Categoria: Profetii biblice
Apocalipsa capitolul 2 – Epistola către Smirna (sec. II-III)
(cap. 2,8‑11)
Privire de ansamblu
Orașul turcesc Izmir, cu cele peste 1,7 milioane de locuitori ai săi, se întinde ca o caracatiță între golf, dealurile și văile din jur și Muntele Pagus. Este un oraș cu o istorie milenară, al treilea oraș ca mărime din Turcia, situat la aproximativ șaptezeci de kilometri distanță de Efes, pe drumul care lega în Antichitate cetățile grecilor ionieni. Izmir este Smirna de altă dată…
Numele Smirna înseamnă „miros plăcut” sau „jertfă plăcută” – aluzie la miile de martiri pe care Biserica i-a avut în acea perioadă de grele persecuții împotriva creștinilor.
Smirna este unul dintre cele mai vechi orașe ale grecilor ionieni, al cărui început se pierde în mitologie. Simbolul orașului era un cap de leu, unul dintre simbolurile Babilonului de altă dată. De fapt, Smirna a fost puternic influențată de religia Babilonului. Aici au fost perpetuate practicile lui oculte, întrerupte din cauza ocupației persane.
De-a lungul secolelor, Smirna a trebuit să treacă prin nenumărate dezastre și nenorociri: cutremure devastatoare, invaziile lidienilor, perșilor, hunilor, arabilor, turcilor și cruciaților, toate culminând cu masacrarea a 50 000 de creștini în urma războiului greco-turc din anul 1922. De aceea, titlul de „cetate a vieții”, dat Smirnei, este binemeritat. De fiecare dată, după fiecare nenorocire care s-a abătut asupra cetății, Smirna a renăscut din propria cenușă, fiind și astăzi cel mai mare oraș de pe coasta de vest a Asiei Mici.
Între Efes și Smirna a existat întotdeauna o rivalitate prietenească. Fiecare cetate își avea propriile atuuri. Efesul se mândrea cu marele templu al Dianei, considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, apoi cu biblioteca lui Celsus și portul său vestit, în care ancorau corăbiile romane încărcate cu mărfuri și turiști.
Smirna se mândrea și ea cu portul său care, spre deosebire de cel al Efesului, nu a fost sugrumat de aluviuni. De asemenea, acolo se mai găseau: cel mai mare teatru din Asia, un stadion uriaș și o biblioteca vestită. Pe vârful Muntelui Pagus se afla uriașul templu al lui Zeus.
Chiar înainte ca Roma să devină imperiu, Smirna a fost un aliat fidel al acesteia. În această cetate a fost construit pentru prima dată un templu închinat zeiței Roma („Deo Roma”)
Despre Biserica din Smirna nu știm nimic. În Biblie nu mai este amintită în altă parte. Însă putem să deducem că această biserică a apărut ca rod al eforturilor evanghelistice ale lui Pavel și ale colaboratorilor lui, dat fiind faptul că acesta a lucrat doi sau trei ani în Efes. Figura cea mai proeminentă a bisericii rămâne Policarp, unul dintre discipolii lui Ioan care a slujit că episcop timp de peste patruzeci de ani (115‑156 d.Ch.).
Legăturile puternice pe care Smirna le avea cu Roma, precum și existența unui număr mare de iudei, făcea ca viața creștinilor de aici să fie foarte grea și nesigură. Cu toate acestea, biserica era bine organizată, fapt ce reiese din „Epistola lui Ignatius” adresată Smirnei la începutul secolului al II-lea.
Biserica din Smirna este una dintre cele două biserici cărora Iisus nu le adresează nicio mustrare. De asemenea, dacă ne referim la cuvintele de apreciere, doar Biserica din Filadelfia primește mai multe laude decât Smirna. Din acest motiv, Biserica din Smirna rămâne un model de creștinism veritabil pentru toate generațiile de creștini care au existat și care vor mai exista până la revenirea glorioasă a lui Iisus Christos.
Comentarii
Vers.8: „Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: „Iată ce zice Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel ce a murit și a înviat.”
„Smirna” – Cu privire la originea numelui există două explicații. Una dintre ele susține că Smirna provine de la cuvântul „muron” – o rășină aromatică folosită la îmbălsămarea morților sau ca unguent. A doua ipoteză susține că numele „Smirna” provine de la zeița Samorna, o zeița anatoliana care era adorată în această cetate.
Perioada istorică pe care o simbolizează Smirna este cuprinsă între finele secolului întâi (100 d.Ch.) și anul 313 – anul în care a luat sfârșit cea mai cruntă persecuție împotriva creștinilor, condusă de Dioclețian. Unii comentatori susțin că perioada Smirna ajunge până în anul 323 d.Ch. – anul convertiri la creștinism a lui Constantin, devenit ulterior „cel Mare”.
„Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel ce a murit și a înviat” – Pentru o biserica confruntată cu persecuții atât de crude nu puteau fi găsite cuvinte mai mângâietoare din partea lui Iisus. „Martorul credincios” îi asigură pe creștinii din Biserica Smirnei că, deși aveau să treacă prin necazuri mari, El este Începutul și Sfârșitul, El controlează totul, fiind alături de Biserica Sa.
Și, pentru că din această biserica urmau să fie aduse nenumărate jertfe ale martirilor, Iisus îi asigură pe credincioși câ El Însuși a trecut prin moarte, dar este viu în vecii vecilor.
Vers.9: „Știu necazul tău și sărăcia ta (dar ești bogat), și batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei și nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei.”
Declarația lui Iisus făcută Bisericii din Smirna este într-un contrast izbitor cu cea făcută Bisericii din Laodicea, care, deși se credea bogată, era în realitate „ticăloasă, nenorocită, săracă, oarbă și goală” (cap. 3,17). Deși era săracă din punct de vedere material, din cauza cruntelor persecuții la care a fost supusă, Biserica din Smirna era bogată spiritual, căci cine Îl are pe Christos, are totul.
„Știu necazul tău…” – Este o aluzie la persecuțiile crunte suferite de creștini în perioada simbolizată de Biserica Smirna (secolele al II-lea și al III-lea d.Ch.).
În timpul domniei împăraților Traian (98‑117), Adrian (117‑138) și Marc Aureliu (161‑180), persecuțiile îndreptate împotriva creștinilor au fost sporadice și locale, creștinismul fiind considerat o secta ilegală. În scrisoarea cu numărul 97, adresată lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei și Pontului, Traian dădea ordine cu privire la modul în care urmau să fie tratați creștinii din imperiu. Aceștia nu trebuiau să fie urmăriți de autoritățile romane, afară de cazul în care ar fi comis nelegiuiri. În acest caz însă, creștinii trebuiau să fie executați, dacă nu se lepădau de credință.
Timp de două secole, viața și libertatea creștinilor au depins de bunăvoința vecinilor lor păgâni sau iudei. Autoritățile romane puteau acționa după bunul lor plac în privința creștinilor. Perioadele cele mai grele erau acelea în care se produceau dezastre: cutremure, foamete, incendii sau inundații, căci ei erau considerați țapii ispășitori pentru toate aceste rele.
Cel mai cunoscut martir al perioadei Smirna este Policarp, episcop al Smirnei timp de peste patruzeci de ani (115‑156). La cererea mulțimii înfierbântate de moartea a unsprezece creștini în arena română, Policarp a fost somat să se lepede de credința creștină. Pentru refuzul său de a se lepăda de Christos și de a arde tămâie în cinstea zeilor, el a fost ars de viu.
Lista martirilor din acea perioada este lungă. Ignațiu de Antiohia a fost aruncat la fiare în Coloseum, la Roma, iar Irineu, episop de Lyon, a fost și el martirizat în anul 202, în timpul persecuțiilor lui Serptimiu Sever. De asemenea Pionius, un preot vestit, a fost torturat în mai multe rânduri în timpul persecuțiilor declanșate de Decius (249‑251), în cele din urmă fiind ars pe rug.
Împăratul Commodus (181‑192) a promulgat un decret al senatului roman care hotăra: „Non licet esse christianos” – „Nu este permis să existe creștini” (I. Ramureanu, „Istoria bisericească universală”, vol.1,1975,p.75). Pedepsele variau de la deportarea nobililor și confiscarea averilor, până la decapitarea celor din clasele de jos, arderea pe rug și aruncarea lor la fiare în arene și circuri.
Prima persecuție sistematică îndreptată împotriva creștinilor a fost condusă de Decius (249‑251), după care au urmat împărații Valerian (253‑259) și Dioclețian (284‑305), care au dus persecuția la apogeu.
„Și batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei și nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei” – La cruzimea persecuțiilor române s-au adăugat batjocurile și acuzațiile iudeilor care s-au unit cu romanii împotriva creștinilor.
În secolul al II-lea, iudeii îi acuzau pe creștini că ar fi falsificat Scripturile. Cartea Faptele apostolilor aduce suficiente dovezi că multe dintre necazurile suportate de creștini erau provocate de iudei. Același lucru s-a întâmplat și la Smirna. Tertulian ne spune că sinagogile evreiești deveniseră niște „izvoare de persecuție”, un loc în care se urzeau cele mai multe comploturi împotriva creștinilor. Acesta este motivul pentru care „Martorul credincios” numește aceste sinagogi „o sinagogă a Satanei”.
Vers.10: „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi ca să vă încerce. Și veți avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții.”
„Nu te teme…” – Din cauza credinței lor, pe credincioșii bisericii Smirna îi așteptau zile de suferință și încercări. De aceea expresia „nu te teme”, întâlnită în Biblie de nenumărate ori, este cea mai mângâietoare încurajare din partea Celui ce a trecut El Însuși prin suferință și moarte pe acest pământ.
Persecuția este o parte a luptei dintre bine și rău, demonstrând că răzvrătirea omului împotriva lui Dumnezeu nu poate duce decât la ură împotriva semenilor care cred altfel decât tine. Pavel îi avertizase pe creștini ca „toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Christos Iisus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3,12).
Motivul persecutării creștinilor de către autoritățile romane era, în general, un motiv politic. Romanii se temeau de răspândirea rapidă a creștinismului în imperiu, ducând la schimbarea obiceiurilor și a stilului de viața roman. Împărații romani doreau stabilitate în imperiu însă, în viziunea lor, creștinismul era un factor de destabilizare. Acesta era motivul declanșării celor mai multe persecuții îndreptate împotriva creștinilor.
Primul împărat care a declanșat o persecuție sistematică și generală împotriva Bisericii a fost Decius. În anul 250 d.Ch., el a decretat nimicirea totală a creștinismului prin orice mijloace: tortură, confiscarea averilor și moarte. Ocazia era deosebit de favorabilă, căci Roma sărbătorea o mie de ani de la fondarea ei. Comparativ cu începuturile glorioase ale Romei, acum starea imperiului era decadentă și trebuia găsit un țap ispășitor. Și acesta nu a fost greu de găsit. Pentru salvarea imperiului, s-a decretat nimicirea totală și generală a creștinilor.
Începută în armată, persecuția s-a extins în tot imperiul, prima țintă fiind clerul. Romanii credeau că dacă acesta ar fi fost adus la tăcere, întreaga Biserică s-ar fi prăbușit și ar fi dispărut. Despre torturile la care au fost supuși conducătorii Bisericii din acele vremuri ne putem face o imagine din cele scrise de Theodoret, un istoric bisericesc care descrie adunarea episcopilor creștini la Sinodul de la Niceea din anul 325 d.Ch.: „Unii au venit fără ochi, alții fără brațe, care fuseseră smulse din încheieturi, alții cu trupul mutilat în diferite chipuri” (1).
Persecuțiile au avut și un efect pozitiv pentru Biserică. Dacă la finele perioadei Efes Biserica începuse să se depărteze de idealul lui Dumnezeu, acum, în perioada Smirna, din cauza persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor, Biserica era curată. Toți creștinii cu numele s-au depărtat de Biserică din dorința de a scăpa de prigoană, lăsând în urmă o biserica curată, cu creștini de calitate. Acesta este motivul pentru care Biserica din Smirna nu este mustrată. Dimpotrivă, Iisus are numai cuvinte de încurajare pentru ea. Din punctul acesta de vedere, Smirna rămâne un model pentru creștinismul din epocile următoare.
„Și veți avea un necaz de zece zile” – Ultima și cea mai cruntă persecuție împotriva creștinilor a fost declanșată de Dioclețian (303‑313), fapt profetizat prin expresia „un necaz de zece zile”. După ce a consultat oracolul lui Apollo din Milet și a primit avizul favorabil pentru persecutarea creștinilor, Dioclețian a dat o lege deosebit de dură: „Nomen christianorum delete” – „Numele creștinilor să fie nimicit”.
În 24 februarie 303, a apărut primul edict pentru nimicirea creștinilor, urmat de alte patru edicte asemănătoare. În acestea se ordona ca toți creștinii să aducă sacrificii zeilor, cei ce refuzau urmând să fie pedepsiți cu moartea.
La începutul anului 313, Constantin cel Mare a dat Edictul de la Milan: „De mortibus persecutorum” – „Moarte persecutorilor”, prin care religia creștină a primit statutul de religie tolerată. Astfel s-a încheiat ultimul și cel mai crud val de persecuție îndreptat împotriva creștinilor din Imperiul Roman. Cei zece ani, simbolizați în profeție prin cele zece zile de necaz (conform principiului: o zi profetică reprezintă un an real – vezi Numeri 14,34 și Ezechiel 4,6), s-au încheiat, făcând ca Biserica creștină să intre într-o nouă etapă, mult mai plină de pericole decât cea din care tocmai ieșise.
„Și-ți voi da cununa vieții” – Făgăduința lui Iisus nu vizează aici coroana regală („diadema”), ci acea coroana de laur („stephanos”) primită de câștigătorii întrecerilor sportive.
„Cununa vieții” nu este răsplata exclusivă a martirilor, ci a tuturor celor ce vor fi biruit în lupta cu păcatul și care vor moșteni viața veșnică. Expresia este legată de întrecerile sportive care se organizau în Smirna și la care se referă Pavel în 1 Corinteni 9,25.
Această „cunună a vieții” nu este oferită imediat după moartea credinciosului, ci „în ziua aceea” – ziua revenirii glorioase a lui Iisus (vezi 2 Timotei 4,8; 1 Corinteni 15,51‑54; 1 Tesaloniceni 4,16.17; 1 Petru 5,4; Ioan 14,3).
„Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte” – Promisiunea făcută de Iisus Bisericii din Smirna conține un adevăr doctrinal deosebit de important. Iisus amintește aici nu de moarte, ci de a doua moarte… Înțelegem din cuvintele Lui că există două morți: prima moarte – cea de obște, numită de Biblie, în repetate rânduri, un „somn”, și a doua moarte – cea veșnică, de care vor avea parte cei nelegiuiți, după rostirea sentinței în urma judecății finale.
Prima moarte nu este o fatalitate, căci ea va fi urmată de învierea generală, în urma căreia fiecare om își va primi răsplata pentru ceea ce a făcut în această viață. A doua moarte însă este adevărata moarte, cu efecte veșnice, în care cei nelegiuiți vor gusta ceea ce Domnul Iisus a spus în repetate rânduri: „Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (vezi Matei 8,12; 13,42.50).
Perioada Smirna reprezintă una dintre cele mai tulburătoare perioade din istoria creștinismului. Confruntată cu ura persecutorilor romani și iudei, această Biserica a rămas în picioare, demnă, curată, pregătită să stea în fața Domnului ei, gata să primească răsplata credincioșiei ei – viața veșnică. Pentru noi, Smirna rămâne un model de credință veritabilă, un ideal al lui Dumnezeu pentru omul decăzut.
Astăzi, în celelalte șase cetăți ale Asiei Mici, amintite în Scrisorile Apocalipsei, nu mai există creștini. Ghizii musulmani arată cu satisfacție faptul că creștinii au fost „rași’ din acea zonă. Doar în Izmir – Smirna de altă dată – creștinismul încă supraviețuiește.
sursa: https://www.loribalogh.ro/