Categoria: Profetii biblice
Scriind Pentateucul, Moise începe cartea Genezei cu descrierea primului Paradis, așa cum a ieșit din mâinile Creatorului. După 16 secole, Ioan încheie cartea Apocalipsei cu descrierea celui de-al doilea Paradis, cel refăcut după consumarea dramei păcatului. Să fie oare o întâmplare?
Nu, cu siguranță nu e o întâmplare! Aici vedem în toată frumusețea lui planul lui Dumnezeu de mântuire a neamului omenesc decăzut, aici facem cunoștință cu gândul divin în legătură cu drama păcatului, și tot aici vedem Providența divină acționând pentru împlinirea dorinței de veacuri a omenirii.
Privită din punct de vedere structural, Biblia a fost concepută având la bază o anumită simetrie. Dacă ea începe cu Paradisul primilor noștri părinți, finalul ei ne vorbește despre Paradisul celor mântuiți. După o călătorie milenară prin dramatica experiență a păcatului, Biblia ne conduce de unde am plecat: pe un Pământ Nou, locuit doar de ființe neprihănite, așa cum a fost el atunci când a ieșit din mâinile Creatorului.
Dacă al treilea capitol al Genezei ne vorbește despre intrarea în istoria omenirii a ispitei, a păcatului și a răului în toate formele sale, cel de-al treilea capitol de la sfârșit al Apocalipsei (cap. 20) ne vorbește despre dispariția definitivă a ispitei, păcatului și răului din Univers. După ce în capitolul 20 am fost martorii încheierii istoriei păcatului, prin judecata finală și nimicirea lui Satana și a celor nelegiuiți, în capitolul 21 Dumnezeu ne prezintă planurile Sale cu privire la noua Creație. Din acest punct de vedere, Biblia este un arc de cerc peste timp, atrăgându-ne mereu atenția spre final: fie al păcatului și al celor care s-au atașat de el, fie al neprihănirii și al celor care au iubit-o.
Viziunea Noului Ierusalim este ultima viziune a „Apocalipsei”, ea vorbindu-ne despre destinul celor mântuiți la sfârșitul dramei păcatului. Trebuie să fim conștienți însă că oricât de alese ar fi cuvintele folosite de scriitor, ele sunt departe de a putea reda slava Împărăției viitoare și strălucirea moștenirii celor mântuiți. „Căci lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2,9).
În tabloul pe care încearcă să-l zugrăvească, Ioan se folosește de numeroase elemente împrumutate din cărțile Vechiului Testament: Isaia, Ezechiel, Zaharia și alți profeți.
Ultimele două capitole ale „Apocalipsei” (21 și 22) sunt asemenea unor ape liniștite. După ce am trecut de furtunile celor șapte peceți și ale celor șapte trâmbițe, după ce am asistat la ultimele scene ale luptei dintre „balaur” și „Miel”, dintre „fiară” și poporul lui Dumnezeu, după ce ne-am îngrozit privindu-i pe cei șapte îngeri răspunzători cu revărsarea plăgilor, acum intrăm într-un port liniștit, un port al odihnei veșnice. Nimic nu ne mai tulbură, nimic nu ne mai îngrijorează, căci păcatul a dispărut pentru totdeauna împreună cu cel care l-a inventat și promovat de-a lungul istoriei.
Călătoria imaginară prin noua Creație, zugrăvită în aceste ultime capitole ale cărții, nu poate decât să ne motiveze în alegerile pe care le facem acum, când încă ne aflăm în toiul luptei dintre bine și rău. Prin jertfa Domnului Christos ne-a fost garantată deplina libertate de alegere. Depinde doar de noi de care parte a veșniciei ne vom afla în ziua reînnoirii tuturor lucrurilor. Și acea zi este chiar lângă noi…
Apocalipsa capitolul 21 – Un cer nou și un pământ nou
(vers.1‑8)
Comentarii
Vers.1: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era.”
„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou” – Iată-ne ajunși la final! Un final care îi întâmpină pe cei mântuiți cu o mulțime de lucruri noi: un cer nou, un pământ nou, o nouă societate, un destin nou… Cuvântul „nou” (gr. „kainos”) ne arată că suntem în prezența unei noi Creații. Nu o Creație „ex nihilo”, ci una rezultată în urma rearanjării elementelor deja existente.
Pământul, așa cum a ieșit din mâinile Creatorului, era „foarte bun” (vezi Geneza 1,31). Însă apariția păcatului în Univers a deteriorat orice lucru, orice ființă, orice fenomen și orice relație: dintre oameni și semenii lor, dintre oameni și Creator, dintre oameni și creaturile inferioare și dintre oameni și mediul înconjurător. Păcatul a desfigurat totul, astfel încât Creația nu mai oglindește decât într-o mică măsură caracterul și intențiile lui Dumnezeu. De aici a apărut necesitatea unei noi Creații.
Cu sute de ani înainte de scrierea „Apocalipsei”, Isaia profetizase despre această nouă Creație: „Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou; așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veți bucura și vă veți veseli pe vecie pentru cele ce voi face” (Isaia 65,17.18).
„Pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era” – Ioan amintește în „Apocalipsa” șapte lucruri care nu vor mai exista în noua Creație: moartea, tânguirea, țipătul, durerea (cap. 21,4), nimic vrednic de blestem (cap. 22,3), noaptea (cap. 22,5) și… marea (cap. 21,1).
Pe baza acestui verset, unii comentatori (ex. J. Vuilleumier) susțin că pe Noul Pământ nu vor mai exista mări și oceane. Acum ele ocupă circa două treimi din suprafața pământului, însă prin dispariția lor din cauza văpăii care va transforma pământul într-un glob de foc, suprafața uscatului se va mări, făcând posibilă locuirea mulțimii celor mântuiți (1).
Alți comentatori (ex. Lenski) argumentează absența mărilor și oceanelor pe Noul Pământ prin faptul că nu mai e nevoie de funcția lor prin evaporarea apei, formarea norilor și căderea ploilor care udă astăzi pământul (2).
Absența mării nu înseamnă însă absența apelor pe Noul Pământ. Profetul Isaia amintește de pustiul care se va preface în iaz și de pământul uscat în care vor curge izvoare de apă (vezi Isaia 35,4‑10).
Unii comentatori consideră că „marea” de care vorbește Ioan se referă la Marea Mediterană, acel obstacol care îl separa pe bătrânul apostol de Biserica sa iubită. Să nu uităm că „Apocalipsa” a fost scrisă pe insula Patmos, iar priveliștea de care avea parte Ioan în fiecare zi consta doar în nesfârșitele ape care se interpuneau între el și frații săi de credință de pe continent. Pentru Ioan, marea era o închisoare care nu avea să-i aducă decât amintiri neplăcute. De aceea, este foarte posibil ca referirea lui Ioan să aibă în vedere doar Marea Mediterană și nu mările și oceanele planetare.
Oricare ar fi adevărul, noua Creație va fi desăvârșită, îmbinând în mod armonios relieful, vegetația, ființele create și oamenii care vor locui pe acest Nou Pământ. Dacă la terminarea primei Creații Dumnezeu a putut să constate că toate „erau foarte bune” (Geneza 1,31), la fel se va întâmpla și în cazul noii Creații.
Vers.2: „Și eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.”
Versetul 2 ne clarifică un lucru deosebit de important, răspunzându-ne la întrebarea: Care va fi locuința veșnică a celor mântuiți: cerul sau pământul? În mentalitatea multor creștini a intrat prejudecata că cei mântuiți vor ajunge acasă atunci când vor fi duși la cer, odată cu revenirea în slavă a Domnului Christos.
Însă nu cerul, ci pământul e căminul celor mântuiți. Aici s-au născut, aici L-au cunoscut pe Dumnezeu și Planul Său de Mântuire, aici au crescut în credință și au experimentat dragostea Lui, aici au dus lupta credinței cu ispitele și puterile întunericului. Un cămin, oricât ar fi de neprimitor, rămâne totuși un cămin, iar Dumnezeu știe lucrul acesta. De aceea, în planul lui Dumnezeu cerul este un cămin temporar, care îi va găzdui pe cei mântuiți doar în perioada celor o mie de ani, până la rezolvarea deplină și definitivă a problemei păcatului.
La sfârșitul celor o mie de ani, Dumnezeu îi va readuce pe copiii Săi răscumpărați în căminul lor iubit. Cetatea Noului Ierusalim va coborî din cer pe pământ în toată slava și splendoarea Împărăției lui Dumnezeu pentru ca să rămână aici pentru veșnicie.
Despre Ierusalimul ceresc avem multe referințe în Noul Testament. Pavel le scrie credincioșilor din Galatia despre „Ierusalimul de sus” (vezi Galateni 4,26), evreilor le scrie despre „cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc” (vezi Evrei 12,22), și tot lor le vorbește despre „cetatea cu temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (vezi Evrei 11,10). Celor credincioși din Biserica Filadelfia li se promite că vor fi stâlpi în Templul lui Dumnezeu pe care va fi scris „numele cetății Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer” (vezi Apocalipsa 3,12).
Ioan are marele privilegiu de a vedea în avans această „teleportare” a capitalei Universului din cer pe pământul cel nou. Podoaba cetății, cu care se ocupă versetele următoare, este asemănată cu cea a unei mirese.
Versetul 2 este primul care vorbește despre coborârea cetății Noului Ierusalim pe pământ. În timp ce pământul este încă netransformat, purtând pe el urmele tragediei păcatului, cetatea sfântă îi poartă pe cei mântuiți, asemenea corabiei lui Noe, spre căminul lor veșnic. Noul Ierusalim va fi metropola Noului Pământ. Însă, datorită faptului că aici se va găsi și tronul lui Dumnezeu, cetatea sfântă va fi în același timp capitala întregului Univers.
Pentru prima dată după milenii de istorie a păcatului, cerul și pământul sunt din nou una, împlinind marea dorință a Mântuitorului: aceea de a „uni iarăși într-unul, în Christos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efeseni 1,9.10).
Tendința unor comentatori de a spiritualiza întregul conținut al „Apocalipsei”, inclusiv semnificația Noului Ierusalim, nu se justifică. Noul Pământ va fi un pământ real; cei mântuiți vor avea trupuri reale; Noul Ierusalim va fi o cetate reală. Nu găsim în aceste ultime două capitole ale „Apocalipsei” nicio justificare pentru a crede altfel.
Vers.3: „Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie, și zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.”
Cu veacuri în urmă, psalmistul David întreba: „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt? „ (Psalmul 15,1). Răspunsul la întrebarea psalmistului se află aici: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii.” Ioan aude o voce puternică ce anunță împlinirea dorinței de veacuri a omului și a Creatorului său: locuirea împreună, pentru veșnicie.
Dumnezeu a dorit să locuiască împreună cu omul întotdeauna. Însă, din cauza pacatuluui, El a fost nevoit să locuiască cu el doar parțial: prin „shechina” din Sanctuarul pământesc, prin întruparea Fiului Său, prin Duhul Lui cel Sfânt prezent în Biserica Sa (vezi Efeseni 2,22). Acum însă, odată cu rezolvarea problemei păcatului, lucrurile se schimbă radical. Credința se întâlnește cu vederea, iar dorința de veacuri a Tatălui ceresc de a locui împreună cu fiii Săi risipitori reîntorși la El se transformă în realitate.
Acesta este de fapt scopul Planului de Mântuire: „El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui”. Versetul 3 nu e altceva decât un ecou al marelui deziderat exprimat de Dumnezeu în fața poporului Israel din vechime: „Eu voi fi Dumnezeul vostru și voi veți fi poporul Meu” (vezi Geneza 17,7; Exodul 6,7; Leviticul 26,12; Numeri 15,41; Deuteronomul 29,13; 2 Samuel 7,24; Ieremia 7,23, etc.).
De ce oare cetatea Noului Ierusalim, viitoarea capitală a Universului, în toată măreția și splendoarea ei, este asemănată cu un cort? Ce poate însemna un cort pe lângă o cetate uriașă, cam cât teritoriul Franței de azi, cu temeliile ei de pietre prețioase și cele douăsprezece porți de mărgăritar?
Imaginea cortului este cât se poate de sugestivă. Parcă vedem niște beduini care, la lăsarea serii se opresc, întind cortul, se așază la masă, și, sub privirile bătrânului șef de trib, stau și povestesc despre cele petrecute în cursul zilei sau despre planurile zilei de mâine.
Cortul nu are fortificații, nu are camere separate; el este ceva foarte intim, în care călătorii obosiți se opresc, mănâncă și își împărtășesc trăiri și gânduri. Imaginea cortului ne vorbește despre tihnă, intimitatea și comuniunea pe care cei mântuiți o vor avea cu Tatăl ceresc pe Noul Pământ. De aici putem trage o primă concluzie: Dumnezeu are nevoie pe Noul Pământ de niște oameni cu care să poată comunica la cel mai înalt nivel.
El nu are nevoie de un popor de înapoiați și ignoranți, care o veșnicie întreagă să nu facă altceva decât să se uite la coroanele lor de argint, să stea la umbra pomilor din Eden și să se joace cu animalele de acolo. Dumnezeu vrea să comunice cu ființele create direct și nemijlocit, nu așa cum a fost nevoit să o facă de-a lungul mileniilor de istorie a păcatului. „Cortul lui Dumnezeu cu oamenii” reprezintă împlinirea finală a semnificației minunatului Nume al Domnului Christos: „Emanuel – Dumnezeu este cu noi” (Matei 1,23).
Vers.4: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
A sosit timpul ca să fie împlinite cuvintele Domnului Christos: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați” (Matei 5,4). Toți cei ce au plâns și au suspinat pentru păcatele și relele săvârșite pe pământ și pentru suferințele pe care au fost nevoiți să le îndure datorită credinței lor, primesc acum o mângâiere veșnică. Cei ce au semănat cu lacrimi, seceră acum cu bucurie (vezi Psalmul 12,6), iar „valea plângerii” prin care au fost nevoiți să treacă în această viață se preface acum într-un loc din care izvorăsc bucuria și pacea (vezi Psalm 84,6.7).
Imaginea unui Dumnezeu atotputernic, Stăpân al Universului care șterge lacrimile unor biete creaturi răscumpărate, vorbește mai mult decât zeci de volume de teologie despre ceea ce înseamnă compasiunea, mila și dragostea divină.
Ioan amintește aici doar câteva lucruri care nu se vor mai regăsi pe Noul Pământ: moartea, tânguirea, țipătul și durerea. Dar oare câte mii de lucruri, cu care suntem atât de familiarizați, nu sunt incluse în acestea? Din vocabularul celor mântuiți vor dispărea o mulțime de cuvinte ca: spital, morgă, medicament, tribunal, armă, faliment, impozit, sărăcie, boală, frică, terorism, drog, medic, ipotecă, accident, închisoare, operație, viol, furt, minciună, amendă, și încă mii și mii de astfel de termeni care nu vor mai avea corespondent în viața viitoare.
Este greu, aproape imposibil, să ne imaginăm o viață fără moarte, fără orfani și văduve, fără falimente, foamete și violență. Și totuși, aceasta e viața veșnică promisă de Dumnezeu tuturor celor ce se încred în El. Acum a sosit momentul împlinirii desăvârșite a rugăciunii Mântuitorului: „Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ” (Matei 6,10). Este vremea tinereții veșnice și a armoniei universale după care au tânjit toți credincioșii din toate veacurile.
Vers.5: „Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. Și a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate.”
Dacă cineva, privind acest tablou, rămâne neîncrezător cu privire la realitatea lui, dacă cineva este ispitit să vadă în toate aceste făgăduințe doar niște vise ale unui bătrân întemnițat pe o insulă pierdută în mijlocul mării, Dumnezeu Însuși garantează împlinirea lor. Este una dintre puținele ocazii din cartea Apocalipsei în care Dumnezeu vorbește direct. De ce? Pentru că atât biserica din vremea lui Ioan, cât și biserica din zilele din urmă, au nevoie de o astfel de asigurare.
Scepticii pun la îndoială existența unei lumi în care nu mai există suferință și moarte. Însă cheia se află în asigurarea făcută de Însuși Creatorul: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Dacă ni s-ar fi spus că lucrurile din Creația actuală ar fi doar îmbunătățite sau modificate, am putea avea serioase îndoieli că în viața viitoare nu va mai exista nimic din ceea ce vedem astăzi. Dumnezeu însă promite că va face toate lucrurile noi, ceea ce înseamnă o nouă Creație, ieșită din cenușa celei vechi și clădită pe principii cu totul noi: neprihănirea și dreptatea. Vechea Creație, blestemată din cauza păcatului, a dispărut mistuită de focul coborât din cer, lăsând acum locul unei noi Creații.
Aceste prime versete ale capitolului 21 au fost întotdeauna un izvor de speranță, de bucurie și mângâiere pentru Biserica lui Dumnezeu din toate timpurile. Acesta este motivul pentru care Ioan primește porunca să scrie toate aceste lucruri, „fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate.”
Vers.6: „Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi e sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții.”
Dumnezeu ne asigură din nou că există un sfârșit al istoriei păcatului, un sfârșit al cortegiului de suferințe pe care le-a adus cu sine în lume. Planul de Mântuire, al cărui punct culminant a fost jertfa Domnului Christos, este condus spre finalul său glorios de către Cel care este „Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul” („alfa” și „omega” – prima și ultima literă din alfabetul grecesc).
Dacă uneori avem impresia că istoria lumii noastre se derulează la întâmplare și necontrolat, aceasta este doar o aparență. Dumnezeu este suveran nu doar peste Univers, ci și peste timp și istorie. Nimic din ceea ce se întâmplă nu se întâmplă fără știrea și fără aprobarea Lui, căci El este „Începutul și Sfârșitul”.
Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, însă acest dar nu este oferit celor ce nu-l doresc. De darul mântuirii au parte doar cei care însetează și flămânzesc după el. Aici întâlnim principiul liberului arbitru. Dumnezeu nici nu vindecă, nici nu mântuie cu forța pe cineva. Domnul Christos a promis încă de la începutul lucrării Sale publice că doar „cei flămânzi și însetați după neprihănire vor fi saturați” (Matei 5,6).
Adesea se fac afirmații de genul: „Harul și mântuirea sunt ieftine.” Acesta este însă un neadevăr. Mântuirea și harul nu sunt ieftine, ci scumpe, foarte scumpe, căci pe Dumnezeu L-a costat viața Fiului Sau Preaiubit. Însă, deși mântuirea omului L-a costat atât de mult pe Dumnezeu, El o oferă gratis, fără plată (vezi Romani 6,23). Orice altă învățătură cu privire la mântuire nu reprezintă adevărata Evanghelie a lui Christos.
Vers.7: „Cel ce va birui va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui și el va fi fiul Meu.”
Expresia „celui ce va birui” ne trimite înapoi, spre finalul epistolelor către cele șapte biserici (cap. 2,7; 2,11; 2,17; 2,26; 3,5; 3,12; 3,21). Contrar unor concepții care circulă în lumea creștină, nu toți oamenii vor fi mântuiți. Favoarea de a bea din apa vieții nu e acordată în mod arbitrar tuturor oamenilor. Mântuirea, împreună cu tot ce decurge din ea, va fi acordată doar celor care vor birui păcatul, printr-o relație de credință cu Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.
Promisiunea făcută de Dumnezeu lui David cu privire la fiul său Solomon: „Eu îi voi fi Tată, și el Îmi va fi fiu” (vezi 2 Samuel 7,14) se va împlini cu privire la toți cei ce vor fi găsiți vrednici pentru Împărăția cerurilor. Relația dintre Dumnezeu și creaturile Sale se schimbă într-o relație asemănătoare cu cea dintre un tată și copiii săi, uniți pentru totdeauna prin legăturile iubirii care nu se vor mai rupe niciodată.
Vers.8: „Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinători la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și pucioasă, adică moartea a doua.”
Ioan prezintă aici o listă cu opt categorii de oameni care nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Ei nu oglindesc caracterul Domnului Christos și, prin urmare, ei nu au parte de mântuire. În mod surprinzător, lista începe cu „fricoșii”, nu cu alți nelegiuiți care au făcut păcate pe care noi le considerăm mari. Termenul „fricos” nu se referă la sentimentul de frică inerent naturii umane, nici la timiditatea naturală a omului. Aici este vorba de lașitatea celor care, din dorința de a se bucura de siguranța personală, aleg calea cea largă a lumii în locul căii strâmte a ascultării de Dumnezeu.
Cei lași în credință sunt simbolizați în Pilda semănătorului prin sămânța căzută pe stâncă. Aceștia nu au „rădăcini” în viața lor spirituală, iar atunci când vine „un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el” (Matei 13,21). Această frică este, în ultimă instanță, o alegere personală a siguranței de moment în locul luptei credinței. Un astfel de spirit este străin de caracterul pe care Dumnezeu îl dorește de la noi (vezi 2 Timotei 1,7; Romani 8,15).
Următorii pe listă sunt „necredincioșii”. Aceștia nu sunt păgânii care nu L-au cunoscut niciodată pe Domnul Christos și Cuvântul Său, ci îi reprezintă pe aceia care au cunoscut adevărul, dar nu s-au conformat lui, aceia care, sub presiune fiind, au renegat credința, aceia care au ales să nu creadă în Cuvântul lui Dumnezeu și în jertfa ispășitoare a Domnului Christos.
„Scârboșii” (gr. „bdelusso”) sunt cei care și-au corupt caracterul, fiind necurați din punct de vedere moral (vers.27).
Categoria „ucigașilor” îi cuprinde pe toți criminalii în general. Sensul mai restrâns al cuvântului se referă la toți persecutorii poporului lui Dumnezeu din toate timpurile (vezi Apocalipsa 13,15).
„Curvarii” (gr. „pornoi”), sau desfrânații, sunt imoralii, cei care comit păcate sexuale. În sens mai larg, cuvântul îi desemnează pe cei care desfrânează din punct de vedere spiritual, pe închinătorii la idoli (vezi Apocalipsa 13,15).
„Vrăjitorii” (gr. „pharmacoi”) sunt cei care practică magia, farmecele și spiritismul (vezi Fapte 19,19). De asemenea, idolatrii sunt și cei care aleg să se închine altcuiva în locul Dumnezeului Creator, fie că este vorba de idoli, oameni, obiecte sau idei, fie că este vorba de fiară și icoana ei, în contextul ultimei faze a luptei dintre bine și rău. Un idol poate deveni orice persoană, obiect sau idee pe care cineva le așază mai presus de Dumnezeu, dându-le prioritate și închinându-se lor.
Ultimii amintiți în această listă neagră a nemântuiților sunt „mincinoșii”. Este de remarcat faptul că în cartea Apocalipsei mincinoșii sunt foarte des amintiți (vezi cap. 2,2; 3,9; 14,5; 21,27; 22,15), fapt ce ne conduce la următoarele concluzii:
1) Este vorba de un păcat foarte răspândit, îmbrăcând mii de forme („toți mincinoșii”).
2) Dumnezeu urăște acest păcat mai mult decât orice. Dumnezeu este Adevărul (vezi Ioan 14,6) și El nu are nimic de-a face cu minciuna.
În rândul mincinoșilor sunt cuprinse multe categorii de oameni, între ei regăsindu-se și cei care practică și predică doctrine false, călăuzindu-i pe oameni pe căi greșite.
Hotărârea divină cu privire la toate aceste păcate și la cei ce le practică în mod voluntar este cât se poate de categorică: moartea a doua. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție a neprihănirii în care niciun păcat și niciun păcătos nu își vor găsi locul.
Cum ar arăta viața veșnică dacă pe Noul Pământ Dumnezeu ar admite un singur mincinos, un singur desfrânat, un singur criminal, un singur vrăjitor sau scârbos? Viața viitoare ar redeveni ceea ce trăim astăzi, experiența păcatului s-ar perpetua în noua Creație, iar consecințele ar fi de data această veșnice.
Dumnezeu nu poate face nici cel mai mic compromis cu păcatul, de aceea judecata Sa va fi desăvârșită și dreaptă. Această judecată dreaptă va fi garanția că în veșniciile care vor urma doar neprihănirea are viitor.
„Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15, 3).
Apocalipsa capitolul 21 – Mireasa Mielului
(vers.9‑27)
Introducere
Dacă din Biblie ar fi lipsit capitolele 21 și 22 ale „Apocalipsei”, nu am fi avut decât foarte puține informații cu privire la viața viitoare. Deși Ioan se confruntă cu piedici reale în încercarea lui de a descrie lucrurile cerești în cuvinte omenești, ceea ce reușește să ne transmită este suficient pentru ca noi să ne facem o imagine clară despre lumea viitoare, motivându-ne să dorim o astfel de lume.
Cea mai mare parte a capitolului 21 se ocupă cu descrierea cetății sfinte a Noului Ierusalim, prezentată sub metafora „mireasa Mielului”. Dincolo de frumusețea detaliilor acestui măreț tablou, trebuie să fim conștienți în fiecare moment că splendoarea realităților cerești va depăși cu mult puterea de exprimare a limbajului omenesc, căci, spune Pavel: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2,9).
Comentarii
Vers.9: „Apoi unul din cei șapte îngeri, care țineau cele șapte potire, pline cu cele din urmă șapte urgii, a venit și a vorbit cu mine și a zis: „Vino să-ți arăt mireasa, nevasta Mielului!”
Unii comentatori susțin că îngerul care îi adresează lui Ioan chemarea de a veni și a o vedea pe „mireasa Mielului” este același cu cel care îl chemase pe bătrânul apostol să vadă judecata desfrânatei din cap.17,1. Limbajul este identic în ambele pasaje biblice: „Vino să-ți arăt judecata curvei celei mai!” (cap.17,1) și „Vino să-ți arăt mireasa, nevasta Mielului!” (cap.21,9).
Aici însă, chemarea îngerului este mai mult o poruncă decât o simplă invitație. Cele două cetăți: Ierusalimul și Babilonul, și cele două femei: cea virtuoasă și cea desfrânată, sunt simboluri ale celor două părți aflate în marele conflict milenar: binele și răul, Dumnezeu și Satana, împreună cu cei care au trecut de o parte sau alta a baricadei. Contrastul dintre ele este izbitor, pentru ca nimeni să nu fie înșelat cu privire la natura lor.
Vers.10: „Și m-a dus în Duhul pe un munte mare și înalt. Și mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu…”
Pentru a vedea Babilonul mistic și nelegiuit la zilelor din urmă, Ioan a fost dus de Duhul în pustie (vezi Apocalipsa 17,3). Pentru a vedea însă Ierusalimul ceresc, „mireasa Mielului”, el este dus de Duhul Sfânt pe un munte înalt. Acest amănunt ne arată că lucrurile cerești nu pot fi percepute și înțelese decât dintr-o poziție spirituală înaltă. Și când este un copil al lui Dumnezeu mai înalt din punct de vedere spiritual decât atunci când se pleacă pe genunchi în rugăciune?
Cetatea Noului Ierusalim este văzută venind din cer, căci ea, ca și mântuirea omului păcătos, este o realizare care îi aparține în exclusivitate lui Dumnezeu.
Vers.11: „… având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul.”
Primul lucru care izbește privirea lui Ioan este faptul că cetatea sfânta e îmbrăcată în slava lui Dumnezeu. În Ierusalimul ceresc se află chiar izvorul slavei divine, căci Dumnezeu este prezent personal în cetatea sfântă.
Iaspisul de care amintește Ioan este o piatră prețioasă opacă. Nu știm dacă apostolul s-a gândit la aceeași piatră prețioasă pe care o cunoaștem astăzi, sau dacă nu cumva el folosește acest termen cu sensul general de piatră prețioasă. Unii comentatori sugerează și această posibilitate, ea explicând exprimarea lui Ioan.
Vers.12: „Era înconjurată cu un zid mare și înalt. Avea douăsprezece porți, și la porți, doisprezece îngeri. Și pe ele erau scrise niște nume: numele celor douăsprezece seminții ale fiilor lui Israel.”
Neavând alte mijloace pentru a descrie cetatea sfântă, Ioan se folosește de termeni pe care îi avea la îndemână, de limbajul timpului său. Vorbind despre Noul Ierusalim, el încearcă să zugrăvească sfânta cetate ca pe o cetate antică, cu ziduri și porți. Trebuie să nu pierdem din vedere nicio clipă faptul că dincolo de încercările lui timide de a zugrăvi lucrurile cerești, se afla o realitate infinit mai plină de măreție decât o spun cuvintele.
Zidul cel mare al cetății sugerează siguranța de care se vor bucura cei mântuiți în Împărăția lui Dumnezeu. Cele douăsprezece porți, câte trei pe fiecare latură a cetății, ne vorbesc despre ordine și plan, despre Inteligența creatoare și deschiderea spre comunicare. Faptul că sunt douăsprezece porți, număr egal cu cel al semințiilor lui Israel și al apostolilor, ne arată că Împărăția lui Dumnezeu este completă (numărul 12 este numărul Împărăției).
De asemenea, faptul că pe aceste porți sunt scrise numele celor douăsprezece seminții, arată spre caracterul universal al Împărăției cerurilor. Între cei mântuiți vor exista oameni din toate categoriile sociale, din toate culturile și din toate zonele geografice. Nimeni nu va fi împiedicat să intre în Împărăția lui Dumnezeu, dacă dorește cu sinceritate acest lucru. Pentru fiecare suflet care caută mântuirea, Noul Ierusalim are o poartă de intrare.
Numele celor douăsprezece seminții ale lui Israel scrise pe cele douăsprezece porți întărește ceea ce Biblia susține în repetate rânduri, și anume că Biserica creștină este Israelul spiritual al dispensațiunii Noului Testament (vezi Romani 2,28.29; 9,6‑8; Galateni 3,29; Efeseni 2, 12.13; Iacov 1,1).
Vers.13: „Spre răsărit erau trei porți; spre miazănoapte, trei porți; spre miazăzi, trei porți, și spre apus, trei porți.”
Orientarea porților spre toate cele patru puncte cardinale ne arată că Dumnezeu are brațele deschise spre întreaga omenire. Pentru El „nu este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod, nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunt una în Christos Iisus” (Galateni 3,28). El dorește ca „niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3,9).
Mântuirea și privilegiul de a locui în sfânta cetate și pe Noul Pământ nu aparține doar unui singur popor, unei singure rase sau unei singure categorii de oameni. Ea aparține întregii umanități, iar Domnul Christos este Mântuitorul lumii întregi. Spiritul naționalist nu are ce căuta în sfânta cetate. Acolo cei mântuiți vor fi cetățenii unei singure patrii: Împărăția lui Dumnezeu.
Vers.14: „Zidul cetății avea douăsprezece temelii și pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.”
Dacă pe cele douăsprezece porți de mărgăritar ale cetății sfinte sunt scrise numele semințiilor lui Israel, pe cele douăsprezece temelii ale ei se află numele apostolilor Domnului. Prin acest simbolism, cetatea Noului Ierusalim este strâns legată de ambele dispensațiuni: atât de poporul Israel al Vechiului Testament, cât și de Biserica creștină a Noului Testament.
După logica omenească și ținând cont de elementul cronologic, pe temeliile cetății sfinte ar fi trebuit să fie scrise numele semințiilor, iar pe porți, numele apostolilor. După logica cerului însă, temelia e formată de Domnul Christos și apostolii Săi, după cum declara Pavel: „Fiind zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Christos.” (Efeseni 2,20). Fără jertfa Mântuitorului și fără lucrarea făcută de apostoli, Planul de Mântuire a neamului omenesc nu ar fi avut nicio finalitate.
Vers.15: „Îngerul care vorbea cu mine avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porțile și zidul ei.”
De data aceasta, măsurarea cetății sfinte nu este încredințată omului, ca în capitolul 11,1, ci unui înger. De ce e necesar acest lucru? Pentru ca să ne facem o imagine cu privire la mărimea colosală a ei și să ne asigurăm că ea va oferi spațiu îndestulător pentru cei mântuiți, conform promisiunii Mântuitorului: „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc…” (Ioan 14,2).
Vers.16: „Cetatea era în patru colțuri, și lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia și a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea și înălțimea erau deopotrivă.”
Conform măsurătorii îngerului, cetatea este un cub perfect. Formă cubică a Noului Ierusalim ne reamintește de cea de-a doua despărțitură a Sanctuarului pământesc, Sfânta Sfintelor (vezi 1 Împărați 6,20), care avea lungimea, lățimea și înălțimea egale.
Cele douăsprezece mii de stadii sau prăjini sunt echivalentul a circa 2200 km (o stadie are 185 m). Dacă cele douăsprezece mii de stadii (2200 km) reprezintă perimetrul cetății, înseamnă că fiecare latură a ei are aproximativ 555 km, iar suprafața cetății ar fi comparabilă cu cea a Franței de azi, sau a României Mari.
Ca să ne dăm seama de imensitatea cetății cerești, ne vor fi utile câteva date comparative. Astfel, vechiul Ierusalim avea un perimetru de 33 de stadii, Ninive – 400 de stadii, Babilonul – 480 de stadii, iar Londra de azi are un perimetru de 600 de stadii. Deci Noul Ierusalim va avea un perimetru de douăzeci de ori mai mare decât cel al Londrei. Metropolele lumii noastre par niște sate în comparație cu imensitatea cetății sfinte pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru copiii Săi.
Dacă cele douăsprezece mii de stadii reprezintă nu perimetrul, ci lungimea fiecărei laturi, cetatea va fi de patru ori mai mare, ținând cont că douăsprezece mii de stadii reprezintă distanța dintre Londra și Atena, sau dintre New York și Houston. În acest caz, mai apare un aspect interesant: ținând cont că un cub are douăsprezece laturi, înmulțind 12 cu cele 12 000 de stadii ale fiecărei laturi, se ajunge la numărul 144 000, un număr special al sfinților zilelor din urmă.
Forma cubică a Noului Ierusalim, asemănătoare formei celei de-a doua despărțituri din Sanctuar, ne ajută să înțelegem că Noul Ierusalim, datorită prezenței tronului lui Dumnezeu, va deveni Sfânta Sfintelor pentru întregul Univers.
Vers.17: „I-a măsurat și zidul, și a găsit o sută patruzeci și patru de coți, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul.”
Ioan nu precizează dacă cei o sută patruzeci și patru de coti reprezintă înălțimea sau lățimea zidului. Numărul 144 este și el legat de noțiunea de popor al lui Dumnezeu, căci este un multiplu al lui 12 – numărul Împărăției lui Dumnezeu.
Zidurile Noului Ierusalim nu sunt destinate apărării, căci în viața viitoare nu vor mai exista vrăjmași ai poporului lui Dumnezeu. Aceste ziduri servesc doar pentru delimitarea cetății. Faptul că îngerul folosește o unitate de măsură omenească demonstrează că măsurătoarea îi privește pe oameni, nu pe îngeri, sau alte ființe din Univers.
Vers.18: „Zidul era zidit de iaspis, și cetatea era de aur curat, ca sticla curată.”
Iaspisul apare și în descrierea pe care Ioan o face Celui ce șade pe scaunul de domnie, în capitolul 4,3. Putem spune, de aceea, că zidul cetății sfinte este un simbol al ocrotirii lui Dumnezeu.
Pentru prima dată în „Apocalipsa”, aurul din care este construită cetatea sfânta este asemănat aici cu sticla transparentă. Noi cunoaștem aurul ca fiind galben și opac, însă această culoare este dată de impuritățile aflate în compoziția lui. Aurul pur însă are transparența sticlei. Ne e greu să ne imaginăm simfonia de culori care va putea fi admirată în această cetate, care are temeliile din pietre prețioase diferite, porțile din mărgăritare și zidurile și construcțiile din aur de transparența sticlei. Toate reflectă slava Celui care este „Meșterul și Ziditorul” acestei cetăți (vezi Evrei 11,10).
Vers.19.20: „Temeliile zidului cetății erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a șasea, de sardiu; a șaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist.”
Cele douăsprezece temelii ale Noului Ierusalim, împodobite cu pietre prețioase, trebuie să ofere un joc de culori imposibil de imaginat. Un giuvaergiu modern nu poate identifica toate cele douăsprezece pietre amintite în cele două versete, căci denumirile lor actuale pot fi diferite de cele folosite cu două mii de ani în urmă. Prezența acestor pietre în temeliile zidului cetății produce un efect feeric. Astfel:
– Iaspisul este o piatră de culoare verde transparent, cu vinișoare roșii;
– Safirul (probabil lapis lazuli) este o piatră transparentă de un albastru deschis, asemenea cerului senin;
– Halchedonul este o piatră a cărui identificare e nesigură. Unii au identificat-o cu agatul, alții spun că e o piatră prețioasă de culoare verzuie;
– Smaraldul este o piatră prețioasă de un verde aprins, strălucitor;
– Sardonixul (probabil onix) este o piatră prețioasă cu linii roșii sau cafenii, pe un fundal alb;
– Sardiul este o piatră prețioasă de culoare roșcată;
– Hrisolitul este o piatră prețioasă de culoare galbenă, strălucitoare. Identificarea e însă nesigură;
– Berilul este o piatră prețioasă de culoare verde marin;
– Topazul este o piatră prețioasă galbenă, mai mult sau mai puțin transparentă;
– Hrisoprazul este o piatră prețioasă de culoare verde;
– Iacintul este probabil o piatră prețioasă de culoare roșu aprins sau purpuriu;
– Amestistul este o piatră prețioasă de culoare violet (1).
În lumina razelor care pornesc din tronul lui Dumnezeu, toate aceste pietre prețioase vor realiza un permanent curcubeu, semn al legământului lui Dumnezeu cu Creația Sa. Încercând să descrie splendoarea cetății scăldată într-o simfonie de culori, J. Vuilleumier spune: „Este cu neputință să descrii strălucirea unui oraș de aur împodobit pe distanța de 1500 de mile cu mărgăritare și pietre scumpe, tăiate la înălțimea catedralei Notre Dame din Paris. La vederea acestor măreții, se simte ironia măririlor omenești. Ce mai este, alături de ele, slava trecătoare a milioanelor și miliardelor? A venit și rândul celor bogați în credință. Dar ei nu vor avea ce să facă cu un metal la care toți se închină astăzi. Pentru ei, aurul este folosit la pavaje, ține locul drumurilor pietruite sau al asfaltului. Mineralul acesta turnat, neted ca oglinda, va forma solul pieții principale a cetății, piața a cărei întindere ar putea să fie de 10 000 de kilometri pătrați sau de un milion de hectare – de aici expresia marea de sticlă sau de cristal” (2).
Vers.21: „Cele douăsprezece porți erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Ulița cetății era de aur curat, ca sticla străvezie.”
Cele douăsprezece porți orientate spre toate cele patru puncte cardinale sunt alcătuite fiecare din câte un singur mărgăritar. Se cunoaște faptul că mărgăritarul (perla) ia naștere prin suferința unei vietăți. Nu întâmplător porțile cetății sfinte sunt construite din mărgăritare și nu din alte pietre prețioase. Mesajul este acela că „în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (vezi Fapte 14,22).
Mai întâi au fost suferințele de nedescris ale Mântuitorului nostru, care au culminat cu jertfa Sa, apoi au fost suferințele tuturor copiilor lui Dumnezeu din toate veacurile, ei fiind nevoiți să suporte batjocura, lipsurile, persecuția, marginalizarea și chiar moartea, pentru a-și păstra cugetul și credința curate.
Acel aur, pentru care mulțimi de oameni și-au sacrificat viața pe pământ, se va găsi din belșug sub picioarele celor care nu au umblat după bogățiile trecătoare ale lumii, ci după adevăratele comori veșnice.
Vers.22: „În cetate n-am văzut niciun Templu; pentru că Domnul, Dumnezeu, Cel atotputernic, ca și Mielul, sunt Templul ei.”
Pe tot parcursul Planului de Mântuire, templul a avut un rol important în rezolvarea problemei păcatului. Fie că ne referim la templul pământesc, fie la cel ceresc, acesta a fost locul în care s-a manifestat prezența divină. După încheierea luptei dintre bine și rău, după ce păcatul va fi eradicat definitiv și pe deplin din Univers, cei mântuiți nu vor mai avea nevoie de templu. Păcatul nu mai există, iar ei pot sta nemijlocit în prezența lui Dumnezeu, fără să mai fie nevoie de o construcție care să simbolizeze prezența Lui. În cer, pe Noul Pământ, simbolul întâlnește realitatea. Templul este înlocuit de prezența lui Dumnezeu și a Mielului.
Anderson spune că „în serviciile templului ebraic, principala caracteristică a ritualului era aducerea jertfelor. În ceruri însă, păcatul și jertfele nu vor mai fi. Singurul lucru care ne va mai aminti prețul răscumpărării noastre vor fi rănile din mâinile, picioarele și coasta Mântuitorului” (3).
Vers.23: „Cetatea n-are trebuință nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, și făclia ei este Mielul.”
Ioan nu afirmă aici că nu vor mai exista soarele și luna în nouă ordine a Creației. El spune doar că „cetatea n-are trebuință nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze”. Motivul este clar arătat: cetatea sfântă va fi luminată de slava lui Dumnezeu: „Nu soarele îți va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei; ci Domnul va fi lumina ta pe vecie și Dumnezeul tău va fi slava ta” (Isaia 60,19).
Vers.24: „Neamurile vor umbla în lumina ei și împărații pământului își vor aduce slava și cinstea lor în ea.”
Prin „neamuri” se înțeleg toți cei mântuiți din „orice neam, orice seminție, orice norod și orice limbă” (vezi Apocalipsa 7,9; Isaia 60,3). Aici apare ideea de universalitate a mântuirii.
Vers.25.26: „Porțile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slav și cinstea neamurilor.”
Se subliniază ideea de siguranță a celor mântuiți în viața viitoare. Și aceasta nu datorită zidurilor sau porților cetății, căci porțile rămân deschise permanent, ci datorită prezenței lui Dumnezeu. Întunericul fizic nu va mai exista, după cum nu va mai fi nici întuneric spiritual, într-o Creație în care Dumnezeu va face toate lucrurile noi.
Vers.27: „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună; ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului.”
Cuvântul „întinat” are mai degrabă conotații morale decât fizice. În concepția biblică, elementul care întinează, care murdărește, este păcatul. În acest ultim verset al capitolului 21 ni se dă asigurarea că pe Noul Pământ păcatul nu va mai exista, el fiind nimicit „cu rădăcină și ramură” (vezi Maleahi 4,1).
Acest adevăr ar trebui să ne bucure mai mult decât străzile de aur ale cetății sfinte, mai mult decât locuințele liniștite primite în dar de cei mântuiți, mai mult decât favoarea de a mânca din fructele pomului vieții și mai mult decât orice binecuvântare care va însoți viața veșnică a celor mântuiți.
Atunci când vorbim despre o lume viitoare neîntinată de prezența păcatului, trebuie să avem în vedere cel puțin două aspecte:
– Dumnezeu nu va îngădui ca în Împărăția Sa să intre nici măcar un singur om cu păcate nebiruite și nepărăsite.
– În lumea viitoare, deși teoretic păcatul ar putea să reapară, totuși practic acest lucru nu se va întâmpla.
Își poate imagina cineva că pe Noul Pământ oamenii mântuiți se vor certa sub ramurile pomului vieții? Sau că vor juca poker sau ruletă în casele de aur ale cetății? Își poate imagina cineva că în prezența slavei lui Dumnezeu se vor mai rosti minciuni, se vor mai arunca priviri răutăcioase, va mai există invidie, ură, bârfă sau fapte reprobabile?
Cum s-ar simți un astfel de om în atmosfera curată a cerului, sub privirea de foc a Fiului lui Dumnezeu? Acel om s-ar simți groaznic. Pentru el cerul ar deveni un iad, căci păcatul în care se complace nu-l va lăsa să se simtă bine în atmosfera neprihănirii. Acel om s-ar simți veșnic urmărit și mustrat, s-ar simți o „oaie neagră” în societatea cerului, o notă discordantă în marea simfonie a Universului.
Un om care iubește păcatul va dori mai degrabă să moară decât să trăiască o veșnicie fără păcatele sale favorite. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu nu va îngădui ca un om netransformat de harul Său să intre în Împărăția Sa. În final, Dumnezeu nu va face altceva decât să respecte alegerile fiecărui om în parte.
Rămâne o întrebare: Noul Ierusalim este o cetate reală, sau este doar un simbol? Mulți comentatori sunt de părere că Noul Ierusalim este doar un simbol al Bisericii glorificate, bazându-și afirmațiile pe faptul că și Babilonul modern este un simbol, nu o cetate reală. Să nu uităm însă că Babilonul modern, deși este un simbol, el își are originea tot într-o cetate reală. În Biblie, un lucru poate fi în același timp simbol, dar și real.
În timpurile biblice, Babilonul era și o cetate reală, dar era și un simbol. În „Apocalipsa”, Babilonul nu ar avea valoare simbolică dacă el nu ar fi fost o cetate reală pe vremea lui Daniel. Există în Sfintele Scripturi suficiente dovezi că moștenirea dată sfinților nu va fi ceva vaporos, fără substanță și nedefinit, ci o lume cât se poate de reală și palpabilă.
Trupurile primite la înviere de cei mântuiți vor fi trupuri reale și nemuritoare (vezi 1 Corinteni 15, 53.54); Noul Pământ va fi real (vezi Isaia 65,17); viața veșnică va fi reală (vezi Ioan 3,16). De ce nu am accepta ideea că și cetatea sfântă a Noului Ierusalim, capitala Noului Pământ și metropola întregului Univers, nu va fi o cetate reală?
Când Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să iasă din cetatea Ur, din Caldeea, pentru a-și petrece tot restul vieții ca „străin și călător” prin Canaan (vezi Evrei 11,13), El l-a asigurat, promițându-i un cămin într-o cetate permanentă. Avraam a ascultat, având încredere în promisiunea făcută, și a trăit întreaga viață așteptând „cetatea cu temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (vezi Evrei 11,10).
Pavel ne asigură că „lui Dumnezeu nu-i este rușine să se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evrei 11,16). Ucenicii au fost încurajați de Mântuitorul că vor primi o răsplată cât se poate de reală: „Și ori și cine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit și va moșteni viața veșnică” (Matei 19,29).
Înainte de patima Sa, aflându-Se cu ucenicii Săi în camera de sus, Mântuitorul le-a promis acestora, dar și nouă tuturor, o răsplătire cât se poate de reală: „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine! În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi” (Ioan 14,1‑3).
Noul Ierusalim este o cetate cât se poate de reală, pregătită de Dumnezeu tuturor celor ce vor accepta harul Său, tuturor celor găsiți vrednici pentru a fi mântuiți. Aceasta este „mireasa Mielului”.
sursa: https://www.loribalogh.ro/