Categoria: Profetii biblice
Apocalipsa capitolul 2 – Epistola către Efes (sec.I)
(cap. 2.1‑7)
Privire de ansamblu
Efes – un loc încărcat cu amintiri din istoria biblică: Pavel, răscoala argintarului Dimitrie, templul Dianei, exorciștii iudei, Timotei… Toate acestea fac din Efes un loc al unei glorii trecute. Aici, în vechea cetate a Efesului, supranumită și „Poarta Asiei”, începe călătoria „poștașului Apocalipsei” cu soliile către cele șapte biserici.
Deși Pergam era capitala provinciei, cetatea Efesului era cel mai important centru comercial al zonei, deoarece întregul comerț din Marea Egee era controlat de Efes. Era, de asemenea, și un important centru religios, aici aflându-se marele templu al zeiței Artemis – Diana, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.
Templul Dianei a fost construit în anul 480 î.Ch., însă a fost distrus până la temelii din cauza unui incendiu devastator chiar în noaptea nașterii lui Alexandru Macedon (356 î.Ch.). Ca material de construcție a fost folosită marmura albă, galbenă, roșie și albastră, iar aurul era atât de mult încât se spune că el a fost folosit chiar și în mortar.
Ca dimensiuni, templul Dianei era de patru ori mai mare decât Panteonul din Atena, iar dintre cele 127 de colonade de marmură care susțineau acoperișul, 36 erau îmbrăcate în aur și pietre prețioase. După nimicirea templului în urma unui alt incendiu, în anul 262 d.Ch., 12 colonade din marmură verde au fost duse la Istambul unde au fost folosite la construcția Bisericii Sfânta Sofia, unde pot fi văzute și astăzi.
În Efes mai există și o bibliotecă vestită – cea a lui Celsus, un stadion, o piață uriașă și un teatru, construit pe un versant al Muntelui Pion, cu fața îndreptată spre port. Acustica teatrului era atât de bună încât orice spectator îl putea auzi foarte bine pe vorbitorul de pe scenă, acesta vorbind natural, fără sisteme de amplificare.
Efesul mai era renumit în lume și pentru practicile magiei și vrăjitoriei. Așa se explică arderea cărților vrăjitorești, fapt relatat în Faptele apostolilor (vezi cap.19,19).
Zeița Diana, supranumită și „mama zeilor”, era o replică a zeiței canaanite Astartea, iar templul ei era un loc în care se desfășurau numeroase ceremonii imorale.
Este oare o coincidență că la Conciliul din Efes din anul 451 d.Ch., titlul de „mamă a lui Dumnezeu” a fost atribuit fecioarei Maria? Tradiția creștină afirmă că după înălțarea lui Iisus la cer, Maria a fost adusă de Ioan la Efes, unde a și murit, fiind înmormântată acolo. Stranie coincidență! Un titlu dat zeiței Diana din Efes este transferat fecioarei Maria din Efes.
Astăzi, Efesul este un morman de ruine presărate printre copaci, la poalele unei creste muntoase, situat la câțiva kilometri de Selcuk, un orășel frumos și bine amenajat. Pe partea stângă a muntelui se poate vedea și azi o parte din teatrul de altă dată, locul în care s-a desfășurat răscoala argintarului Dimitrie.
Inițial, teatrul avea o capacitate de 24 000 de locuri, însă ulterior el a fost extins, căci devenise neîncăpător. Aici, cu aproape două milenii în urmă, efesenii, temându-se că religia creștină le va distruge obiceiurile și tradițiile, strigau în delir: „Mare este Diana efesenilor” (vezi Fapte 19,34).
Astăzi, din faimosul templu al Dianei, considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, nu mai există decât câteva ruine: resturi de zidărie, aflate printre bălți pline cu broaște, și o coloană înaltă, având în vârful ei un cuib de barză. Atât a mai rămas din gloria de altă dată a marelui templu. „Sic transit gloria mundi!”
Dintre toate cetățile amintite în cele șapte epistole, Efesul era cea mai strălucitoare. Chiar dacă Smirna și Pergam rivalizau cu el, Efes era în frunte. Mai era numit și „cetatea schimbătoare”, din cauza deselor schimbări ale zonei geografice în care se afla. Cândva zidurile cetății se oglindeau în apele Mării Egee. Astăzi marea nu mai este atât de aproape. Cetatea a fost mutată și reconstruită din cauza modificărilor geografice și a dezastrelor care au lovit zona în care era construită.
În anul 17 î.Ch., cetatea Efes a fost distrusă de un puternic cutremur de pământ. Dezastrul s-a repetat în anul 29 d.Ch. În perioada elenistică, orașul a fost reconstruit pe cheltuiala lui Lisimach, mai spre sud cu doi kilometri, pe o poziție mai înaltă, pe pantele Muntelui Pion. Romanii au construit și ei, ridicând orașul mai sus, pe terasele superioare, iar bizantinii au construit pe colina măreață catedrala a Sf. Ioan.
Titlul de „cetatea schimbătoare”, atribuit Efesului, este o aluzie la dramaticele schimbări petrecute în gândirea umană odată cu apariția creștinismului. Nicio epocă istorică nu a cunoscut o mai profundă schimbare a gândirii umane ca secolul întâi al erei creștine. Mesajul lui Iisus a revoluționat lumea, fiind o provocare pentru orice sistem de gândire.
După datele pe care le deținem, Evanghelia a pătruns în Efes în jurul anului 52 d.Ch., în timpul celei de-a doua călătorii misionare a lui Pavel, când acesta se reîntorcea la Ierusalim. Acuila și Priscila, însoțitorii lui Pavel, au rămas în Efes (vezi Fapte 18,18‑22), unde au continuat să lucreze împreună cu un iudeu din Alexandria numit Apolo. Pavel a revenit apoi în Efes, unde a lucrat doi sau trei ani.
Astfel, Efesul devine centrul evanghelistic al întregii Asii. Timotei, unul dintre colaboratorii lui Pavel, a preluat conducerea Bisericii din Efes (vezi 1 Timotei 1,3), după care biserica de acolo intră într-un con de umbră. Până la epistola către Efes din „Apocalipsa”, nu mai știm nimic despre soarta acestei comunități creștine.
Efes înseamnă „vrednic de dorit” – aluzie la perioada de început a Bisericii creștine, în care credința era curată și lipsită de învățăturile păgâne pătrunse ulterior. Biserica, proaspăt ieșită din mâinile lui Iisus și îngrijită de apostolii Săi, era într-adevăr într-o poziție vrednică de dorit, un model pentru Biserica creștină a veacurilor următoare.
Comentarii
Vers.1: „Îngerului bisericii din Efes scrie-i: „Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în mâna dreaptă și Cel ce umbla prin mijlocul celor șapte sfeșnice de aur.”
„Îngerului (gr. „aggelos” – sol, trimis, mesager) bisericii din Efes scrie-i…” – Dacă termenul „înger” l-am înțelege în acest context ca referindu-se la ființele cerești, ar apărea o nedumerire greu de rezolvat. Acest „înger” este mustrat de „Martorul credincios” (Iisus) pentru unele fapte nedorite care se petreceau în Biserica din Efes. Putea oare Dumnezeu să-l mustre pe un înger ceresc printr-un om, fie acesta chiar și apostolul Ioan? Ar fi o situație unică și greu de explicat ca mod de procedura divină.
Conținutul scrisorii și observarea procedeelor lui Dumnezeu în astfel de situații ne fac să înțelegem că „îngerul” nu este o ființă cerească, ci aici este vorba de conducătorii omenești ai Bisericii din acea perioadă istorică. De altfel, viziunea din capitolul 1 Îl prezintă pe Iisus ținând în mâna Sa cele șapte „stele” (vezi Apocalipsa 1, 16), acestea simbolizându-i pe cei șapte „îngeri” cărora le sunt adresate epistolele (vezi cap. 1,20). Însăși viziunea din capitolul 1 ne ajută să înțelegem că îngerii celor șapte biserici sunt conducătorii pământești ai acestor biserici.
„Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în mâna dreaptă și Cel ce umblă prin mijlocul celor șapte sfeșnice de aur” – O imagine poate valora uneori infinit mai mult decât o mie de cuvinte. Aici avem o imagine deosebit de încurajatoare: Iisus, ținând în mâna Sa pe conducătorii Bisericii și umblând printre ele. Apare aci, în această imagine sugestivă, grija Mântuitorului pentru Biserica Sa din toate timpurile și o împlinire a făgăduinței făcute de El ucenicilor cu puțin timp înainte de înălțarea Sa la cer: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28,20).
Vers.2: „Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta, și că nu poți să suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși”.
Sunt trei lucruri pe care Iisus le apreciază în mod deosebit la credincioșii din biserica din Efes: faptele, osteneala (gr. „kopos”) și răbdarea. Dacă osteneala presupune o muncă epuizantă, răbdarea înseamnă statornicie în necazuri și împotrivire. Atitudinea Bisericii din Efes față de învățătorii falși apăruți în biserică, conform celor prezise de Pavel (vezi Fapte 20,29‑30), arată hotărârea lor de a rămâne lângă adevăr. Membrii bisericii făceau deosebire între adevăr și rătăcire atât în doctrină, cât și în viața de zi cu zi.
Biserica din perioada Efes trăia și lupta în mijlocul unei societăți păgâne, vrăjmașe. Pavel însuși a fost confruntat în Efes cu lupte teribile, fie cu iudeii împotrivitori ai Evangheliei, fie cu păgânii care se simțeau amenințați de noua religie. Pericolul cel mai mare venea însă din interior, de la falșii apostoli, de la iudaizanții veniți de la Ierusalim și de la secta nicolaiților. Pavel avertizase Biserica de toate aceste pericole, de aceea era necesar ca pretențiile de apostolat ale unora să fie testate (vezi 1 Tesaloniceni 5,21; 1 Corinteni 14,29; 1 Ioan 4,1).
Biserica din Efes a avut înțelepciunea de a face deosebire între adevărații și falșii apostoli și învățători. Pe la începutul secolului al II-lea d.Ch., Ignatius scria că niciun învățător fals nu avea șansa de a-și găsi discipoli în Biserica din Efes.
Vers.3: „Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, și că n-ai obosit.” – „Martorul credincios” repetă aprecierea din versetul anterior, adăugând ideea de putere spirituală pe care această biserică o avea în mijlocul problemelor și necazurilor de care avea parte.
Vers.4: „Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi” – Phillips traduce acest verset în felul următor: „Nu Mă mai iubești așa cum M-ai iubit la început”, iar traducerea Moffat spune: „Nu vă mai iubiți unii pe alții.”
Cu durere în glas, Iisus trebuie să mustre Biserica din Efes pentru pierderea celei mai mari valori creștine – „dragostea dintâi”, acea iubire sinceră și plină de căldură față de Dumnezeu și oameni, acel zel nemăsurat pentru Dumnezeu și lucrarea Sa. „Taina fărădelegii„, de care amintește Pavel în a doua sa epistolă către Tesaloniceni (vezi cap.2,7), începuse să-și facă lucrarea distructivă. De ce această schimbare în viața Bisericii din Efes?
Pe de o parte, începuseră să dispară cei din prima generație de creștini (care-L cunoscuseră direct pe Iisus), iar pe de altă parte, „lupii răpitori” strecurați în Biserica au început să-și facă lucrarea distructivă, împiedicând Duhul Sfânt să lucreze ca la început.
Dragostea este caracteristică adevăratului urmaș al lui Christos, iar în „imnul iubirii” (vezi 1 Corinteni cap.13) se arată că nimic din Univers nu o poate înlocui. Iubirea frățească a fost și trebuie să rămână semnul distinctiv al Bisericii creștine. În „Apologetica” sa, Tertulian scria despre Biserica primelor decenii că păgânii, privind la creștini, rămâneau uimiți de dragostea care există între ei: „Uitați-vă la ei – spuneau păgânii – cum se iubesc unii pe alții.”
Vers.5: „Adu-ți aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.”
Chemarea la trezire este esențială pentru Biserică. Iisus o cheamă să compare faptele ei prezente cu cele ale trecutului și să se întoarcă la vechile repere, la acea dragoste de la început. Această comparare a trecutului cu prezentul este importantă pentru trezirea conștiinței și apariția pocăinței în viața Bisericii.
„Altfel voi lua sfeșnicul din locul lui…” – Este un avertisment valabil pentru orice biserica ce și-a pierdut mandatul și misiunea. Acea biserica și-a pierdut „acreditarea” din partea lui Iisus, devenind un vas naufragiat care plutește în derivă. Ea există fizic, dar din punct de vedere spiritual, acea biserica este moartă.
„Pocăiește-te” (gr. „metanoeo”) – Este un îndemn la schimbarea modului de gândire, care va fi urmată de o schimbare a stilului de viață în toate domeniile.
Vers.6: „Ai însă lucrul acesta bun: că urăști faptele nicolaiților, pe care și Eu le urăsc.”
După mustrare și îndemn, Iisus revine cu cuvinte de apreciere față de Biserica din Efes, lăudând-o că a luat atitudine față de faptele „nicolaiților”. Cine erau aceștia? Nu se știe exact, însă este clar că este vorba de o grupare care răspândea învățături false în Biserica acelei perioade.
Nici părinții bisericii nu ne dau prea multe detalii legate de identitatea nicolaiților. Irineu afirmă că aceștia reprezentau o sectă gnostică ce își trăgea numele din Nicolae, un prozelit din Antiohia (vezi Fapte 6,5) și unul dintre cei șapte diaconi ai Bisericii primare. Însă nu există nicio dovadă în acest sens. Clement din Alexandria îl apără pe Nicolae, afirmând că acesta a fost greșit înțeles.
Se pare ca întemeietorul sectei a fost un alt Nicolae, care a trăit mult după cei șapte diaconi. Urmașii lui au preferat să lase de înțeles că ei se trag din Nicolae diaconul, pentru a da mai multă greutate învățăturilor lor false.
Victorinus de Pettan, în comentariul la cartea Apocalipsei (primul comentariu al Apocalipsei), afirmă că nicolaiții erau „niște oameni falși și gâlcevitori, care dau naștere la probleme și necazuri, care, sub numele lui Nicolae, au dat loc unei erezii, spunând că ceea ce a fost jertfit idolilor poate fi mâncat și că cei care au trăit în desfrâu vor avea liniște și eliberare în ziua a opta.”
Nicolaiții mai sunt amintiți și în epistola către Pergam (vezi cap. 2,15). De asemenea, legătura dintre nicolaiți și învățătura lui Balaam este evidentă. Faptul că despre nicolaiți și învățătura lui Balaam se amintește în trei dintre cele șapte epistole (Efes, Pergam și Tiatira), arată că aceste biserici au fost grav afectate de învățătura lor.
Se pare ca nicolaiții practicau imoralitatea, având soții comune și considerând că desfrâul nu avea niciun efect asupra mântuirii. Era un compromis cu pagânismul acelor zile și o încălcare pe față a hotărârii Bisericii din Ierusalim cu privire la morala creștină (vezi Fapte 15,29). Pentru a-și argumenta comportamentul, nicolaiții extrăgeau din context unele texte biblice, apoi le asociau în mod tendențios, dând naștere la învățături cu totul străine de spiritul și litera Scripturilor.
Astfel, ei citau textul din Coloseni 3,5: „De aceea, omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăția, patima, pofta rea și lăcomia”. Dar cum să omorâm aceste „mădulare”? Ei dădeau imediat și soluția: textul din Romani 6,23: „Fiindcă plata păcatului este moartea…” Concluzia lor: dacă vrem să ucidem „mădularele” noastre de pe pământ, atunci trebuie să păcătuim, pentru ca ele să moară! La ce aberații se poate ajunge dacă omul nu se lasă călăuzit de Duhul Sfânt în timp ce studiază Cuvântul lui Dumnezeu!
Vers.7: „Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieții care este în raiul lui Dumnezeu.”
„Cine are urechi…” – Este formula din finalul fiecărei epistole adresate celor șapte biserici. Cuvintele îl cheamă pe cititor și ascultător la atenție față de mesajul conținut în aceste epistole, cu atât mai mult cu cât autorul soliilor este însuși Iisus Christos.
„Celui ce va birui…” – După cum în scrierile lui Pavel tema dominantă este credința, la Ioan predomină tema biruinței. Verbul „niko” („a birui”) este folosit de 17 ori de către Ioan, cea ce denotă preocuparea lui pentru experiența biruinței în viața creștinului.
Biruința la care face referire Ioan este acea biruință a lui Iisus, în care este inclusă și aceea obținută de Biserica din Efes asupra învățăturii nicolaiților și a celor ce pretindeau că sunt apostoli, dar nu erau.
„Pomul vieții” – Dreptul de a mânca din el echivalează cu viața veșnică și moștenirea Împărăției lui Dumnezeu. Redobândirea acestui drept face parte din marea restaurare a tuturor lucrurilor. Pomul vieții apare amintit în Biblie de șase ori: de trei ori în „Geneza” și de trei ori în „Apocalipsa”.
Edenul pierdut de primii noștri părinți nu a fost nimicit de Dumnezeu. După căderea omului, el a fost un timp păzit de un heruvim (vezi Geneza 3,24), apoi a fost ridicat la cer, pentru ca în final, după ce istoria păcatului se va sfârși, el să fie redat omului mântuit, mult mai glorios și mai împodobit decât a fost la început.
sursa: https://www.loribalogh.ro/