Categoria: Profetii biblice
Capitolul 20 al „Apocalipsei” este unic în întreaga Biblie. Dacă nu ar fi existat acest pasaj biblic, nu am fi știut nimic cu privire la unul dintre cele mai sensibile subiecte escatologice: „mileniul”.
În lipsa învățăturii despre mileniu, mari adevăruri biblice ca: revenirea Domnului Christos, cele două învieri, judecata, Noul Pământ, moartea a doua și nimicirea nelegiuiților nu ar fi fost înțelese așa cum sunt înțelese astăzi. Mileniul este piesa de puzzle care completează în mod armonios tabloul sfârșitului istoriei păcatului.
Probabil că niciun alt capitol al „Apocalipsei” nu a provocat atâtea dezbateri și discuții contradictorii în sânul creștinismului ca acest capitol din finalul cărții. Interpretarea lui diferită a dus la dezbateri nesfârșite și chiar la conflicte, mai ales în sânul bisericilor evanghelice, devenite uneori intolerante față de cei care înțeleg altfel conținutul acestui capitol și sensul termenului „mileniu”.
Capitolul 20 a cunoscut trei mari interpretări diferite în decursul istoriei creștinismului. În cartea „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, Dumitru Popa prezintă pe larg cele trei interpretări diferite ale acestui controversat pasaj apocaliptic: premilenismul, postmilenismul și amilenismul (1).
1) Premilenismul
Cei care adoptă această interpretare consideră că revenirea Domnului Christos precede mileniul. În concepția premilenistă, la a doua venire a Domnului Christos morții cei drepți vor învia (prima înviere) și, împreună cu sfinții găsiți în viață la acea dată, Îl vor întâmpina pe Mântuitorul în văzduh (vezi 1 Tesaloniceni 4,17). Timp de o mie de ani (mileniu), ei vor domni împreună cu Domnul Christos, timp în care Satana va fi legat pe pământ.
După scurgerea mileniului, Satana va fi dezlegat pentru scurt timp prin învierea tuturor celor nelegiuiți care au trăit pe pământ (a doua înviere). Urmează judecata executorie, când se va aplica sentința asupra tuturor nelegiuiților, în frunte cu Satana și demonii lui. Păcatul și păcătoșii sunt nimiciți și o nouă Creație iese din mâna lui Dumnezeu, o Împărăție veșnică în care va domni neprihănirea.
De remarcat este faptul că primii creștini și părinții Bisericii din primele trei secole ale erei creștine au fost premileniști. Biserica oficială (catolică) a înlocuit premilenismul cu amilenism, pentru ca în secolul al XVII-lea premilenismul să reapară în rândurile protestanților.
Premilenismul se împarte în trei concepții diferite:
a) Premilenismul dispensaționalist
A fost adoptat de majoritatea bisericilor protestante din America (în mod deosebit de baptiștii conservatoriși mai puțin de cele din Europa.
O parte importantă a premilenismului dispensaționalist o reprezintă teoria răpirii secrete a Bisericii înainte de necazul cel mare. Se crede că răpirea Bisericii este iminentă, putând avea loc în orice moment. Dispensaționalistii cred într-o domnie literală a iudeilor pe pământ, după ce vor fi persecutați de anticrist în timpul celor șapte ani de necaz și după ce Îl vor primi pe Domnul Christos, devenind din nou poporul lui Dumnezeu.
În timpul mileniului, iudeii vor conduce națiunile nelegiuite, templul din Ierusalim va fi reconstruit, iar sistemul jertfelor va fi restabilit. În esență, premilenismul dispensaționalist se referă doar la restaurarea poporului Israel în zilele din urmă, Biserica creștină fiind doar o paranteză. Adevăratul popor al lui Dumnezeu este considerat a fi poporul Israel, iar făgăduințele și profețiile Vechiului Testament cu privire la Israel sunt privite ca fiind necondiționate. Se crede că toate aceste promisiuni se vor împlini în timpul mileniului cu poporul literal al lui Israel, nu cu cel simbolic – Biserica.
Cu excepția capitolelor 2 și 3, începând cu capitolul 4, dispensaționalistii consideră ca întregul conținut al „Apocalipsei” se ocupă cu evenimente ce vor avea loc cu puțin timp înainte de revenirea Domnului Christos. Astfel, capitolele 4 și 5 s-ar referi la răpirea Bisericii, capitolele 6‑18 ar prezenta o perioadă de trei ani de evanghelizare iudaică, trei ani ai necazului celui mare și ai mâniei lui Dumnezeu împotriva celor nelegiuiți.
Dispensaționalistii acordă o mare importanță unor evenimente ca înființarea statului evreu în 1948, încorporarea Ierusalimului în statul evreu în 1967, criza petrolului din 1970, etc. Unii dispensaționalisti au tendința de a fixa date ale sfârșitului lumii în următorii ani.
b) Premilenismul istoric
Se numește astfel deoarece se afirmă că această concepție a fost susținută de prima Biserica creștină. Premileniștii istorici susțin că în timpul mileniului va exista o Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ, însă nu în exclusivitate iudaică. Și ei cred în mântuirea generală a poporului evreu, însă împărăția din timpul mileniului va aparține deopotrivă iudeilor și creștinilor care vor conduce împreună lumea.
Premileniștii istorici cred că revenirea Domnului Christos este apropiată, însă nu iminentă, considerând că înainte de sfârșit trebuie să aibă loc mai multe evenimente majore. De asemenea, spre deosebire de dispensaționalisti, premileniștii istorici cred că Biserica creștină va avea parte de numeroase încercări în zilele din urmă, fiind persecutată de anticrist.
c) Premilenismul adventist de ziua a șaptea
Spre deosebire de ceilalți premileniști, adventiștii de ziua a șaptea consideră că Apocalipsa cap. 20 se referă la Împărăția lui Dumnezeu de o mie de ani din ceruri, nu de pe pământ. Ei cred că Apocalipsa cap. 4‑18 prezintă evenimentele erei creștine, nicidecum evenimente din ultimii ani înaintea revenirii Domnului Christos.
Învățătura despre o Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ în timpul mileniului este falsă, spun adventiștii, deoarece ea este inspirată din „apocalipsele” iudaice necanonice, care au stat la baza tuturor concepțiilor mileniste greșite: amilenismul, postmilenismul, premilenismul istoric și cel dispensaționalist. Potrivit premilenismului adventist de ziua a șaptea, nu toți iudeii după trup vor fi mântuiți, iar capitolul 20 nu are nimic de-a face cu poporul iudeu.
O deosebire majoră între concepția adventistă și celelalte concepții despre mileniu este aceea că adventiștii cred că în timpul mileniului nu va mai exista nicio ființă vie pe pământ, „legarea” Diavolului în timpul celor o mie de ani constând tocmai în faptul că acesta nu va mai avea pe cine să ispitească și să corupă în tot acest timp.
2) Postmilenismul
Această concepție susține ideea că revenirea Domnului Christos nu va avea loc până ce Împărăția lui Dumnezeu nu va fi stabilită de către Biserică prin predicarea Evangheliei în lume. Postmileniștii, numiți de J. Badina „optimiști sociali”, cred că lumea se va converti treptat la religia creștină, pentru ca în final să existe o lungă perioadă de pace și neprihănire, numită mileniu (2). La sfârșitul mileniului, cred aceștia, Domnul Christos va reveni.
Capitolul 19, conform concepției postmileniștilor, nu descrie revenirea Domnului Christos, ci triumful principiilor creștine în lume prin lucrarea Bisericii. După acest „veac de aur”, Domnul Christos va reveni, îi va învia pe morți, va judeca lumea și va instaura o nouă ordine în Univers.
Din cauza celor două războaie mondiale și a amenințării nucleare, care au zguduit lumea în secolul al XX-lea, concepția postmilenistă are din ce în ce mai puțini susținători, căci evenimentele care se desfășoară în lume dovedesc faptul că societatea nu devine mai bună odată cu apropierea sfârșitului, ci dimpotrivă.
3) Amilenismul
Cei care susțin această concepție nu cred într-un mileniu în care va domni Domnul Christos, fie înainte, fie după revenirea Sa. Având originea în teologia lui Augustin, amilenismul s-a răspândit în era creștină, devenind punctul de vedere oficial al Bisericii Catolice și al Bisericii Ortodoxe. De asemenea, unele grupări protestante, cum ar fi prezbiterienii, sunt amileniste.
Caracteristic amilenismului este interpretarea simbolică a capitolului 20. Ei nu cred că aici e vorba de un mileniu literal, ci de o eră sau o perioadă de timp cuprinsă între prima și a doua venire a Mântuitorului. Legarea lui Satana ar însemna înfrângerea lui, activitatea sa fiind astfel redusă încât să nu poată împiedica predicarea Evangheliei.
Prima înviere ar însemna, în concepția amileniștilor, nașterea din nou prin credința în Domnul Christos, sau botezul. Împărăția lui Dumnezeu este prezentă pe pământ încă de pe acum, spun amileniștii. Unii dintre ei văd în capitolul 20 Biserica triumfătoare, formată din sufletele credincioșilor care domnesc acum cu Domnul Christos în ceruri. Pentru ei, prima înviere reprezintă înălțarea la cer a sufletelor celor credincioși.
Amileniștii consideră că Apoc. 20,1 ne duce înapoi la începuturile erei creștine, făcând ca mileniul să aibă loc înainte de a doua venire a domnului Christos și nu după acest glorios eveniment.
Iată cum un capitol atât de important al cărții Apocalipsa a împărțit lumea creștină în atâtea concepții atât de diferite unele de altele. Care dintre aceste concepții este cea adevărată?
„Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască …” (Ioan 7,17).
Apocalipsa capitolul 20 – Prima înviere și mileniul
(vers.1‑6)
Comentarii
Vers.1: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare.”
„Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger” – Intrând direct în conținutul viziunii primite, Ioan începe descrierea cu imaginea unui înger care se coboară din cer. Nu ni se precizează numele lui, motivul fiind probabil acela de a arăta spre finalul lipsit de importanță al lui Satana.
„Care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare” – Misiunea acestui înger este sugerată de ceea ce ține în mână: „cheia Adâncului și un lanț mare”. Aici avem două simboluri care ne arată că lucrarea lui Satana s-a apropiat de final, după ce milenii întregi a luptat împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său.
Unii comentatori cred că „Adâncul” este o cavernă subterană sau o prăpastie aflată undeva în Univers. Sensul termenului este însă simbolic, căci în cap.11,7 ni se vorbește despre fiara care „se ridică din Adânc”. Deși este posibil ca Ioan să fi văzut în viziune o prăpastie, o fântână sau o cavernă, imaginea este simbolică, ea având rolul de a arăta că activitatea lui Satana urmează să fie oprită foarte curând. Versetul 3 arată foarte clar acest lucru, căci ni se spune că scopul legării lui Satana este ca „să nu mai înșele neamurile.”
Din capitolul 19 înțelegem că pământul va fi cu totul depopulat cu ocazia mărețului eveniment al revenirii Domnului Christos (vezi Apocalipsa 19,19‑21). Oamenii nelegiuiți vor pieri în timpul revărsării celor șapte plăgi, iar cei care vor supraviețui vor pieri la arătarea în slavă a Mântuitorului, neputând să suporte măreția Sa.
Cei drepți, găsiți în viață, împreună cu sfinții din toate timpurile care au fost aduși la viață la prima înviere, cu puțin timp înainte de apariția Domnului Christos, Îl vor întâmpina pe Domnul în văzduh (vezi 1 Tesaloniceni 4,17; 1 Corinteni 15,51) și vor domni cu El timp de o mie de ani în ceruri.
Locuințele promise de Mântuitorul celor mântuiți (vezi Ioan 14,1‑3) sunt cele din cetatea Noului Ierusalim care se află în cer și care va fi coborât pe pământ doar la sfârșitul mileniului (vezi Apocalipsa 21,1‑3).
Așadar, luarea celor mântuiți la cer și nimicirea celor nelegiuiți în timpul plăgilor lăsă pământul pustiu, nelocuit, fără viață. Trupurile celor morți acoperă întreaga suprafață a pământului, astfel încât el devine un „abis”, un „adânc” fără viață și pustiu (gr. „abussos”).
Termenul „Adânc” este folosit atât în Vechiul, cât și în Noul Testament și se aplică diferit, în funcție de context. În general, el desemnează haosul, un loc pustiu, însă în anumite contexte el poate însemna fundul mării, interiorul pământului sau scoarța pământului ruinată (vezi Geneza 7, 11; 8,2; Psalmul 104,6; Proverbele 8,28; Isaia 51,10; Ezechiel 26,19; 31,4.15).
Pentru prima dată găsim acest termen în Geneza 1,2, unde se descrie starea haotică a globului terestru la începutul Creației. În Ieremia 4,23, aceeași expresie folosită în Geneza 1,2 („tohu vabohu”, tradus cu „pustiu și gol”) se aplică la starea haotică a pământului la sfârșitul lumii.
Abisul (adâncul) este așadar un simbol al pământului pustiit. Septuaginta (traducerea în limba greacă a Vechiului Testament) folosește în Geneza 1,2 cuvântul „abussos”, ca traducere a ebraicului „tehom” („adânc”), cuvânt ce descrie pământul așa cum arăta el în prima zi a Creației – „pustiu și gol” (ebr. „tohu vabohu”), sau, așa cum traduce Gala Galaction, „fără chip și pustiu.”
Vers.2: „El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani.”
„El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana” – Sunt amintite în acest verset toate cele patru titluri prin care este definit vrăjmașul de veacuri al lui Dumnezeu: „balaurul”, „șarpele cel vechi”, „Diavolul” și „Satana” (vezi Apocalipsa 12,3.9).
„Și l-a legat” – „Lanțul” adus de înger pentru legarea Diavolului este simbolic. Atunci când cineva este în imposibilitatea de a mai acționa în vreun fel, în vorbirea zilnică se spune că „are mâinile legate”. Lanțul cu care este legat Satana este de fapt un „lanț” al împrejurărilor, ca urmare a decretului divin prin care Satana nu va mai putea acționa așa cum a făcut-o timp de milenii.
Să ne imaginăm cum va arăta pământul după revărsarea celor șapte plăgi și luarea la cer a celor mântuiți: un pământ devastat de cutremure și de grindina din timpul plăgii a șaptea, orașe în ruină, munți dezrădăcinați din locul lor, lăsând în loc găuri imense, fiare contorsionate în locul în care altă dată se aflau fabrici, aeroporturi și orașe înfloritoare, totul fiind carbonizat de focul pustiitor. Printre ruine se aud doar vaietele demonilor și fâlfâitul păsărilor de pradă care devorează carnea trupurilor moarte la marele ospăț al lui Dumnezeu.
Nu e nevoie ca Satana să fie legat cu lanțuri materiale. „Lanțul” împrejurărilor și al singurătății e suficient să-l țină legat pe un pământ pe care timp de câteva milenii a făcut lumea să tremure. El, care prefăcea lumea în pustiu și nimicea orașe și națiuni întregi, este silit acum să stea printre ruinele operei sale, închis acolo pentru a medita la urmările veșnice ale răscoalei sale împotriva lui Dumnezeu.
Profetul Isaia descrie astfel tabloul „legării” lui Satana: „Toți împărații neamurilor, da, toți se odihnesc cu cinste, fiecare în mormântul lui. Dar tu ai fost aruncat departe de mormântul tău, ca o ramură disprețuită, ca o pradă luată de la niște oameni uciși cu lovituri de sabie și aruncată pe pietrele unei gropi, ca un hoit călcat în picioare. Tu nu ești unit cu ei în mormânt, căci ți-ai nimicit țara și ți-ai prăpădit poporul. Nu se va mai vorbi niciodată de neamul celor răi…” (Isaia 14,18‑20).
„Pentru o mie de ani” – Unii comentatori consideră că cei o mie de ani sunt simbolici, profetici, reprezentând de fapt o perioadă de 360 000 de ani. Problema pe care o ridică acest capitol este aceea că el reprezintă un amestec de elemente reale și simbolice. Care sunt cele reale și care sunt cele simbolice?
Versetele 5 și 6 ne vorbesc despre învierea celor drepți, un eveniment cât se poate de real în Sfânta Scriptură. Prin urmare, cei o mie de ani care urmează acestei învieri reale trebuie să fie la fel de reali ca și învierea care îi precede.
Vers.3: „L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, a pecetluit intrarea deasupra lui ca să nu mai înșele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme.”
„L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, a pecetluit intrarea deasupra lui” – Lui Satana și demonilor săi li se oferă acum posibilitatea să contemple tot răul pe care l-au înfăptuit timp de milenii de istorie a păcatului, ca urmare a răzvrătirii lor împotriva guvernării lui Dumnezeu.
Printre cadavre de oameni și ruine ale unor civilizații distruse, Diavolul rămâne doar cu propriile gânduri, oferindu-i-se ocazia să contemple și să înțeleagă tot răul pe care l-a produs în întregul Univers prin răzvrătirea sa. Timpul pocăinței a trecut demult. Ceea ce îi mai rămâne lui Satana este doar „întunericul de afară unde este plânsul și scrâșnirea dinților” de care amintește Domnul Christos în cuvântările Sale (vezi Matei 8,12; 13,42.50; 22,13; 24,51).
Acest timp îndelungat de reflecție și așteptare a primirii sentinței este adevărata pedeapsă a celui rău. Nimicirea lui Satana în iazul cu foc va însemna doar finalul acestei pedepse teribile, în care timp de o mie de ani el va trebui să stea doar cu propriile gânduri în mijlocul operei sale malefice și conștient de destinul său.
Semnificația „legării” lui Satana poate fi mai bine înțeleasă dacă pasajul din Apocalipsa 20 este comparat cu alte texte biblice: 2 Petru 2,4; Iuda 6; Daniel 4,15.33.34. Legarea sau exilarea lui Satana a fost preînchipuită în serviciul anual desfășurat la templu în marea Zi a Ispășirii, prin alungarea țapului pentru Azazel, după ce în prealabil marele preot mărturisea deasupra țapului toate păcatele poporului (vezi Leviticul 16,21).
După cum în templul din vechime păcatele poporului erau puse asupra țapului pentru Azazel după terminarea lucrării de ispășire din timpul anului, la fel, după ce Domnul Christos Își va încheia lucrarea de ispășire pentru păcatele mărturisite ale oamenilor în Sanctuarul ceresc, aceste păcate vor fi așezate asupra lui Satana. El va fi declarat vinovat pentru tot răul pe care l-a făcut direct sau indirect pe pământ.
„După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme” – Dacă „legarea” lui Satana în „Adânc” înseamnă că el nu va mai avea pe cine înșela și ispiti timp de o mie de ani, „dezlegarea” lui presupune un eveniment care îi va oferi din nou lui Satana posibilitatea de a-i înșela și ispiti pe oameni. Însă doar pentru puțină vreme. Care este acest eveniment? Versetele următoare ne vorbesc despre el.
Vers.4: „Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Christos o mie de ani.”
„Și am văzut niște scaune de domnie” – După scena legării lui Satana pe pământul pustiu și devastat, atenția lui Ioan este din nou îndreptată spre cer. Deși nu se specifică unde se află aceste scaune de domnie, contextul ne arată că ele se află în cer. În „Apocalipsa”, în afară de tronul lui Satana (vezi Apocalipsa 2,13) și al fiarei (vezi Apocalipsa 13,2; 16,10), toate celelalte tronuri sunt în ceruri.
„Și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata” – Cu siguranță că aceasta este judecata la care se referă Pavel când le scrie credincioșilor din Corint: „Nu știți că sfinții vor judeca lumea? … Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Corinteni 6,2.3).
Această judecată presupune un raport amănunțit al tuturor faptelor, gândurilor, planurilor, cuvintelor, intențiilor, motivațiilor și aspirațiilor celor aduși la bara de judecată. Acest raport, păstrat în ceruri în dreptul fiecărui om care se naște pe pământ, va fi pus la dispoziția celor sfinți, așezați pe scaunele de judecată.
Pavel vorbește despre această judecată ca despre un eveniment care va avea loc imediat după revenirea Domnului Christos: „De aceea, să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni 4,5). În deplină colaborare cu Mântuitorul, cei mântuiți îi judecă pe nelegiuiți, comparând faptele și gândurile lor cu marele etalon moral al Legii și hotărând partea de vină a fiecăruia. Chiar Satana și îngerii lui vor fi judecați de către sfinți, lucru confirmat de apostolul Pavel: „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Corinteni 6,3).
„Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus” – Ioan amintește aici doar două categorii de oameni din marea mulțime a celor mântuiți: martirii din toate timpurile și cei care nu s-au închinat fiarei și icoanei ei. Deși sunt amintiți doar aceștia, în Împărăția de o mie de ani din ceruri vor domni toți cei mântuiți, din toate categoriile și din toate veacurile. Dacă în acest context sunt amintite doar cele două categorii, aceasta se datorează faptului că ele ies în evidență pentru că au suferit cel mai mult dintre toți cei mântuiți.
Făgăduința de a sta cu Domnul Christos pe scaunul Lui de domnie este făcută tuturor (vezi Apocalipsa 3,21), nu doar martirilor și biruitorilor fiarei. Iar textul de aur al Bibliei ne spune că Domnul Christos Și-a dat viața „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16). Așadar, amintirea doar a celor două categorii de mântuiți nu înseamnă că doar cei ce fac parte din ele vor domni cu Domnul Christos în timpul mileniului.
Folosind termenul „suflet”, Ioan nu are în vedere acea presupusă entitate din ființa umană despre care Platon credea că este nemuritoare, ci sensul se referă la întreaga ființă umană. Raportul biblic cu privire la crearea omului spune: „Domnul, Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2,7).
Asemenea limbajului nostru obișnuit, Biblia folosește adesea acest termen cu referire la omul în întregimea ființei lui (vezi Numeri 31,35.46; Ezechiel 13,19; 17,17; Fapte 2,41; 7,14). Învățătura potrivit căreia o parte a ființei noastre (sufletul) este nemuritoare își are originea în minciuna șarpelui din Eden: „Hotărât că nu veți muri!” (Geneza 3,4) și a pătruns în creștinism pe linia filozofiei grecești, regăsindu-se în doctrina majorității denominațiilor creștine.
Ioan ne face să înțelegem că aceste „suflete” sunt ființele omenești care învie la revenirea Domnului Christos și domnesc împreună cu El în ceruri în timpul mileniului.
„Ei au înviat și au împărățit cu Christos o mie de ani” – Doctrina premilenismului, conform căreia revenirea Domnului Christos va avea loc înainte de începerea mileniului, își are fundamentul nu doar în capitolul 20 al „Apocalipsei”, ci și în alte adevăruri susținute de Sfânta Scriptură:
– Cei găsiți sfinți la revenirea Domnului Christos sunt luați la cer, conform promisiunii Sale: „Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi” (Ioan 14,1‑3). La rândul lui, Pavel spune că sfinții găsiți în viață la revenirea Domnului, împreună cu sfinții din toate veacurile înviați, Îl vor întâmpina pe Domnul în văzduh (vezi 1 Tesaloniceni 4,15‑17). Ei nu vor rămâne pe pământ, ci vor fi luați la cer. Pe pământ niciun nelegiuit nu va mai rămâne în viață la revenirea Mântuitorului (vezi Apocalipsa 19,15.18.21).
– Tronurile pe care vor domni cei sfinți sunt în ceruri, nu pe pământ. Singurele tronuri care sunt amintite în „Apocalipsa” ca aflându-se pe pământ sunt cel al lui Satana (vezi Apocalipsa 2,13; 13,2) și cel al fiarei (vezi Apocalipsa 16,10), adică numai tronurile vrăjmașilor lui Dumnezeu. Celelalte tronuri – al lui Dumnezeu, al Mielului și cele pe care vor ședea biruitorii – se află în ceruri.
– Ioan vede grupul biruitorilor fiarei aflându-se în cer. Un studiu în paralel al pasajelor din capitolele 3,21; 15,2 și 20,4 ne conduce în mod logic la concluzia că tronurile pe care vor ședea cei mântuiți se află în cer și nu pe pământ.
Premilenismul adventist susține că versetele1‑3 descriu evenimente care vor avea loc pe pământ, la începutul și în timpul celor o mie de ani, pe când versetele 4‑6 au în vedere evenimente care vor avea loc în ceruri în perioada mileniului. Se poate observa alternanța scenelor pământești cu cele cerești, fapt de altfel obișnuit în profețiile escatologice din „Daniel” și „Apocalipsa”. Această alternanță o regăsim și în capitolul 20, chiar dacă cuvântul „cer” nu apare în versetele 4‑6.
O întrebare justificată ar fi: De ce e nevoie de un mileniu pentru ca Dumnezeu să aducă sentința definitivă asupra lui Satana și îngerilor lui și asupra celor nelegiuiți? Răspunsul e legat de reabilitarea deplină a caracterului lui Dumnezeu în fața întregului Univers. De la răscoala lui Lucifer din cer până la ultimele zile ale istoriei păcatului, caracterul lui Dumnezeu a fost greșit prezentat înaintea ființelor create. De aceea, tema majoră a „Apocalipsei” este dreptatea lui Dumnezeu în toate acțiunile Sale (vezi Apocalipsa 19,2).
Pentru ca toate ființele din Univers să ajungă pe deplin convinse de dreptatea lui Dumnezeu și de faptul că toate acuzațiile lui Satana sunt nefondate, este nevoie de timp. Mileniul este ocazia pe care Dumnezeu o oferă creaturilor Sale, îngeri, oameni mântuiți și ființe necăzute în păcat din alte lumi, să examineze în amănunțime căile Sale.
„Dosarele” celor nelegiuiți, asupra cărora trebuie rostită sentința finală, vor fi puse la dispoziția celor mântuiți și a întregului Univers, pentru ca toți să se convingă de faptul că Dumnezeu a fost drept în toate judecățile Sale. După ce vor fi scoase la lumină toate lucrurile ascunse, toți vor ajunge la concluzia: „Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor” (Apocalipsa 15,3).
Conform premilenismului adventist și doctrinei judecății, există trei faze (etape) ale judecății finale:
1) Judecata preadventă (de cercetare) este prima etapă a judecății finale. Ea se desfășoară în ceruri în prezența îngerilor și a ființelor necăzute în păcat, începând cu anul 1844, și se va încheia odată cu închiderea harului (vezi Daniel 7,9.10.13.14; 8,14; 9,25).
Această judecată e necesară pentru a-i separa pe sfinții care vor fi luați la cer la revenirea Domnului Christos de cei nelegiuiți, care vor rămâne morți pe pământ în timpul mileniului (vezi 1 Tesaloniceni 4,15‑17). Ea stabilește cine dintre cei morți sunt vrednici de prima înviere și cine dintre cei vii au marele privilegiu de a-L întâmpina pe Domnul Christos la a doua Sa venire. Judecata preadventă stabilește, așadar, numele care vor rămâne scrise în cartea vieții.
2) Judecata din timpul mileniului se desfășoară în cer în prezența celor mântuiți, care vor avea ocazia să examineze viața celor nelegiuiți și motivele pentru care ei nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 6,2.3; Apocalipsa 20,4).
Prin această fază a judecății, Dumnezeu se lasă să fie El Însuși judecat cu privire la toate deciziile Sale de-al lungul desfășurării Planului de Mântuire, pentru ca în final toate ființele inteligente din Univers să recunoască dreptatea Sa.
3) Judecată executivă (aplicarea sentinței) este ultima fază a judecății divine. Ea va avea loc la sfârșitul celor o mie de ani (vezi Apocalipsa 20,11‑15) și constă în nimicirea deplină a lui Satana și a îngerilor lui, precum și a tuturor celor care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, respingând harul Său mântuitor.
În urma acestei ultime faze a judecății, Universul va fi curățat pe deplin și definitiv de orice urmă a păcatului, iar Împărăția lui Dumnezeu va fi o împărăție în care neprihănirea va domni veșnic (vezi Daniel 2,44).
Vers.5: „Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.”
Expresia „ceilalți morți” se referă la toți cei care n-au avut parte de învierea celor drepți la revenirea Domnului Christos și al căror nume n-a fost găsit scris în cartea vieții. De asemenea, expresia ne arată că vor exista două învieri: prima la începutul mileniului, la revenirea Domnului Christos, și a doua la sfârșitul mileniului.
În urma celei de-a doua învieri de la sfârșitul mileniului, Satana va fi „dezlegat” pentru puțină vreme. El va avea din nou controlul asupra omenirii, încercând să o conducă spre ultimul asalt împotriva lui Dumnezeu și împotriva cetății sfinte coborâtă din cer – Noul Ierusalim (vezi Apocalipsa 20,7‑9).
Vers.6: „Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere, ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Iisus Christos, și vor împărăți cu El o mie de ani.”
„Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere!” – Întâlnim aici una dintre cele șapte fericiri rostite în cartea Apocalipsei (cap. 1,3; 14,13; 16,15: 19,5; 20,6; 22,7.14). La vederea sfinților înviați în slavă, Ioan este cuprins de un profund sentiment de admirație și dor după această fericire. Aceasta este fericirea eternă a familiei celor mântuiți, pe care balaurul, fiara și toți acoliții lor nu o vor putea tulbura niciodată în veșnicie.
„Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere” – Pentru prima dată în cartea Apocalipsei apare expresia „a doua moarte” sau „moartea a doua” (Apocalipsa 20,14; 21,8).
Prima moarte este generală și este cauzată de natura păcătoasă a ființelor omenești, căci „plata păcatului este moartea” (vezi Romani 6,23; 1 Corinteni 15,22; Evrei 9,27). Această prima moarte este numită în multe pasaje biblice un „somn” (vezi 2 Cronici 21,1; 27,9; Ioan 11,11), dat fiind faptul că ea este temporară, durând doar până la înviere (fie prima, fie a doua înviere). Singurii care nu vor gusta experiență morții vor fi sfinții care vor trăi experiența glorioasă a „parousiei” (revenirea lui Christos), despre care amintește Pavel în 1 Tesaloniceni 4,15‑17.
Spre deosebire de prima moarte care este temporară, cea de-a doua moarte este veșnică. Este acea moarte pregătită Diavolului și îngerilor lui, care va duce la dispariția deplină și definitivă a păcatului din Univers. Ea va avea efecte veșnice și nicidecum nu va consta într-o viață veșnică trăită în chinurile unui presupus iad etern.
Din nefericire, în creștinism au pătruns doctrine false și nebiblice, care susțin existența unui iad veșnic în care cei nelegiuiți vor suferi la nesfârșit chinurile pedepsei divine pentru păcatele lor. Totuși, moartea înseamnă finalul vieții, nicidecum o viață veșnică trăită în chinuri. Biblia spune clar: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6,23), nicidecum viața veșnică în chinuri!
„Vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Iisus Christos, și vor împărăți cu El o mie de ani”– În timpul celor o mie de ani, sfinții luați la cer vor participa la cea de-a doua fază a judecății – judecata celor nelegiuiți. Aceasta nu stabilește cine va fi mântuit și cine va fi pierdut dintre ei, căci acest lucru a fost stabilit deja în timpul judecății preadvente. Cei care sunt morți pe pământ în timpul mileniului sunt pierduți pentru totdeauna.
Judecata din timpul mileniului are un alt scop. În tot acest timp, cei mântuiți vor avea ocazia să examineze și să reexamineze dovezile pe baza cărora Dumnezeu a decis ca oamenii rămași în morminte la prima înviere să nu aibă parte de mântuire. Vor fi puse la dispoziția celor mântuiți „dosarele” (rapoartele) vieții tuturor oamenilor pentru ca orice urmă de îndoială cu privire la judecata lui Dumnezeu să dispară.
Mulți dintre cei mântuiți vor pierde pe unii din cunoscuții lor, pe unele dintre rudele lor, poate pe copii sau părinți, frați sau surori… Vor exista multe nedumeriri și multe semne de întrebare care cer un răspuns pertinent. Judecata din timpul celor o mie de ani va oferi răspuns tuturor acestor nedumeriri și întrebări, în așa măsură încât la sfârșitul ei, orice ființă inteligentă din Univers să recunoască dreptatea lui Dumnezeu în toate procedeele Sale.
În timpul mileniului, „sfinții care vor judeca lumea” (1 Corinteni 6,2) vor avea parte de surprize mari: unii, despre care se credea că vor fi mântuiți, nu vor fi în cer, în timp ce alții, despre care nu se credea că vor fi în cer, vor fi totuși acolo. Însă cea mai mare surpriză pentru cei mântuiți, dar și cea mai plăcută, va fi să constate că ei înșiși se numără printre fericiții moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu (vezi Matei 25,34‑40).
În timpul celor o mie de ani, Dumnezeu este dispus să dialogheze cu copiii Săi mântuiți și să le explice rațiunea tuturor hotărârilor și acțiunilor Sale de-a lungul întregii istorii a păcatului. Se va întâmpla atunci ceva asemănător dialogului dintre Dumnezeu și Avraam cu ocazia distrugerii Sodomei și Gomorei (vezi Geneza 18). Dumnezeu a primit mijlocirea lui Avraam pentru cetățile nelegiuite, însă când Avraam a văzut a doua zi fumul gros ieșind din valea Iordanului a înțeles că Domnul este drept în toate căile Sale și că El nu nimicește fără să aibă motive temeinice.
În sensul acesta, cei mântuiți vor fi „preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Iisus Christos”. Ei vor înțelege, la sfârșitul mileniului, de câtă răzvrătire și încăpățânare au dat dovadă cei nelegiuiți, respingând în mod repetat harul lui Dumnezeu. Ei vor înțelege că și cei mai „de treabă” dintre semenii lor, care nu sunt cu ei în cer, au ascuns în inimă păcate grele și un spirit care i-a despărțit pentru totdeauna de Dumnezeu și Împărăția Sa.
Apocalipsa capitolul 20 – Sfârșitul istoriei păcatului
(vers.7‑15)
Comentarii
Evenimentele care au loc după cei o mie de ani sunt descrise foarte telegrafic, deși ele sunt caracterizate de un dramatism maxim. Lui Ioan i se oferă privilegiul să asiste la ultimele scene ale luptei dintre bine și rău și ceea ce îi este dat să vadă în viziune este impresionant.
Vers.7: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat.”
Dacă „legarea” lui Satana a constat în imposibilitatea lui de a mai amăgi și ispiti pe oameni în tot răstimpul celor o mie de ani, atunci „dezlegarea” lui trebuie să însemne un proces invers.
La revenirea Domnului Christos, toți cei drepți sunt luați la cer, în timp ce nelegiuiții care au supraviețuit plăgilor mor, neputând să suporte slava Fiului lui Dumnezeu. Deoarece nu mai are pe cine să amăgească, Satana se vede legat de „lanțul” împrejurărilor (are „mâinile legate”). La sfârșitul celor o mie de ani, odată cu învierea generală a tuturor nelegiuiților, Satana e dezlegat pentru puțină vreme. El are din nou front de lucru printre miliardele de oameni readuși la viață.
Această atitudine a Diavolului dovedește încă odată, dacă mai era necesar, că îndărătnicia și spiritul lui de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu nu s-a schimbat cu nimic în timpul mileniului. Dumnezeu dovedește acum întregului Univers că un păcat nemărturisit și nepărăsit nu are vindecare, ci duce cu siguranță la moarte veșnică.
Vers.8: „Și va ieși din temnița lui ca să înșele neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.”
Învierea celor nelegiuiți, al căror număr este „ca nisipul mării”, îi oferă din nou mână liberă lui Satana. De data aceasta însă, pentru puțină vreme. Acum, cetatea sfântă a Noului Ierusalim, împreună cu cei mântuiți, se află pe pământ, iar oamenii care au murit neîmpăcați cu Dumnezeu din toate veacurile sunt readuși la viață. Unicul scop al Diavolului este de a-i aduna pe toți nelegiuiții pentru un ultim asalt împotriva cetății sfinte și a poporului lui Dumnezeu.
Speranța unei biruințe apare din nou în statul major al forțelor răului, acestea hotărându-se să continue războiul împotriva lui Dumnezeu pe toate planurile și cu toate mijloacele. Această hotărâre cade pe un teren cât se poate de prielnic, deoarece nelegiuiții ies din morminte cu același spirit de răzvrătire împotriva lui Christos cu care au coborât în mormânt.
„Gog și Magog” sunt simboluri ale națiunilor pământului vrăjmașe lui Dumnezeu și aflate sub influența lui Satana. După Ezechiel 38,6, Magog este un teritoriu „din fundul miazanoaptei”, însă în „Apocalipsa”, „Gog și Magog” îi reprezintă pe toți vrăjmașii lui Dumnezeu din toate veacurile și din toate punctele cardinale.
Cu experiența sa milenară de amăgire, Satana îi aduce sub comanda lui, promițându-le că împreună vor reuși să cucerească cetatea Noului Ierusalim. Va fi însă ultima lui mare amăgire, după care va veni pierzarea veșnică și dispariția pentru totdeauna a păcatului din Univers.
Unii comentatori susțin că „Gog și Magog” ar simboliza capitalismul și comunismul, această dualitate persecutându-i pe sfinții lui Dumnezeu. „Comentariile Biblice AZS” văd însă în cele două nume niște simboluri ale tuturor vrăjmașilor lui Dumnezeu din toate timpurile, care intră din nou în scenă odată cu învierea generală a celor nelegiuiți.
Vers.9: „Și ei s-au suit pe fața pământului și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea prea iubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit.”
Miliardele de oameni readuși la viață după trecerea celor o mie de ani sunt văzute îndreptându-se din toate punctele cardinale spre cetatea sfântă, Noul Ierusalim, coborâtă pe pământ împreună cu cei mântuiți. În fruntea lor se află geniul răului, Satana, care își intră deplin în rolul său de comandant suprem al celei mai mari armate care a existat vreodată pe pământ.
Orbit de spiritul său de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și animat de convingerea că cetatea sfântă va putea fi cucerită, Satana este convins că acest ultim asalt va reuși. Câtă orbire poate aduce păcatul în viața unei ființe care era îmbrăcată altă dată în slava cerului! Nici acum marele vrăjmaș al neprihănirii nu crede ceea ce Creatorul a stabilit și a descoperit de la început: păcatul nu are niciun viitor în Împărăția slavei lui Dumnezeu, căci „plata păcatului este moartea” (Romani 6,23).
Și toți aceia care se alipesc de păcat vor trebui să piară împreună cu el, dispărând pentru totdeauna din acest Univers: „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură.” (Maleahi 4,1)
Sentința divină este dată și focul judecății finale își face lucrarea. Aceasta este ziua răzbunării lui Dumnezeu, când păcatul și cei care s-au alipit de el sunt nimiciți pentru totdeauna, lăsând locul neprihănirii, păcii și armoniei.
Expresia „i-a mistuit” înseamnă literal „i-a mâncat”. Forma verbului în limba greacă arată o acțiune completă în care nelegiuiții sunt consumați de focul judecății finale până ce dispar pentru totdeauna. Nu avem aici nicio aluzie cu privire la chinurile fără sfârșit ale celor nemântuiți într-un iad veșnic.
Jean Vuilleumier descrie această scenă în cuvintele următoare: „La vederea lor… vechiul vrăjmaș din totdeauna al lui Dumnezeu se trezește la o nouă speranță. Un fel de frenezie străbate membrele lui înțepenite. Beat de îngâmfare, de ambiție și de ură, se avântă în mijlocul acestui ocean de oameni, trecând de la un popor la altul, spunând: „Salut! O, voi, tovarăși de dureri! Recunoașteți în mine pe conducătorul și liberatorul vostru de legăturile iluzorii ale morții. Destul ați îndurat legea ei mincinoasă. Un vrăjmaș a pustiit pământul acesta, care este al nostru. Cu toate acestea, e fără putere. Pământul este al nostru. Nu ne mai rămâne decât cetatea această îngâmfată. Dacă Ulise a cucerit Troia, Cir a cucerit Babilonul și Titus a cucerit Ierusalimul, ajutat de voi, eu voi pune mâna pe această metropolă încrezută. Iar din pământul acesta pustiit, noi vom face un paradis. Eu voi fi împăratul lui, iar voi… locuitorii lui fericiți” (1).
Aceasta este ultima mare amăgire în care Satana îi va duce pe locuitorii pământului. Iar aceștia aleg „încă odată, în mod conștient, voluntar și colectiv, drumul revoltei, și dau o deplină justificare judecății care-i duce la pierire.” (2)
„Iazul de foc” despre care se vorbește în acest pasaj biblic este întreaga suprafață a pământului, și nu un loc special destinat chinurilor veșnice. Întreg pământul e transformat într-o mare de flăcări care îi mistuie (îi consumă până la dispariție) pe cei nelegiuiți, purificând pământul (vezi Maleahi 4,1; 2 Petru 3,10). Așadar, efectul focului, iar nu focul în sine este veșnic. Moartea a doua, de care vor avea parte Diavolul, îngerii lui și oamenii nelegiuiți, este o moarte deplină, definitivă și veșnică.
Aceeași scenă este descrisă de St. N. Haskell astfel: „O oaste nenumărată se apropie de cetatea sfântă, cu temeliile ei strălucitoare și porțile de mărgăritar, cuprinsă de lumina Împăratului ei. Porțile sunt închise și pe un tron mare și alb, un tron înalt pe deasupra zidurilor cetății, ca să fie bine văzut de oștile nenumărate ale răului, stă Împăratul împăraților, ținând sus Legea lui Dumnezeu. Cei în armonie cu această temelie a adevărului sunt înăuntrul cetății. Cei care au respins Legea lui Dumnezeu sunt afară. Pentru un scurt timp, cei nelegiuiți privesc slava pe care au desconsiderat-o și au pierdut-o. Domnul Christos este văzut în toată frumusețea și mărimea Lui. Istoria iubirii răscumpărătoare, de la cădere și până la sfârșit, descoperită pe crucea Golgotei, apare viu în mintea fiecăruia.” Dar e prea târziu! Mult prea târziu!” (4).
Vers.10: „Și diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este fiara și prorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor.”
La acest tablou sumbru face adesea referire Domnul Christos atunci când ne vorbește despre Gheenă. De reținut este faptul că „focul cel veșnic” al judecății finale „a fost pregătit Diavolului și îngerilor lui” (vezi Matei 25,41), și nu oamenilor. Dacă, în final, cea mai mare parte a omenirii va suferi pedeapsa acestui foc, aceasta se va întâmpla doar din cauza alegerii personale a fiecărui individ, și nu intenției lui Dumnezeu.
„Iazul de foc” este o ilustrare a nimicirii totale, definitive și până la rădăcină a răului. Despre acesta s-a amintit și în capitolul 19,20, însă în acel context, în care se spune că fiara și prorocul mincinos au fost aruncați în el, acest iaz de foc este cel care va însoți revenirea Domnului Christos înainte de mileniu. Capitolul 20,10 specifică faptul că Diavolul este aruncat în acest iaz de foc după trecerea celor o mie de ani, după ce el a fost „legat” pe suprafața pustiită și devastată a pământului, obligat să mediteze la întregul rău pe care l-a produs în Creația lui Dumnezeu prin răzvrătirea sa.
„Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor” – Această afirmație pare să indice existența unui loc în care Diavolul, fiara și prorocul mincinos vor fi chinuiți în veșnicie (iad). Dacă acesta ar fi sensul expresiei, atunci ar apărea o contradicție în textul biblic.
Referitor la versetul 10, comentatorul catolic Herman Kramer spune: „Nu există „zi și noapte” în veșnicie, după judecata finală lui Dumnezeu. După textul grecesc, „zi și noapte” nu trebuie identificat cu „în vecii de veci” sau veșnicia. Deci, dacă Satana este chinuit împreună cu fiara și profetul mincinos zi și noapte, aceasta trebuie să fie atâta vreme cât ziua și noaptea vor continua să existe pe pământ” (5).
Jean Vuilleumier precizează în comentariul său că termenii „veci”, „veșnic” și „vecii vecilor” nu arată o durată fără sfârșit atunci când sunt folosiți în legătură cu ființele sau obiectele create. Termenii „aion” (gr) și „olam” (ebr.) exprimă o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, după cum este și durata obiectului respectiv. Și în limbajul curent se folosesc expresii ca „detenție perpetuă”, ceea ce nu înseamnă detenție pe veci, ci pe întreaga perioadă a vieții respectivului om. Pentru cei nelegiuiți, durata chinurilor se termină odată cu moartea a doua (vezi Maleahi 4,1; Matei 10,28; 13,30; Isaia 10,17).
Ideea de pedepsire veșnică ar intra în contradicție cu multe adevăruri clare ale Sfintelor Scripturi:
– Existența unor chinuri veșnice ar pune în mod serios sub semnul întrebării caracterul lui Dumnezeu. El ar putea fi acuzat de nedreptate în sentința dată la judecata finală. O viață veșnică petrecută în chinuri ar fi o pedeapsă disproporționată chiar și pentru Satana. Nu stă în caracterul lui Dumnezeu să dea astfel de pedepse disproporționate. Dimpotrivă, Domnul Christos ne învață că „robul acela care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc, și n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult. Și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12,47.48).
Ideea care răzbate din cuvintele Mântuitorului este aceea a unei pedepse proporționale cu vinovăția. Domnul vorbește de „puține lovituri” și de „multe lovituri”, nicidecum nu vorbește de „lovituri fără număr”, pentru veșnicie.
– Învățătura despre chinurile veșnice contrazice expresia „moartea a doua” (vezi Apocalipsa 20,6.14; 21,8). Prin definiție, moartea este finalul vieții, nicidecum o viață veșnică în chinuri.
– De asemenea, învățătura despre chinurile veșnice în focul iadului este contrazisă de alte pasaje biblice în care se vorbește despre pedeapsa prin focul care „mistuie”. A mistui înseamnă a consuma până la nimicirea totală, după care focul se stinge.
În 2 Împărați 1 este relatat cazul lui Ilie care în două ocazii diferite a spus: „Dacă eu sunt om al lui Dumnezeu, să se coboare foc din cer și să te mistuie” (vers.10.12). Aproximativ o sută de soldați au fost mistuiți împreună cu căpitanii lor în cele două ocazii. Incidentul relatat în Vechiul Testament ne arată că focul căzut din cer și-a făcut lucrarea de nimicire (mistuire), după care el a încetat. Nu focul este veșnic, ci efectele lui.
– Existența unui loc în Univers, în care cei nelegiuiți ar trebui să sufere o veșnicie întreagă, ar umbri fericirea celor mântuiți, a îngerilor sfinți și a miliardelor de ființe necăzute în păcat din alte lumi. Cum ar putea fi fericit în Împărăția lui Dumnezeu un părinte al cărui copil răzvrătit ar arde în veci într-un astfel de loc? Dar un soț, gândindu-se la soția lui nemântuită? Dar un om, știind că prietenul său cel mai bun suferă cumplit într-un astfel de loc pentru veșnicie?
Acest fapt nu doar că ar intra în contradicție cu caracterul drept și iubitor al lui Dumnezeu, dar ar perpetua în veșnicie amintirea istoriei păcatului. Iadul veșnic ar fi un fel de „reality show” de groază, un film horror pe care cei mântuiți ar fi nevoiți să-l suporte în eternitate. Cum s-ar mai împlini în acest caz frumoasa făgăduință din Apocalipsa 21,4: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor (ai celor mântuiți n.n.). Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”?
Da, „focul cel veșnic” aparține de „lucrurile dintâi” și el va trece odată cu ele, lăsând locul unei veșnicii trăite în armonie, pace și neprihănire. Dacă ne sunt prezentate aceste scene îngrozitoare, aceasta se întâmplă pentru a ne ajuta să realizăm că păcatul, oricât de atrăgător ar fi, este în final o nebunie.
Vers.11: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele.”
Scena desfășurată în viziune înaintea lui Ioan este de o maiestate de nedescris. Este cea de-a treia și ultima fază a judecății lui Dumnezeu, cea în care se rostește sentința. După ce în timpul mileniului toate „dosarele” celor nelegiuiți au fost rezolvate, după ce ultimele întrebări și nedumeriri ale celor mântuiți legate de soarta nelegiuiților au fost lămurite, urmează rostirea sentinței divine asupra celor păcătoși.
Ioan vede un „scaun de domnie mare și alb”, însă nu ne spune cine se află pe acest tron. Este vorba de Dumnezeu Tatăl, sau de Dumnezeu Fiul? De regulă, Cel aflat pe scaunul de domnie este Tatăl (vezi Apocalipsa. 5,1‑7.13). Uneori însă, Cel care șade pe tronul ceresc este Domnul Christos, căci despre El se spune că va fi Judecătorul tuturor oamenilor (vezi Matei 25,31; Ioan 5,22; Romani 14,10; 2 Corinteni 5,10). Ceea ce este sigur este că există o unitate desăvârșită între Tatăl și Fiul, căci Domnul Christos spune: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10,30).
Albul scaunului de domnie este simbolul sfințeniei lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 19,11.16) , reprezentând asigurarea că Cel ce se află pe el va judeca după dreptate.
Tabloul unui cer și al unui pământ care fug dinaintea lui Dumnezeu este poetic și ne vorbește despre măreția Creatorului în fața căruia întregul Univers se pleacă cu supunere. Însă dincolo de imaginea poetică și de figura de stil întâlnită în acest verset, există aici și descrierea unei realități. La deschiderea celei de-a șasea peceți (vezi Apocalipsa. 6,12‑14), Ioan descrie evenimente cosmice care întrec imaginația noastră, în care „cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor” (cap.6,14).
Vechea Creație mânjită de păcat trebuie să facă loc unei Creații noi, renăscută din cenușa celei vechi, la porunca Creatorului. Petru se referă la același moment când spune că „cerurile aprinse vor pieri și trupurile cerești se vor topi de căldura focului” (2 Petru 3,13), iar în Apocalipsa 21,1, Ioan întărește ideea, spunând: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era.”
Isaia vorbește și el despre un timp în care „cerurile vor pieri ca un fum, iar pământul se va preface în zdrențe, ca o haină” (Isaia 51,6), în timp ce Mântuitorul ne asigură că „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24,35).
Vers.12: „Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.”
Ioan redă aici scena impresionantă a judecății finale, anticipată de majoritatea scriitorilor Bibliei. „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Christos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata pentru binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5,10). „Căci toți ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Christos” (Romani 14,10). „Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărți pe unii de alții cum desparte păstorul oile de capre” (Matei 25,32).
Va fi un moment impresionant, greu de descris în cuvinte omenești. M. Maxwell încearcă să redea acest tablou în cuvintele următoare: „Toți aceia care au trăit cândva pe acest pământ vor fi acolo. Toți regii și împărații cu supușii lor; toți cuceritorii și popoarele pe care le-au subjugat; toți tiranii și cei pe care i-au persecutat; toți papii și prelații; toți păstorii și congregațiile lor; toți bogății și toți săracii; toți cei cruzi și toți cei buni și milostivi; toți cei zgârciți și cei generoși; toți, da, toți oamenii din toate națiunile, toate limbile, toate rasele și din toate părțile pământului. Unii vor fi în siguranță în cetatea lui Dumnezeu. Ceilalți, cei mai numeroși, în afara zidurilor cetății, îngroziți și pierduți” (6).
La acest moment face referire Mântuitorul în Parabola judecății finale (Parabola oilor și caprelor) din Matei 25,31‑46. Când Ioan afirmă că „morții au fost judecați după faptele lor” trebuie să înțelegem că de fapt acum, în acest moment al desfășurării Planului de Mântuire, se rostește doar sentința. Judecata lor a fost finalizată în timpul mileniului. Acum li se aduce la cunoștință hotărârea divină, aprobată de cei mântuiți în timpul celor o mie de ani, după care urmează nimicirea lor totală.
Este momentul în care viața tuturor celor nelegiuiți este făcută publică, cu tot ce a avut ea ascuns: intenții, planuri, aspirații, gânduri și motivații. „Ochii ca para focului” ai Judecătorului divin (vezi Apocalipsa 1,14; 2,18) pătrund până în cele mai ascunse locuri ale ființei oamenilor nelegiuiți, aducând la lumină tot răul pe care aceștia l-au gândit și l-au făptuit în timpul vieții lor. Se descoperă astfel faptul că ei nu au iubit neprihănirea, ci păcatul, iar jertfa Domnului Christos a fost desconsiderată. Punctul central al judecății este atitudinea lor față de Domnul Christos: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta” (Osea 13,9).
Viața fiecărui nelegiuit apare acum derulată asemenea unui film pe un ecran panoramic, și fiecare vede exact când s-a abătut de la calea dreptății pentru a alege să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu și a Legii Sale. Toate păcatele săvârșite pe față sau în ascuns, toate suferințele provocate poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, toate gândurile rele și toate planurile ascunse în inimă, toate apar acum descrise cu litere de foc. Nimeni nu are puterea să-și întoarcă privirea de la tabloul propriilor fapte, toți își privesc grozăvia vinovăției lor, conștienți tot mai mult de destinul pe care și l-au ales.
Acum este timpul „întunericului de afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților” de care vorbește atât de adesea Mântuitorul (vezi Matei 8,12; 13, 42.50; 22,13).
„Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții” – „Comentariile Biblice AZS” spun că „mulți aflați în poziții înalte pe când erau în viață au scăpat de plata corespunzătoare faptelor lor rele. Dar acum, la această socotire finală, se face dreptate, toți vor fi judecați după faptele lor. Căci raportul vieții fiecăruia se află înscris în cărțile cerului. Printre ele, cartea vieții păstrează numele tuturor celor mântuiți, celor ce vor trăi veșnic.”
Existența acestor cărți dovedește faptul că judecata lui Dumnezeu nu este arbitrară, ci ea se face pe baza unor informații stocate în cer. La aceste cărți face referire și Daniel în cap.7,10 al cărții sale.
Ioan face deosebire între „niște cărți” și „cartea vieții”. Acele „niște cărți” sunt cele în care sunt înregistrate toate faptele rele ale celor nelegiuiți, în timp ce cartea vieții conține numele celor găsiți vrednici să moștenească Împărăția lui Dumnezeu. Despre această carte a vieții găsim numeroase referiri atât în Vechiul, cât și în Noul Testament (vezi Exodul 32,32.33; Psalmul 69,28; Daniel 12,1; Luca 10,20; Filipeni 4,3; Apocalipsa 3,5; 13,8; 21,27).
Acum, în aceste momente de un dramatism ieșit din comun, se aud ca un ecou cuvintele Mântuitorului: „De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut… O, dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi” (Matei 23, 37; Luca 13,34; 19,42).
Pentru a-i convinge pe toți cei chemați în fața scaunului de judecată de dreptatea hotărârilor Sale, Dumnezeu prezintă întreaga istorie a păcatului, de la răzvrătirea lui Lucifer în cer până la ultimele scene ale persecuțiilor inițiate de fiară împotriva poporului lui Dumnezeu din vremea sfârșitului, asemenea unui film panoramic pe un ecran lat cât întinderea cerului. În derularea evenimentelor, fiecare om are ocazia sa-și vadă rolul și locul pe care a ales să-l joace în această mare dramă a păcatului. Toți își amintesc de răul gândit sau făptuit, fie în deplină cunoștință față de cerințele Legii divine, fie față de principiile Legii scrise în inimă (vezi Romani 2,14.15).
În dreptatea Sa, Dumnezeu nu aduce nimicirea până când fiecare suflet omenesc nu este deplin convins de nebunia alegerilor sale și de vinovăția păcatelor sale, și până ce toți, mici și mari, în frunte cu Satana și îngerii săi, nu-și pleacă genunchiul înaintea Lui, recunoscând: „Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15,3).
Referindu-se la acest moment, comentatorul catolic Kramer spune: „Despărțirea dintre buni și răi are loc când cărțile sunt deschise. Fiecare și-a scris viața în cărțile cerului, după care va fi judecat. Fiecare gând și fiecare faptă sunt scrise în cărțile cerului și nimic nu este uitat, ceea ce face ca judecata să fie dreaptă și conformă cu adevărul” (7).
Vers.13: „Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.”
Versetul 13 prezintă scena celei de-a doua învieri, cea a nelegiuiților, care are loc după scurgerea celor o mie de ani. Fiecare cuvânt și fiecare expresie din acest verset scot în evidență universalitatea celei de-a doua învieri. Nimeni, nici Satana, nici îngerii lui, nici fiara, nici prorocul mincinos, și niciun alt nelegiuit care a trăit pe pământ nu poate evita acest moment al judecății.
„Locuința morților” („she’ol” în ebr. și „hades” în gr.) definește locuința nevăzută a celor morți, locul temporar în care dorm atât cei neprihăniți, cât și cei nelegiuiți până la înviere (vezi 2 Samuel 12,23; Psalmul 9,13). Ceea ce subliniază Ioan în acest verset este faptul că indiferent unde s-ar afla cei morți, fie în mare, fie în pământ, ei vor fi readuși la viață și vor trebui să se înfățișeze înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu.
Vers.14: „Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.”
Întâlnim aici o figură de stil des folosită în profețiile escatologice: personificarea. Moartea și Locuința morților sunt văzute ca fiind aruncate în iazul de foc, fapt ce semnifică sfârșitul lor deplin și definitiv. Ele nu vor mai exista în noua Creație, fiind doar de domeniul trecutului: „Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21,4).
Pavel spune că ultimul lucru care va fi nimicit de Dumnezeu este moartea (vezi 1 Corinteni 15,26.53‑55). După nimicirea lui Satana, a îngerilor săi și a tuturor nelegiuiților, moartea ea însăși va fi desființată, după cum ne asigură Isaia când declară că Dumnezeu „nimicește moartea pe vecie” (Isaia 25,8).
Vers.15: „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc.”
Din nou este amintită cartea vieții, acea carte care conține numele tuturor celor care au rămas credincioși adevărului lui Dumnezeu în cele mai grele circumstanțe ale vieții și în mijlocul celor mai mari ispite.
Capitolul 20 se ocupă în principal de reabilitarea caracterului lui Dumnezeu și a dreptății Sale în fața întregului Univers prin judecata finală, insistându-se asupra fazelor a doua și a treia a judecății (judecata din timpul mileniului și rostirea sentinței finale).
Ceea ce se întâmplă cu cei neprihăniți, al căror nume a rămas scris în cartea vieții, ne este relatat pe larg în ultimele capitole ale cărții Apocalipsa (cap. 21 și 22). Descriind acest final al capitolului 20, Haskell spune: „Apoi, de la tronul Său, Dumnezeu trimite foc din cer care împreună cu focul din interiorul pământului vor consuma totul. Diavolul, care a înșelat națiunile pământului, a fost aruncat în lacul de foc și pucioasă, unde sunt fiara și profetul mincinos. Și astfel, „oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc”.
Aceasta a fost a doua moarte. Cetatea lui Dumnezeu, asemenea corabiei lui Noe pe apele Potopului, stă în siguranță pe marea de flăcări. Elementele se topesc de mare căldură și pământul, cu tot ce este pe el, arde. Cei nelegiuiți au devenit cenușă pe pământul de sub picioarele sfinților. Ultimul act al serviciului umbră din sanctuarul din pustie – de a pune cenușa țapului sacrificat pe un loc curat – și-a întâlnit antitipul.
Pământul este curățat prin foc; păcatul și toate urmările lui sunt distruse. Marea luptă s-a terminat. Vrăjmașul adevărului și toți aceia care l-au îmbrățișat și au luptat alături de el sunt nimiciți. Pământul este gata să fie reînnoit de prezența lui Dumnezeu și repopulat de cei care au fost smulși din această lume a păcatului prin iubirea lui Dumnezeu. Lupta n-a fost nici scurtă, nici ușoară, dar, privind asupra celor mântuiți, strânși în jurul tronului lui Dumnezeu, Domnul Christos a văzut „rodul muncii sufletului Lui și se va înviora” (Isaia 53,11) (8).
sursa: https://www.loribalogh.ro/