 21,9; Romani 1,3; 2 Timotei 2,8).
„Luceafărul strălucitor de dimineață” este o metaforă pe care o întâlnim pentru prima dată în profeția rostită de Balaam (vezi Numeri 24,17). După cum luceafărul de dimineață anunță o nouă zi, aducând speranța vieții, la fel „Luceafărul strălucitor de dimineață”, Iisus Christos, anunță începutul unei noi ere, a neprihănirii. La El face referire Petru când spune că „Luceafărul de dimineață va răsări în inimile voastre” (2 Petru 1,19).
Vers.17: „Și Duhul și Mireasa zic: „Vino!” Și cine aude să zică: „Vino!” Și celui ce îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!”
Ca un ecou al asigurării date de Domnul Christos: „Iată, Eu vin curând!”, Duhul și Mireasa răspund: „Vino!” Duhul Sfânt este cel care vorbește prin Ioan, profetul lui Dumnezeu, iar „Mireasa” este Biserica, poporul lui Dumnezeu, „soția Mielului” (vezi Apocalipsa 19,7). Chemarea se adresează deopotrivă Mântuitorului, exprimând dorul după prezența Sa, dar și păcătosului, pentru ca și el să vină la izvoarele mântuirii.
Chemarea „Vino!” este întâlnită de peste cinci sute de ori în Scripturi, însă aici ea are o conotație specială. Este chemarea la mântuire a tuturor celor ce însetează după adevăr și neprihănire, a tuturor celor ce s-au săturat de o viață trăită în mizeria păcatului, aspirând după o lume mai bună, o lume a păcii, iubirii și neprihănirii veșnice. Însă câți oameni răspund chemării? Puțini, mult prea puțini…
Doua idei se desprind din acest text:
1) „Cine aude să zică: „Vino!” – Este chemarea Bisericii la misiune, la îndeplinirea mandatului de răspândire a Evangheliei în toată lumea, conform ultimei porunci dată de Mântuitorul ucenicilor Săi: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh!” (Matei 28,19).
Cel care a gustat din bucuria mântuirii nu poate rămâne indiferent cu privire la soarta celor din jur. El însuși va face tot ce poate, potrivit înzestrărilor sale, pentru a adresa această chemare unui număr cât mai mare de semeni. Cel care nu face acest lucru dovedește că Spiritul Domnului Christos nu locuiește în el și, prin urmare, nu este nici el vrednic să moștenească Împărăția lui Dumnezeu.
2) „Să ia apa vieții fără plată” – Mântuirea este oferită în dar. Ea nu-l costă nimic pe om, însă L-a costat enorm de mult pe Dumnezeu: viața Fiului Său Prea Iubit. De aceea, singurul mijloc de a obține mântuirea este credința. Toți cei care vor să-și adune merite înaintea lui Dumnezeu, „obligându-L” să ne mântuiască, dovedesc faptul că nu au înțeles nimic din Evanghelia lui Christos, „fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Iisus Christos, Domnul nostru.” (Romani 6,23)
Vers.18.19: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.”
Prevăzând înclinația păcătoasă a omului de a adăuga sau de a scoate ceva din Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul Christos Însuși rostește un avertisment solemn către toți cei tentați să facă acest lucru. De reținut este faptul că tot conținutul „Apocalipsei” reprezintă „cuvintele prorociei”, adică sunt descoperiri divine, și nu produsul vreunei minți omenești, oricât de genială ar fi aceasta.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că același avertisment solemn cu privire la modificarea textului Scripturii a fost dat și vechiului popor Israel (vezi Deuteronomul 4,2), avertisment reluat și de Solomon în cartea Proverbelor: „Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru cei ce se încred în el. N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească și să fii găsit mincinos” (Proverbele 30,5.6).
Astfel, avertismentul de a nu modifica textul Scripturii, fie prin omitere, fie prin adăugare, îl regăsim la începutul, în mijlocul și la sfârșitul Bibliei. Totuși, avertismentul de la sfârșitul „Apocalipsei” este cel mai solemn și are o însemnătate deosebită pentru timpul nostru, în care oamenii încearcă să modifice textul Scripturii în cele mai diferite moduri. Aici găsim un avertisment cât se poate de serios pentru toți traducătorii Scripturii care caută să modifice intenționat înțelesul vreunui text biblic, pentru a servi intereselor unei biserici sau alteia.
După ce a fost încheiată traducerea Bibliei ebraice în limba greacă (Septuaginta), ni se spune că „toți traducătorii și-au exprimat aprobarea față de lucrarea făcută și apoi, în armonie cu obiceiul existent, au rostit un blestem asupra oricui ar îndrăzni să facă vreo modificare a textului, adăugând sau scoțând ceva din el. Aceasta era o precauție înțeleaptă pentru a se asigura de faptul că în viitor totul va fi păstrat „in integrum” (5).
Cu privire la cele douăzeci și două de cărți ale Vechiului Testament ebraic, Iosif Flavius spune: „Căci, deși până acum au trecut vremuri atât de îndelungate, nimeni n-a îndrăznit nici să adauge și nici să scoată sau să modifice vreo silabă” (6).
Avertismentul este dat copiștilor, traducătorilor, dar și „oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta”, adică celor ce aud sau citesc mesajul cărții. Este un apel puternic de a asculta în întregime de tot ceea ce este scris. Cei care, în ciuda acestor avertismente solemne, îndrăznesc totuși să se atingă de Cuvântul lui Dumnezeu, vor pierde dreptul de a mânca din pomul vieții, adică vor pierde dreptul la viață veșnică. Va fi o pierdere totală, definitivă și veșnică, pe care nimic din această viață nu o poate compensa.
Cuvintele Mântuitorului ne atrag atenția asupra infailibilității Cuvântului lui Dumnezeu în ce privește mesajul divin. Acest cuvânt este unica regulă a credinței. Tradiția omenească, regulile și obiceiurile moștenite nu au ce căuta alături de acest Cuvânt, căci spune Domnul Christos: „Degeaba Mă cinstesc ei, învățând ca învățături niște porunci omenești… Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină” (Matei 15,9.13).
Vers.20: „Cel ce adeverește aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând.” „Amin! Vino, Doamne, Iisuse!”
Este pentru a treia oară în acest ultim capitol al Apocalipsei când se repetă afirmația: „Eu vin curând!” De fiecare dată, pentru a da greutate mesajului, cuvintele sunt rostite de Însuși Domnul Christos. Acesta este mesajul central al întregii cărți și al întregii Scripturi. Revenirea lui Iisus Christos este zenitul Planului de Mântuire, lumina de la capătul tunelului, dorința de veacuri a tuturor copiilor lui Dumnezeu.
Cuvintele Domnului Christos sunt ca o semnătură, ca o pecete a aprobării Sale asupra conținutului cărții. Copleșit de cele văzute și auzite, dar mai ales copleșit de prezența divină a Mântuitorului, bătrânul apostol cade în genunchi înaintea Lui, rostind din toată profunzimea sufletului său o rugăciune: „Amin! Vino, Doamne, Iisuse!”
Aceste câteva cuvinte reprezintă, în toată simplitatea lor, răspunsul bătrânului apostol față de întregul mesaj al cărții. Cu siguranță că în acele momente Ioan și-a reamintit scenele petrecute cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, când, în camera de sus, Mântuitorul le promisese ucenicilor: „Mă voi întoarce” (vezi Ioan 14,3). Cu siguranță, în memoria lui mai stăruiau cuvintele îngerului rostite cu ocazia înălțării Domnului: „Acest Iisus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer” (Fapte 1,11).
Acum, când aude din nou această promisiune repetată de Însuși Mântuitorul, Ioan e fericit. Nu mai dorește nimic altceva de la această viață. Ultima și unica lui dorința este ca acest moment să vină cât mai curând.
Vers.21: „Harul Domnului Iisus Christos să fie cu voi cu toți! Amin.”
Cartea Apocalipsei se încheie cât se poate de simplu, prin rostirea unei binecuvântări asupra celor ce se pleacă cu seriozitate asupra mesajului conținut în această carte, dar și a întregii Scripturi. Contrar paradei de cuvinte și afirmații pe care le întâlnim la autorii profani, scriitorii Bibliei încheie cărțile lor în modul cel mai simplu cu putință. Această formulă de încheiere este folosită și de apostolul Pavel în finalul epistolelor sale (vezi Romani 16,24; 1 Corinteni 16,23; 2 Corinteni 13,14).
Canonul Scripturii nu putea avea un apogeu mai potrivit decât aceste cuvinte simple, purtătoare a unei binecuvântări rostite asupra tuturor celor ce iau în serios cartea Apocalipsei, acordând mesajului Scripturii toată atenția cuvenită. Avem aici o admirabilă și fericită concluzie a întregii Scripturi. Dumnezeu să fie lăudat pentru aceasta!
Soli Deo Gloria!
Apocalipsa – Concluzii
Apocalipsa la ea acasă
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului al XX-lea, știrile apocaliptice lipseau aproape cu desăvârșire din viața omenirii. Cei care îndrăzneau să vorbească atunci despre sfârșitul lumii sau criza finală erau ironizați și marginalizați, fiind priviți ca niște alarmiști care nu prevestesc nimic bun.
Lumea de atunci era cuprinsă de un optimism general. Industria era în floare, societatea de consum se dezvolta pe zi ce trece, confortul oamenilor creștea văzând cu ochii, oamenii se simțeau din ce în ce mai bine și nimeni nu dorea să se gândească la sfârșitul lumii. Se credea că omenirea a învățat din greșelile trecutului și că acestea nu vor fi repetate. Toți priveau cu încredere în viitor, entuziasmați de progresele științei și tehnologiei. Toți erau convinși că trăiau începutul unei ere noi, de pace și bunăstare generală. Apocalipsa nu intră în calculele generației de atunci.
Însă, în mijlocul optimismului general, izbucnește Primul Război Mondial. Omenirea e nevoită să treacă prin suferințe neașteptate și pentru care nu era pregătită: distrugeri ale economiilor naționale, milioane de morți și mult mai multe milioane de răniți, rămași infirmi pentru întreaga viață, familii distruse, visuri spulberate…
Dar războiul se încheie și oamenii încep reconstrucția. Speranțele reînvie și mulți gândesc: „Acest război a fost o lecție dură, dar necesară. Acum știm cu toții ce înseamnă un război mondial și nu vom repeta greșeala.”
Însă rănile provocate de acest prim război mondial nu apucă să fie vindecate. În 1939, izbucnește cel de-Al Doilea Război Mondial, un război care aduce omenirii suferințe infinit mai mari decât cele produse cu doar două decenii și ceva în urmă de Primul Război Mondial.
După capitularea Japoniei în 1945, războiul se încheie. Considerând că aceasta a doua greșeală este o lecție învățată pentru totdeauna, omenirea încearcă să-și salveze optimismul și să privească cu încredere în viitor. Adunate sub umbrela ONU, statele lumii fac eforturi uriașe pentru a evita o nouă conflagrație mondială.
La orizont apar însă alte pericole: războiul rece dintre Răsărit și Apus, înarmarea nucleară, terorismul, războiul climatic, dezastrele naturale, încălzirea globală, criza financiară și economică, criza demografică, criza alimentară… Omenirea este un uriaș butoi cu pulbere, care poate exploda la cea mai mică scânteie aprinsă de o minte dezechilibrată.
Astăzi nu trebuie să fii un religios fanatic pentru a susține iminența unui sfârșit. O posibilă apocalipsă este mereu în topul știrilor de pe toate canalele media, iar grupuri selecte, cum este Clubul de la Roma, avertizează necontenit omenirea cu privire la iminența unui sfârșit al civilizației umane. Fie că se vorbește de un Al Treilea Război Mondial, fie de ciocnirea planetei noastre cu un asteroid, fie că suntem amenințați cu încălzirea globală care va duce la sfârșitul vieții pe pământ, sau cu invazia unor civilizații extraterestre, apocalipsa este astăzi la ea acasă.
Trăim oare acele timpuri despre care Mântuitorul ne-a avertizat în scrierile celor patru evangheliști? „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor. Oamenii își vor da sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare. Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie. Și le-a mai spus o pildă: „Vedeți smochinul și toți copacii. Când înfrunzesc și-i vedeți, voi singuri cunoașteți că vara este aproape. Tot așa, când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri, să știți că Împărăția lui Dumnezeu este aproape.” (Luca 21,25‑31)
Indiferent dacă suntem conștienți sau nu de acest lucru, trăim timpuri apocaliptice. Omenirea se așteaptă la nenumărate nenorociri, unele mai grozave decât altele, fiecare în parte putând grăbi și aduce sfârșitul rasei umane și al istoriei. Aceasta să fie oare apocalipsa biblică?
Apocalipsa – „Descoperirea lui Iisus Christos”
În vorbirea curentă, „Apocalipsa” a căpătat un sens peiorativ. Când se rostește acest cuvânt, gândul zboară la nenorociri, dezastre, suferințe, moarte și dispariția civilizației umane. Sensul biblic al cuvântului „apocalipsă” este însă cu totul diferit. Cuvântul grecesc „apokalypsis” înseamnă descoperire, revelație. Iar atunci când revelației i se asociază Numele lui Iisus Christos, așa cum citim în primul verset al cărții, sensul termenului devine cu totul altul.
„Apocalipsa” nu este o taină, o enigmă, ci o revelație. „Apocalipsa” nu constă într-o suită de nenorociri care vor duce la sfârșitul lumii, ci ea este o descoperire a lui Iisus Christos, descoperire care va culmina cu glorioasa Sa revenire în slavă („parousia”).
Spre deosebire de „apocalipsele” iudaice necanonice, care sunt pseudonime și pesimiste, „Apocalipsa” lui Ioan este plină de lumină și speranță. Dincolo de nenorocirile pe care le prevestește, această carte ne îndreaptă atenția spre finalul mării controverse, spre momentul în care istoria păcatului va fi încheiată și armonia universală va fi restabilită.
În centru ei se află Iisus Christos, descoperit sub cele mai diverse titluri, și având cele mai diferite roluri. El este „Mielul junghiat” de la întemeierea lumii (cap.13,8), „Mirele” Bisericii Sale (cap. 21,9), „Domnul domnilor” și „Împăratul împăraților” (cap. 19,16), „Cuvântul lui Dumnezeu” (cap. 19,13), „Alfa și Omega”, „Începutul și Sfârșitul”, „Cel dintâi și Cel de pe urmă” (cap.1,11; 22,13), „Cel viu în vecii vecilor” (cap.1,18), „Cel Sfânt, Cel Adevărat” (cap.3,7), „Fiul lui Dumnezeu” (cap. 2,18), „Martorul credincios și adevărat” (cap.3,14), „Începutul zidirii lui Dumnezeu” (cap.3,14).
A studia „Apocalipsa” fără a-L întâlni pe Iisus pe paginile ei este o mare pierdere, căci doar Persoana Lui dă sens cărții Apocalipsei, istoriei lumii și vieții noastre. Căci, spune Blaise Pascal: „Iisus Christos este centrul și temelia tuturor lucrurilor. Cine nu-L cunoaște pe El, nu cunoaște nimic despre sine și despre lume.”
Dacă „Apocalipsa” este o descoperire a lui Iisus Christos, de ce să ne fie teamă de ea? Dacă ea este o descoperire a lui Iisus Christos, de ce majoritatea creștinilor o tratează ca pe o enigmă de care nu trebuie să ne apropiem?
Unde ne găsim?
Studiind cu cea mai mare atenție și seriozitate „Apocalipsa”, nu putem să nu ajungem la concluzia că trăim timpul sfârșitului. Suntem generația care trăiește ultimele scene ale luptei dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și Satana.
Dacă ne referim la cele șapte epistole adresate celor șapte biserici (cap.2 și 3), ne găsim în perioada Laodicea, ultima parte a istoriei Bisericii creștine. Dacă ne referim la cele șapte sigilii (cap.6,1-8,1), ne aflăm în perioada celui de-al 6-lea sigiliu, între căderea stelelor și strângerea cerului asemenea unui sul (cap.6,12‑17).
Dacă ne referim la cele șapte trâmbițe (cap.8 și 9), ne aflăm între trâmbița a 6-a și a 7-a, cu puțin timp înainte de instaurarea deplină și definitivă a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Dacă ne referim la cele două fiare descrise în cap.13, trăim în timpul fiarei ieșită din pământ, care așteaptă ca rana de moarte a primei fiare să se vindece complet, chipul ei să fie înălțat și semnul ei să fie impus (cap.13,3.11‑17).
Și, în sfârșit, dacă ne referim la cele trei solii îngerești din capitolul 14, trăim timpul în care Evanghelia veșnică e predicată în toată lumea pe toate căile posibile, avertizând omenirea că Babilonul mistic a căzut, iar semnul fiarei este pe cale să fie impus tuturor oamenilor (cap.14).
Cea mai mare parte a evenimentelor descrise în „Apocalipsa” sunt deja istorie. Puțin, foarte puțin a mai rămas neîmplinit și e privilegiul generației noastre de a trăi ultimele ei descoperiri. Să nu ne gândim la suferințele și nenorocirile care vor veni peste lume. Nu norii sunt veșnici, ci soarele. „În toate iernile de suferință”, spunea Nicolae Iorga, „gândește-te că va veni, că nu poate să nu vină primăvara.”
„Apocalipsa” se încheie ca o rază de lumină. După ce suntem purtați prin negurile istoriei păcatului, Dumnezeu dă cortina la o parte și ne invită să privim dincolo de istorie, spre noua Creație pe care El o pregătește copiilor Săi credincioși. Aceasta este adevărata „Apocalipsa”. Oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu își imaginează tot felul de scenarii apocaliptice, alimentate de spiritele demonice care conduc lumea în amăgire. Noi însă așteptam adevărata „Apocalipsa”: „descoperirea lui Iisus Christos”, Mântuitorul lumii, Mântuitorul sufletului tău și al meu.
„Iată, El vine pe nori și orice ochi Îl va vedea” (cap.1,7). Revenirea Domnului Christos înseamnă nu doar sfârșitul răului, suferinței și morții pe pământ, ci ea înseamnă și un nou început, un început fără sfârșit și o viață veșnică trăită în lumina prezenței Sale.
„Marea lupta s-a sfârșit. Păcatul și păcătoșii nu mai există. Universul întreg e curat. O singură vibrație de armonie și de bucurie străbate prin Creația imensă. De la Acela care a creat toate se revarsă viața, lumina și fericirea prin domeniile spațiului fără sfârșit. De la atomul minuscul și până la lumile cele mari, toate lucrurile, însuflețite și neînsuflețite, în frumusețea lor neumbrită și într-o bucurie desăvârșită declară că Dumnezeu este iubire.” (1)
Aceasta este adevărata „Apocalipsă”. Pentru ea trăim, pentru ea lucrăm și pentru ea suntem gata să ne dăm chiar și viața. Cu bucurie și speranță.
sursa: https://www.loribalogh.ro/