Categoria: Profetii biblice
Apocalipsa capitolul 2 – Epistola către Tiatira (sec. VI-XV)
(cap. 2,18-29)
Privire de ansamblu
După ce părăsește Pergamul, itinerariul „poștașului Apocalipsei” continuă pe valea râului Caicus, spre est, spre centrul Anatoliei. La 90 km de Pergam, într-o depresiune largă, înconjurată de munți înalți, printre plantații de bumbac, viță de vie și livezi de măslini, se află orașul turcesc Akhisar – anticul Tiatira.
În mijlocul orașului, între clădirile și magazinele din Akhisar (numele orașului înseamnă „Castelul Alb”), se află un spațiu liber, folosit ca loc de joacă de copiii localnicilor. Este perimetrul vechiului oraș Tiatira, un loc în care iarba și ruinele antice sunt reprezentantele a două lumi: cea prezentă și cea antică.
Akhisar nu este un oraș turistic. Nu are nici măcar un pliant care să ofere câteva informații despre vechea Tiatira. Doar o mică inscripție ascunsă sub un pin crescut la intersecția unor străzi din oraș ne atrage atenția că acolo a fost cândva Tiatira: „Ancient Thiatira” – „Tiatira antică”.
Dacă înainte de masacrarea celor 7000 de creștini în timpul războiului greco-turc din 1922, jumătate din populația orașului era creștină, astăzi, între cei peste 70 000 de locuitori ai orașului, nu se mai găsește niciun creștin.
Tiatira, supranumită și „cetatea străjerilor”, a fost construită în anul 280 î.Ch. ca un oraș de garnizoană, de către Seleuc – unul dintre generalii lui Alexandru Macedon. Zidurile sale de piatră au fost singurele fortificații, căci orașul nu avea o poziție geografică prea favorabilă. Impresia generală pe care o inspira cetatea Tiatira era aceea de slăbiciune, creând o atmosferă de instabilitate și un simțământ colectiv de zădărnicie și dependență.
Situată la granița dintre două provincii romane: Misia, la nord și Lidia, în sud, Tiatira nu a rivalizat niciodată cu Efesul și Pegamul. S-a mulțumit cu statutul de oraș elenistic de mâna a doua, devenit apoi, după anul 133 î.Ch., parte a Provinciei romane Asia. Ca oraș de graniță, Tiatira a fost deseori distrusă de-a lungul veacurilor, dar tot de atâtea ori a fost reclădită.
În epoca bizantină, orașul a fost lipsit de importanță, pentru ca în final să cadă definitiv sub stăpânirea otomană.
Tiatira era un oraș al meseriașilor: fierari, căldărari, vopsitori, topitori, meșteri în prelucrarea aramei, a lânii și a pânzei, armurieri, tăbăcari și brutari. Imaginea sub care Se prezintă Iisus – Martorul credincios, Cel „ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă” și ai cărui ochi sunt „ca para focului” (vezi Apocalipsa 2,18) este strâns legată de ocupațiile vechilor locuitori ai cetății.
Dintre toate meseriile, cea mai renumită era aceea a boiangiilor. Aici, în Tiatira, a fost descoperit un nou pigment roșu, extras din rădăcina unei plante, cunoscut astăzi sub numele de „roșu turcesc.” Locuitorii orașului au deținut monopolul comerțului în acest domeniu, având filiale și în alte orașe. Cartea Faptele apostolilor relatează despre Lidia – o vânzătoare de purpură din Tiatira, prin care se crede că a pătruns creștinismul în oraș (vezi Faptele apostolilor 16,13‑15).
Orașul nu avea acropole. Zeul principal al orașului era Apollo, însă ulterior, acest cult solar a fost asociat cu cel imperial, considerându-se că împăratul era o reîncarnare a lui Apollo. În cetate se mai găsea și un templu închinat unei zeități numite Sambathe, în care slujea o profetesă care dădea oracole. Unii comentatori biblici susțin că Ioan se referă la ea atunci când scrie despre Izabela, „femeia aceea care se zice prorociță” (vezi Apocalipsa 2,20).
Epistola către Biserica din Tiatira este cea mai lungă dintre cele șapte epistole. Nu este întâmplător acest amănunt, căci perioada pe care o simbolizează Tiatira este și ea cea mai lungă din istoria Bisericii creștine: 1260 de ani, începând cu secolul al șaselea (538) și terminând cu Revoluția Franceză (1798).
Perioada profetică de 1260 de ani are o importanță deosebită în Scriptură, ea apărând de șapte ori pe paginile Bibliei în cele două cărți profetice: „Daniel” și „Apocalipsa” (vezi Daniel 7,25; 12,7; Apocalipsa 11,2.3; 12,6.14; 13,5). De fiecare dată când apare această lungă perioadă profetică, Biblia vorbește despre un timp de strâmtorare, persecuție și amăgire pentru poporul lui Dumnezeu.
„Fiul omului” are cuvinte de apreciere pentru această biserică și doar Biserica din Efes întrece Tiatira în aprecieri făcute lui Iisus, „Martorul credincios”. Tiatira merge chiar în creștere, căci faptele ei din urmă sunt mai multe decât cele dintâi. Însă și mustrarea primită de Tiatira este pe măsura laudelor: în nu mai puțin de patru versete mari, „Martorul credincios” ne prezintă decăderea Bisericii și punctele ei slabe.
Comentarii
Vers.18: „Îngerului bisericii din Tiatira scrie-i: „Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului și ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă:”
Unei biserici despre care știm atât de puțin, „Martorul credincios” îi adresează cea mai lungă dintre toate cele șapte epistole. Această epistolă nu este doar cea mai lungă, dar ea este și cea mai dramatică și mai plină de contraste dintre toate.
„Tiatira” – Nu era un centru politic sau religios care să concureze cu Efesul, Smirna sau Pergamul. Tiatira ocupa însă un loc important în zonă prin atelierele sale de prelucrare și prin comerțul pe care-l făcea. Meseriașii își desfășurau activitatea în cadrul unor organizații profesionale numite ghilde (bresle), numărul acestora fiind mai mare decât în oricare alt oraș al Asiei. În Tiatira se găseau ghildele lucrătorilor în lână și pânzeturi, ale lucrătorilor în piele, ale olarilor, topitorilor, vopsitorilor, comercianților de sclavi, brutarilor și lucrătorilor în bronz.
Prezența micilor organizații profesionale reprezenta o problemă pentru creștini. Aceste ghilde organizau periodic mese comune închinate unor zeități păgâne, dintre care cea mai importantă zeitate era Tyrimnos, patronul Tiatirei și al ghildelor, zeul echivalent cu Apollo al grecilor. Nimeni nu putea practica o meserie în mod independent, ci doar în cadrul acestor ghilde, ceea ce făcea ca un creștin să aibă mari necazuri atunci când se punea problema participării la mesele comune închinate zeităților păgâne.
„Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu” – Este singurul loc din cartea Apocalipsei în care întâlnim acest titlu al lui Iisus, fapt ce dă și mai multă autoritate mesajului transmis acestei biserici.
„Care are ochii ca para focului” – Figura de stil este strâns legată de ocupațiile locuitorilor Tiatirei. Topitoriile și atelierele de prelucrare a bronzului erau prezente în Tiatira, de aceea imaginea sub care Se prezintă Iisus nu le era străină celor din Biserica Tiatirei. Expresia sugerează unul dintre atributele divine: atotștiința. Nimic nu poate scăpa din vedere Fiul lui Dumnezeu, oricât ar încerca omul să ascundă.
„Picioarele ca arama aprinsă” – Din nou se face aluzie la atelierele de topit și prelucrare a bronzului, expresia simbolizând certitudinea biruinței în și prin Iisus Christos.
Vers.19: „Știu faptele tale, dragostea ta, credința ta, slujba ta, răbdarea ta și faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.”
Bisericii din Tiatira i se aduc mai multe laude decât oricărei alte biserici. De ce? Pentru că în condiții deosebit de dificile, în absența Scripturilor și în mijlocul unei apostazii aproape generale, în perioada Tiatira Dumnezeu a avut oameni care au crescut în credință.
„Știu faptele tale” – Iisus remarcă câteva calități ale membrilor bisericii din Tiatira: dragostea, răbdarea, credința și spiritul de slujire. În pofida greutăților pe care a trebuit să le întâmpine, Biserica Tiatirei a crescut în har. Începând cu secolul al șaselea, lumea creștină începuse să fie invadată de învățături anticristice: învățături cu privire la adorarea îngerilor și sfinților, supunerea față de hotărârile conciliilor și episcopilor, învățătura despre infailibilitatea papei… Cu toate aceste pericole și tendințe ale creștinismului, starea Bisericii din Tiatira s-a îmbunătățit, fapt care este apreciat de „Martorul credincios”.
Vers.20: „Dar iată ce am împotriva ta: Tu lași ca Izabela, femeia aceea care se zice prorociță, să învețe și să amăgească pe robii Mei ca să se dedea la curvie și să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.”
Biserica din Tiatira avea și ea punctele ei slabe, pe care Iisus le identifica în nu mai puțin de patru versete (vers.20‑23). Însă rostul mustrării nu este acela de a descuraja, ci de a îndrepta o stare de lucruri care nu aduce nimic bun, nici pentru Biserică, nici pentru slava lui Dumnezeu.
„Tu lași că femeia aceea, Izabela…” – Comentatorii au dat diferite explicații cu privire la identitatea Izabelei. Unii au mers până acolo încât au susținut că Izabela este Lidia, vânzătoarea de purpură din Tiatira, de care amintește cartea Faptele apostolilor (vezi Fapte 16,14.15). Acești comentatori presupun că Lidia, făcând parte dintr-o ghildă, era nevoită să facă anumite compromisuri: să participe la mesele păgâne care se încheiau cu orgii și să mănânce din carnea jertfită idolilor.
Alți comentatori au identificat-o pe Izabela cu Sybila Sambathe, o prorociță al cărui sanctuar se afla în afara cetății. E greu însă de crezut că o ghicitoare păgână cu o moralitate atât de dubioasă să fi făcut parte din biserica din Tiatira.
O ipoteza verosimilă este aceea că în Biserica din Tiatira ar fi existat o Izabela care, asemenea celei din Vechiul Testament, ar fi încercat să influențeze Biserica să devină mai tolerantă față de practicile păgâne din acel timp. Nu avem însă nicio dovadă în acest sens.
Marea problemă a Bisericii din Tiatira a fost tolerarea inacceptabilă a unor fapte și învățături contrare doctrinei creștine. Dacă Biserica din Efes i-a testat pe cei ce pretindeau că sunt apostoli, dar nu erau, Tiatira se dovedește tolerantă față de un asemenea profet care îndemna Biserica la compromisuri.
Aplicând mesajul lui Iisus transmis Tiatirei la perioada istorică pe care o simbolizează, respectiv perioada Evului Mediu, Izabela reprezintă acea putere care a stat la baza apostaziei medievale a Bisericii. Ca și în cazul lui Antipa din Biserica Efesului, Izabela nu reprezintă o anume persoană din perioada Evului Mediu, ci o întreagă clasă de oameni.
După cum Izabela, fiica lui Etbaal, împăratul Sidonului, și soția regelui Ahab din Vechiul Testament, i-a ucis pe profeții lui Dumnezeu, împingând poporul la idolatrie, în mod asemănător „Izabela” perioadei Tiatira (Evul Mediu), Biserica apostată, „căsătorită” cu puterea civilă, a făcut ca adevărații copii ai lui Dumnezeu să fie prigoniți și uciși, iar poporul să fie condus la idolatrie (aplicând simbolistica biblică potrivit căreia femeia simbolizează Biserica, fie cea curată, în cazul femeii virtuoase, fie cea apostată, în cazul femeii desfrânate).
„Taina fărădelegii”, care începuse să lucreze încă din primele decenii de existență a creștinismului, a ajuns în perioada Tiatira să triumfe. Biserica lumească a biruit, iar poporul a ajuns idolatru, asemenea poporului Israel din vremea Izabelei și a lui Ahab.
Vers.21: „I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!”
Întotdeauna judecata lui Dumnezeu este precedată de un timp de har, de pocăință și îndreptare. „Izabela ” Evului Mediu – Biserica apostată, nu a vrut însă să se pocăiască de faptele ei. După ivirea Reformei, această Biserica apostată a inițiat Contrareforma, demonstrând refuzul ei de a-și îndrepta căile greșite.
Vers.22: „Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; și celor ce curvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.”
După avertizarea și chemarea la pocăință, după timpul de har acordat pentru îndreptarea faptelor, în justiția divină urmează pedeapsa inevitabilă.
„Am s-o arunc bolnavă în pat.” „Patul” (gr. „kline”) nu reprezintă nici patul pe care se aduc morții, nici cel folosit în antichitate atunci când se dădeau ospețe, ci reprezintă patul suferinței. Cea care a profanat patul iubirii conjugale va avea parte de patul suferinței, trecând printr-un mare necaz.
Dacă Izabela din Vechiul Testament, soția lui Ahab, a fost aruncată pe fereastră, sfârșind prin a fi mâncată de câini, la ce s-ar putea aștepta „Izabela” simbolică a Evului Mediu, cea pe care Dumnezeu o numește prorociță mincinoasă?
„Boala”care a afectat-o cel mai mult pe „Izabela” din perioada Tiatira a fost provocată de apariția Reformei protestante, care a adus în lumea catolică elementul liber cugetării. Oamenii au fost descătușați din lanțurile întunericului spiritual în care au fost ținuți secole de-a rândul de către Biserica medievală, iar Revoluția Franceză a făcut ca statele europene să accepte libertatea religioasă. Pentru o Biserica despotică, aceasta a reprezentat o adevărată „boală”.
„Un necaz mare” – Tabloul nenorocirilor care urmau să se abată asupra „Izabelei” medievale ne este pe larg descris în profețiile apocaliptice privitoare la cel de-al patrulea „sigiliu” și la „cei doi martori” (vezi Apocalipsa 6,7.8; cap.11).
Acest „necaz” se referă la cei 150 de ani în care puterea turcească și saragenii veniți din Asia au cucerit o parte din Europa (în jurul anului 800), distrugând mii de biserici catolice pe care le-au transformat în geamii. Mahomed dăduse ordinul: „Veți întâlni un fel de oameni care aparțin școlii lui Satana și care poartă părul tuns; acelora să le tăiați capul în două și să nu le arătați nicio grațiere până nu vor trece de partea lui Mahomed sau să plătească tribut.” (1).
Vers.23: „Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Și toate bisericile vor cunoaște că Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii și inima și voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.”
„Voi lovi cu moartea pe copiii ei” – Iisus face diferența între cei ce se alătură falsei profetese din diferite motive și copiii ei, între cei amăgiți și cei ce stau cu bună știință de partea Izabelei. Dacă primii vor avea parte de boală, suferință și un mare necaz, copiii Izabelei vor avea parte de moarte, dovedind că harul lui Dumnezeu are o limită peste care nu se poate trece.
„Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii și inima” – Atotștiinței divine nu-i poate scăpa niciun gând, intenție, motivație, aspirație sau scop, ascunse în ființa umană. Pentru Dumnezeu nu există lucruri ascunse. Acest atribut divin este garanția unei judecați drepte și nepărtinitoare.
Vers.24: „Vouă însă, tuturor celorlalți din Tiatira, care nu aveți învățătura aceasta și n-ați cunoscut „adâncimile Satanei”, cum le numesc ei, vă zic: „Nu pun peste voi altă greutate”.
„Celorlalți din Tiatira” – Iisus se adresează acum unei alte categorii din Biserica Tiatira – acele grupări care au încercat să rămână credincioase adevărului în întunericul unei apostazii generale. Aceste grupări s-au aflat atât în interiorul, cât și în afara bisericii Romei.
Episcopul Iacob de Vitry, ajuns mai târziu cardinal, descrie un tablou impresionant al credinței adevărate din perioada Tiatira, în cartea sa „Istoria Orientului”: „Am aflat prin țările acestea ceva ce m-a mângâiat mult, și anume bărbați și femei în mare număr, chiar dintre cei bogați, care, trăind în această lume, părăsesc totul din iubire pentru Domnul Iisus și se despart de lume. Erau numiți „frățiorii”… Ei nu mai sunt chinuiți de grijile lumii, ci în fiecare zi se străduiesc cu toată puterea să smulgă din deșertăciunea lumii acesteia sufletele pieritoare și să le aducă în mijlocul lor… Ca niște lumini în noapte, așa au strălucit aceste suflete însetate după adevăr și sfințenie în tot cursul Evului Mediu.”
Una dintre aceste grupări au fost catarii care, pe la sfârșitul secolului al X-lea, numărau între două și patru milioane de membri. William Miller ii descrie ca fiind niște oameni „cuviincioși în purtare, modești în îmbrăcăminte și vorbire, fără vină în ce privește moralitatea. Flecăria, râsul batjocoritor, vorbirea de rău, minciuna și înjurăturile nu le murdăreau vorbirea. Curați în moravuri, buni, cumpătați, ei fugeau de cârciumi și de toate locurile de plăceri lumești.”
O altă grupare care a ținut sus stindardul adevărului au fost lolarzii, urmașii marelui reformator englez John Wycliffe (1324‑1384) – preot, profesor universitar și un mare patriot. Ei au străbătut nu doar Anglia, ci multe țări din Europa, ducând cu ei adevărul nealterat al Scripturii.
Ian Huss – preot și confesor al reginei Boemiei, a fost cel care a preluat ideile Reformei și le-a adus în centru Europei. După arderea lui pe rug din ordinul Bisericii, lucrarea lui a fost continuată de urmașii săi, rămași în istorie sub numele de husiți.
Poate cea mai cunoscută dintre grupările care s-au opus învățăturilor „Izabelei” medievale au fost valdenzii, răspândiți prin văile Piemontului, chiar în inima Romei. În pofida nenumăratelor jertfe pe care le-au adus din cauza statorniciei lor în apărarea adevărului biblic, valdenzii au reușit să supraviețuiască secole de-a rândul, ocrotiți de sălbăticia Alpilor.
O mișcare apărută în Răsărit, ca o reacție la introducerea icoanelor în Biserică, a fost bogomilismul. Apărut în jurul anului 930, bogomilismul a propovăduit sărăcia, umilința, pocăința și viața de rugăciune. Icoanele au fost declarate deșarte, iar ceremoniile fastuoase ale Bisericii au fost catalogate drept lucrările Diavolului. Crucea era detestată pe motiv că pe ea a fost răstignit Domnul Christos, iar singura rugăciune acceptată era rugăciunea „Tatăl nostru”. Bogomilismul interzicea consumarea alcoolului, respingea căsătoria, iar în Biserică nu era recunoscută nicio ierarhie. Răspândit în Balcani, România, sudul Franței și Italia, bogomilismul a stat la baza întemeierii religiei catare.
„Adâncimile Satanei” – În pofida pretențiilor falsei profetese Izabela, care susținea că învățăturile ei duceau la o mai bună cunoaștere a lui Dumnezeu, învățăturile ei erau de origine satanică, iar cei care primeau aceste învățături se împărtășeau cu „adâncimile Satanei”.
Vers.25: „Numai țineți cu tărie ce aveți, până voi veni!”
Cât de încurajator este faptul că, deși istoria a înregistrat doar evenimente privind Biserica oficială, neglijându-i pe cei puțini și umili, Dumnezeu nu i-a uitat pe cei din urmă. El îi recunoaște pe aceștia drept „robii Mei” și nu pune asupra lor o altă greutate decât aceea de a păstra adevărul pe care deja îl aveau. Dumnezeu consideră că lumina adevărului pentru credincioșii acestei perioade era suficientă. Persecuția pe care au trebuit să o suporte din partea Izabelei nu trebuia să fie urmată de încercări mai mari. Dumnezeu le garantează acest lucru.
Este pentru prima dată în cadrul epistolelor „Apocalipsei” când se amintește de a doua venire a lui Christos, un adevăr fundamental al Scripturii care a fost mult umbrit de doctrina lui Augustin.
Vers.26: „Celui ce va birui și celui ce va păzi până la sfârșit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri.”
Dacă în cazul epistolelor către Efes și Pergam făgăduința implica unele condiții (pocăința, întoarcerea la Dumnezeu), în cazul Tiatirei făgăduința nu este condiționată.
„Stăpânire peste neamuri” – Pasajul este citat din Psalmul 2, unul dintre psalmii mesianici. Făgăduința vorbește despre ridicarea celor care în această viața au fost permanent umiliți, persecutați, dezmoșteniți și marginalizați din cauza credinței lor. Dumnezeu le promite redarea demnității, încredințându-le autoritatea Sa.
Vers.27: „Le va cârmui cu un toiag de fier și le va zdrobi ca pe niște vase de lut, cum am primit și Eu puterea de la Tatăl Meu.”
Ideea că cei mântuiți vor împărăți cu Christos (vezi Matei 5,5; 19,28; Luca 22,30; 1 Corinteni 6,2; Apocalipsa 1,6) este întărită din nou în epistola către Tiatira.
„Toiag de fier” (ebr. „shebet”) – Poate însemna un toiag de păstor, un sceptru (vezi Psalmul 45,6) sau un toiag de pedepsire (vezi Psalmul 23,3).
Vers.28: „Și-i voi da luceafărul de dimineață.”
După cum luceafărul de dimineață apare în întunericul nopții, când o nouă zi este pe cale să înceapă, la fel Iisus promite că va reveni în timpul celor mai negre împrejurări prin care va trece lumea.
Vers.29: „Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul.”
În timpul lucrării Sale pământești, Domnul Iisus se folosea adesea de o expresie asemănătoare: „Cine are urechi de auzit, să audă” (vezi Matei 11,15; 13,9; Luca 8,8). Acest lucru este încă o dovadă că autorul adevărat al scrisorilor „Apocalipsei” nu este altul decât Iisus Christos, „Martorul credinios și adevărat”.
sursa: https://www.loribalogh.ro/