Categoria: Profetii biblice
(vers.1‑10)
Introducere
Pe tot parcursul marii lupte dintre bine și rău a existat o așteptare permanentă, atât din partea ființelor cerești, cât și a poporului lui Dumnezeu de pe pământ, cu privire la finalul acestei lupte. Fiind martorul tuturor nedreptăților, persecuțiilor și suferințelor îndurate de poporul lui Dumnezeu din partea „desfrânatei” cu numele de Babilon și a fiicelor ei, cerul este nerăbdător să vadă sfârșitul istoriei păcatului, pedepsirea Babilonului și reabilitarea copiilor lui Dumnezeu.
Capitolul 19 descrie reacția ființelor cerești față de judecata „desfrânatei” celei mari. Este un capitol al contrastelor, căci dacă mai marii pământului, văzând prăbușirea Babilonului spiritual, rostesc un întreit „vai!”, locuitorii cerului, cuprinși de bucuria biruinței, exclamă un întreit „aleluia!”
Acest capitol este înțeles diferit de către comentatorii „Apocalipsei”, unii mergând până acolo încât să conteste autenticitatea capitolelor 19‑22. Un titlu potrivit pentru capitolul 19 ar fi „Capitolul celor două ospețe: ospățul nunții Mielului și ospățul tuturor păsărilor”.
În contrast cu „recviemul” (cântarea de jale) din capitolul 18, aici avem cântecul de laudă al nunții Mielului, din care răzbate bucuria produsă de unirea Bisericii adevărate și curate cu Mirele ei ceresc – Iisus Christos. Contrastul dintre Biserica rămasă credincioasă lui Dumnezeu în mijlocul seducției lumii și Biserica falsă a Babilonului, care s-a depărtat de adevăr și Dumnezeu, devine și mai izbitor în acest capitol.
Evenimentele descrise de profet în aceste ultime capitole ale „Apocalipsei” sunt de o grandoare și frumusețe neegalate: nunta Mielului, revenirea în slavă a Mântuitorului, stabilirea Împărăției lui Dumnezeu, nimicirea lui Satana și a morții și restabilirea armoniei universale prin aducerea la viață a unei noi Creații. Aceste evenimente merită întreaga noastră atenție, căci ele ne arată finalul glorios al Bisericii adevărate după milenii de luptă cu forțele răului.
Comentarii
Vers.1: „După aceea am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă care zicea: „Aleluia! A Domnului Dumnezeului nostru este mântuirea, slava, cinstea și puterea!”
„După aceea” – Expresia aceasta plasează viziunea din capitolul 19 după scenele judecării Babilonului din capitolul 18. Versetul 2 confirmă faptul că imnul este înălțat după ce judecata Babilonului a fost executată în timpul plăgii a șaptea (vezi Apocalipsa 16,19; 17,1).
„Am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă” – Nu sunt identificați cei ce înalță imnul de laudă, însă cel mai probabil ei sunt oștile îngerești care sunt văzute însoțindu-L pe Domnul Christos (vers.14). Acest imn se aude imediat după executarea sentinței date Babilonului spiritual, după ce îngerul care a administrat plaga a șaptea și-a încheiat lucrarea.
„Aleluia! A Domnului Dumnezeului nostru este mântuirea, slava, cinstea și puterea!” – Cuvântul „aleluia” este o transliterare a ebraicului „halelu-yah” („laudă lui Iehova”) și este un cuvânt de laudă tipic ebraic. El a fost preluat aproape neschimbat în multe limbi, inclusiv în limba română, ca și în cazul cuvântului „amin!”.
Când „aleluia” se află la începutul unei cântări, el înseamnă „Te lăudăm, Iehova!”, iar când el se află la sfârșitul cântării, înseamnă „Lăudat să fii, Iehova!”. În capitolul 19, cuvântul „aleluia” se regăsește de patru ori (vers.1.3.4.6) și este singurul loc din Noul Testament în care este folosit. În Vechiul Testament, „aleluia” poate fi regăsit mai ales în psalmi (111,1; 112,1; 113,1; 146,1).
Vers.2: „Pentru că judecățile Lui sunt adevărate și drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, și a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.”
Acest verset plasează înălțarea imnului de laudă după ce Babilonul a fost judecat și pedepsit, respectiv după consumarea plăgii a șaptea. Aici ne sunt prezentate cât se poate de clar motivele de bucurie ale oștilor cerești:
– Judecata lui Dumnezeu este dreaptă, căci se bazează pe adevăr.
– Desfrânata cea mare cu numele de Babilon a fost judecată și pedepsită.
– Sângele martirilor din toate timpurile a fost răzbunat.
Nimicirea Babilonului a făcut loc Împărăției lui Dumnezeu, aducând astfel un răspuns al cerului la rugăciunea „sufletelor de sub altar” care au strigat zi și noapte la Dumnezeu pentru dreptate (vezi Apocalipsa 6,10).
Vers.3: „Și au zis a doua oară: „Aleluia! Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!”
„Și au zis a doua oară: „Aleluia!” – Pentru a doua oară se aude acest triumfător „aleluia” ceresc. Motivul acestui imn de laudă este mântuirea realizată de Dumnezeu. Însă mântuirea omului păcătos este doar un aspect al Planului de Mântuire. În realitate, marea luptă dintre bine și rău are o miză mult mai complexă. În joc sunt onoarea lui Dumnezeu, reabilitarea caracterului Său, reabilitarea autorității Legii, nimicirea răului și a morții, restabilirea armoniei universale, dar și mântuirea omului păcătos. Toate acestea sunt cuprinse în acest imn de laudă în care ființele cerești, copleșite de adorare, cântă: „Aleluia! A Domnului Dumnezeului nostru este mântuirea, slava, cinstea și puterea” (vers.1).
„Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!” – Textul acesta este folosit în mod greșit de unii comentatori ai Bibliei, extrăgând din el un argument în favoarea învățăturii despre pedeapsa veșnică în focul iadului.
Sensul afirmației este însă cu totul altul. Însăși ideea de „fum” presupune că focul a consumat ceea ce a avut de consumat, deci pedeapsa a fost limitată în timp. În ce privește ridicare fumului în sus în vecii vecilor, aceasta ne vorbește nu de o pedeapsă veșnică, ci de efectele veșnice ale unei pedepse limitate în timp.
Ideea chinurilor veșnice este incompatibilă cu învățătura biblică despre un Dumnezeu al iubirii. El nu va îngădui ca într-un Univers în care izbucnesc imnurile de laudă și recunoștință să existe chinuri și torturi veșnice. Biblia ne învață cu privire la moartea veșnică a celor nelegiuiți, nu despre viața veșnică a acestora în chinuri.
Este foarte probabil că imaginea fumului care se ridică în vecii vecilor să fi fost preluată din Isaia cap.34, unde se spune despre Edom că „pâraiele se vor preface în smoală și nu se va stinge nici zi, nici noapte, și fumul lui se va înălța în veci” (Isaia 34,9.10). După cum se știe, pe teritoriul Edomului de altă dată nu arde în prezent niciun foc. Aici e vorba de pedepsirea veșnică de care a avut parte Edomul, de consecințele veșnice ale neascultării sale, și nu de un foc care arde veșnic.
Această imagine a fumului care se ridică în vecii vecilor apare de trei ori în Biblie: în legătură cu nimicirea Edomului (vezi Isaia 34), în legătură cu închinătorii fiarei (vezi Apocalipsa 14) și în legătură cu judecata Babilonului (vezi Apocalipsa 19).
Vers.4: „Și cei douăzeci și patru de bătrâni și cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ și s-au închinat lui Dumnezeu, care ședea pe scaunul de domnie. Și au zis: „Amin! Aleluia!”
Este pentru a treia oară când cei douăzeci și patru de bătrâni sunt văzuți aruncându-se cu fețele la pământ și închinându-se lui Dumnezeu (vezi cap. 5,14; 11,16; 19,4). În capitolul 19, cei douăzeci și patru de bătrâni sunt amintiți pentru ultima dată, ei unindu-se împreună cu cele patru făpturi vii în uriașa simfonie universală de laudă și mulțumire la adresa lui Dumnezeu.
Cuvântul „amin” este un ebraism care semnifică totala adeziune față de ceea ce s-a spus mai înainte, putând fi tradus prin „așa să fie!”, „mă învoiesc la aceasta” sau „adevărat este!”
Vers.5: „Și din scaunul de domnie a ieșit un glas care zicea: „Lăudați pe Dumnezeul nostru, toți robii Lui, voi care vă temeți de El, mici și mari!”
Ioan nu identifică vocea auzită din mijlocul scaunului de domnie. S-ar putea crede că este vocea lui Dumnezeu, însă îndemnul „lăudați pe Domnul!” dovedește că altcineva rostește acest îndemn. Unii comentatori (ex. Eldon Ladd) susțin că această voce poate fi a uneia dintre cele patru făpturi vii care stau înaintea tronului ceresc, știind faptul că acestea au mai făcut acest lucru (vezi cap.6) (1).
Alți comentatori susțin că vocea aparține heruvimilor și serafimilor care se găsesc în preajma tronului divin (2). Chemarea de a-L lăuda pe Dumnezeu este adresată tuturor. Cei „mari” ar putea fi apostolii, profeții și cei cuprinși în lista eroilor credinței din Epistola către evrei cap. 11, iar cei „mici” sunt acele suflete umile, dar prețioase înaintea cerului, cum ar fi tâlharul pocăit, copiii, oamenii simpli și credincioși, anonimi pentru lumea care i-a disprețuit.
La fel de adevărat este că această chemare poate fi adresată și îngerilor care sunt numiți și „robii sau slujitorii care fac voia Lui” (vezi Psalmul 103, 20.21). Așadar, chemarea este universală, adresându-se deopotrivă credincioșilor de pe pământ, dar și îngerilor cerești, uniți într-un imn de laudă la adresa unui Creator care a dus la bun sfârșit Planul Său de Mântuire.
Vers.6: „Și am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic a început să împărățească.”
La invitația făcută din mijlocul scaunului de domnie al lui Dumnezeu, un cor format din miliarde de ființe cerești își înălță glasurile într-un imn de laudă la adresa Creatorului. În versetele 6‑11 este doar anunțată nunta Mielului, eveniment care va avea loc la revenirea Mântuitorului. Ioan nu descrie acest măreț eveniment, care este doar anticipat. Subiectul va fi dezvoltat în capitolul 21.
„Aleluia!” rostit de mulțimile de ființe cerești este motivat de data aceasta nu de judecarea Babilonului, ci de triumful Planului de Mântuire: „Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic a început să împărățească.”
Vers.7: „Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit…”
Pentru a descrie dragostea și unirea care Îl leagă pe Domnul Christos de Biserica Sa, Sfânta Scriptură se folosește de simbolul nunții. Așa cum reiese din Pilda celor zece fecioare (vezi Matei 25,1‑13), „Mirele” este Domnul Christos, iar „Mireasa” este Biserica Sa curată. Simbolul acesta apare deseori în Scripturi. Despre poporul Israel, Domnul spune: „Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai, când erai tânără, de iubirea ta când erai logodită, când Mă urmai în pustie într-un pământ nesemănat” (Ieremia 2,1).
În Isaia putem citi: „Făcătorul tău este bărbatul tău” (Isaia 54,5), iar Pavel le scrie credincioșilor din Corint: „V-am logodit cu un bărbat ca să vă înfățișez înaintea lui Christos ca pe o fecioară curată” (2 Corinteni 11,2). În „Apocalipsa”, imaginea căsătoriei este folosită în capitolele19,9, 21,2‑9 și 22,17.
„Domnul Christos a onorat relația de căsătorie, făcând-o de asemenea, un simbol al unirii dintre El și cei răscumpărați ai Săi. El Însuși este Mirele; mireasa este Biserica, despre care, ca aleasă a Sa, El spune: „Ești frumoasă de tot, iubito, și n-ai niciun cusur” (Cântărea cântărilor 4,7) (3).
Căsătoria implica două evenimente majore în timpurile biblice: logodna și căsătoria sau nunta. Între cele două evenimente exista o perioadă de timp în care cei doi, deși erau socotiți soț și soție, nu trăiau sub același acoperiș. Nunta începea cu o procesiune la casa miresei, după care continua la casa mirelui cu ospățul de nuntă.
Urmând firul acestui simbolism, Bbiserica cea curată acum este doar logodită cu Domnul Christos – Mirele ei, fiind în așteptarea parusiei – revenirea în slavă a Mântuitorului pentru a-Și lua mireasa la cer și a începe ospățul nunții.
În timpurile biblice, orice mire trebuia să plătească o dotă. Acest lucru s-a întâmplat la Golgota, când Mântuitorul a plătit aceasta „dotă” pentru Biserica Sa – sângele Său vărsat pe cruce. Acum, în perioada de logodnă, când Biserica este în așteptarea Mirelui ei, ea trebuie să se curețe și să se sfințească asemenea Lui, pentru a putea locui o veșnicie alături de El.
Comentatorul catolic H. B. Kramer afirmă că „ospățul nunții Mielului este convertirea tuturor națiunilor, tuturor oamenilor la… biserica… Cu ocazia acestui ospăț al nunții, Christos devine Mirele fiecărui suflet… Biserica (catolică) a lucrat timp de veacuri pentru a se pregăti pentru acest ospăț al nunții. Ea va fi matură din toate punctele de vedere atunci când timpul pentru acest ospăț a sosit. Ea a rezolvat cu succes orice problemă a timpului acesta modern și a avut soluții pentru orice enigmă și un răspuns adevărat pentru orice problema perplexă” (4).
Vers.8: „Și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat. – (Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților.)”
În contrast cu luxul afișat de „desfrânata cea mare”, îmbrăcată în purpură și stacojiu, și împodobită cu aur și pietre scumpe, îmbrăcămintea miresei nu constă în podoabe exterioare și trecătoare. Podoabaă ei de preț este „inul subțire, strălucitor și curat” – simbolul neprihănirii Domnului Christos.
De reținut este faptul că miresei „i s-a dat să se îmbrace” cu această haină, ceea ce ne arată că îmbrăcămintea ei este un dar ceresc. Aceasta este haina de nuntă albă și spălată în sângele Mielului (vezi Apocalipsa 7,14), acea haină fără „pată, vreo zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5, 27), pe care trebuie să o aibă fiecare credincios care vrea să ia parte la nunta cerească.
Această haină nu este pregătită de om, ci este realizată prin jertfa și mijlocirea Mântuitorului. Oricât de mult ar lucra omul la propria lui neprihănire, rezultatul nu va fi altceva decât o „haină mânjită” (vezi Isaia 64,6). Neprihănirea noastră este doar Domnul Iisus Christos și numai El (vezi Ieremia 23,6).
„Bisericile apostaziate caută mereu, ca și Eva, să-și acopere goliciunea lor morală cu frunze de pom; dar, cu această îmbrăcăminte, nu se vor putea înfățișa înaintea Domnului la venirea Sa, ci se vor ascunde ca și Adam și Eva. Ca să fim îmbrăcați în haina de nuntă, noi trebuie să recunoaștem goliciunea noastră morală și să cumpărăm de la El veșminte albe, conform sfatului Martorului credincios (vezi Apocalipsa 3,18). Această haină a dreptății o primim când însetăm și flămânzim după dreptatea lui Christos, când primim principiile dreptății și ale Legii Sale” (5).
„Această haină, țesută în războiul cerului, nu are nici chiar un singur fir făcut după părerea omului. În natura Sa omenească, Domnul Christos a lucrat un caracter desăvârșit, iar acest caracter Se oferă să ni-l dea și nouă” (6).
Există unele discuții contradictorii cu privire la declarația: „inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților”, unii considerând că e greu să fie armonizată o astfel de declarație cu doctrina îndreptățirii prin credință. Subiectul este complex și depășește cadrul pe care îl avem acum în atenție. Însă două lucruri sunt demne de reținut:
– Faptele bune pe care le face un credincios sunt pregătite de Dumnezeu mai dinainte (vezi Efeseni 2,10).
– Neprihănirea se capătă prin credință și numai prin credință (îndreptățirea atribuită). Însă această haină, odată primită de credincios, trebuie păstrată curată tot restul vieții (îndreptățirea împărtășită sau sfințirea). Aceasta presupune o ascultare continuă de voința lui Dumnezeu exprimată în Legea Sa. Aceasta înseamnă credința care lucrează prin fapte (vezi Iacov 2,22).
Aceste fapte neprihănite ale sfinților nu sunt făcute pentru a fi îndreptățiți și mântuiți, ci tocmai pentru că ei au fost îndreptățiți și mântuiți. Faptele sfinților nu sunt o cauză a îndreptățirii și mântuirii lor, ci un rezultat al îndreptățirii și mântuirii lor.
Vers.9: „Apoi mi-a zis: „Scrie: Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului!” Apoi mi-a zis: „Aceste sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!”
Vocea care vorbește nu este identificată, însă ea anunță o fericire pentru toți cei chemați la ospățul nunții Mielului. Este însă cineva nechemat? Nimeni nu se poate scuza, căci chemarea a fost adresată de-a lungul veacurilor tuturor oamenilor din orice limbă și popor.
În Parabola nunții fiului de împărat, acesta poruncește servilor săi: „Duceți-vă, dar, la răspântiile drumurilor și chemați la nuntă pe toți aceia pe care-i veți găsi” (Matei 22, 9.10). De aceea, semnificația fericirii rostite în acest verset este următoarea: „Ferice de cei ce ascultă de chemarea la ospățul nunții Mielului” (vezi Luca 14,15).
Cel care îi vorbește lui Ioan îl asigură că „acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu”, fapt care i-a încurajat pe credincioșii din toate timpurile. Ei au fost asigurați că ei, și nu persecutorii lor, sunt cei fericiți și binecuvântați de Dumnezeu. Aceasta este a patra fericire dintre cele șapte pe care le găsim în “Apocalipsa” (cap.1.3; 14,13; 16,15; 19,9; 20,6; 22,7).
Unii comentatori văd în cele scrise de Ioan o oarecare confuzie din cauza faptului că el vorbește aparent de două grupări separate și simbolizate prin “mireasa”, pe de o pate, și “cei invitați la nuntă”, pe de altă parte. Există vreo deosebire între cele două grupări reprezentate prin cele două simboluri?
Să nu uităm că avem de-a face cu un limbaj figurat care folosește metafore. În diferite contexte, Biserica este prezentată fie ca o mireasa a Domnului Christos, fie ca fiind grupul celor invitați la nuntă. Acest fapt este obișnuit în simbolistica biblică. Domnul Christos este prezentat atât ca Miel, cât și ca Pastor al oilor (vezi Ioan 1,29; 10,14).
La fel, Biserica curată este atât “mireasa”, cât și “invitații la nuntă”. Simbolul miresei se referă la caracterul comun al Bisericii, iar termenul „oaspeții” sau „prietenii” se referă la chemarea individuală a celor care au răspuns chemării Domnului Christos.
Vers.10: „Și m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, care păstrează mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Iisus este duhul prorociei).”
Gestul lui Ioan este tipic oriental. Este un gest de respect și închinare, fiind o manifestare a sentimentelor de care Ioan era stăpânit în acele momente. Aici nu este vorba de închinarea pe care o creatură o aduce înaintea lui Dumnezeu, ci de un gest de omagiu.
În Biserica primară exista o tendință de a se aduce închinare îngerilor (vezi Coloseni 2,18), însă apostolii au curmat categoric această învățătură nebiblică. De aceea, nu-l putem bănui pe Ioan că ar fi călcat el însuși această învățătură.
Refuzul îngerului de a primi omagiul pe care dorea să i-l aducă Ioan ar trebui să dea de gândit tuturor celor ce, oameni fiind, pretind închinare de la alți oameni, și celor ce se închină oamenilor, indiferent cine sunt sau pretind că sunt aceștia. În creștinismul autentic nu există niciun loc pentru a aduce închinare altcuiva decât numai lui Dumnezeu Creatorul: „Lui Dumnezeu închină-te!”
Este demnă de remarcat afirmația îngerului: „Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi”. Deși există deosebiri remarcabile între îngeri și oameni, aici contează altceva: ambii slujesc lui Dumnezeu, ambii slujesc unei cauze comune.
„Mărturia lui Iisus” este identificată de înger că fiind „duhul prorociei”. Expresia poate fi înțeleasă în două moduri: mărturia pe care Domnul Christos a dat-o personal și mărturia pe care cei credincioși o dau despre El. Ambele variante sunt corecte, căci „mărturia lui Iisus este substanța comună a tuturor profețiilor” (7).
Toți profeții Vechiului Testament, dar și cei ai Noului Testament, cu toții dau mărturie despre Iisus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel promis de veacuri. Iisus Christos este centrul tuturor profețiilor, dar și al mărturiei noastre înaintea lumii.
Unii comentatori (Ștefan Haskell) consideră că îngerul din capitolul 19 este Gabriel, cel care stă în imediata apropiere a tronului lui Dumnezeu, îngerul profețiilor, cel care i-a explicat lui Daniel cele mai importante dintre profețiile primite.
„Dacă îngerii lui Dumnezeu se socotesc împreună slujitori ai oamenilor evlavioși”, spune Jean Vuilleumier în “Apocalipsa”, „cu atât mai mult ar trebui să se poarte astfel simpli muritori, indiferent de treapta socială sau ecleziastică la care se afla” (8).
În legătură cu acest aspect, un alt comentator adaugă: „Vedem, dar, că nici cel mai înalt înger al cerului nu se consideră îndreptățit a primi închinare, cu atât mai puțin este îndreptățit un om muritor a primi închinare de la semenii săi. Acest text ne arată cât de rătăcit este obiceiul închinării la sfinți și, mai cu seamă, la chipuri și icoane. Cât de rătăcită este, de asemenea, închinarea înaintea papei și sărutarea piciorului lui, reiese din fapta lui Petru însuși, care l-a ridicat pe Corneliu atunci când voia să se închine lui” (Fapte 10,25.26) (9).
Cu privire la cele două expresii: „mărturia lui Iisus” și „duhul prorociei”, “Comentariile Biblice AZS” spun: „În capitolul 12,17, Ioan vorbește despre „mărturia lui Iisus”, care este „duhul prorociei”, ca fiind unul dintre semnele distinctive ale „rămășiței. „Cuvântul „prorocie” descrie orice solie inspirată și comunicată de Dumnezeu printr-un proroc (Matei 11,9).
Prorocia poate fi o profeție cu privire la anumite evenimente viitoare, deși de cele mai multe ori nu este. Expresia „duhul prorociei” se referă mai ales la manifestarea Duhului Sfânt care-l inspiră pe primitor și-l face în stare să vorbească (1 Corinteni 12,7.10), atunci când este mânat de Acesta să facă așa (2 Petru 1,21). Contextul expresiei din Apocalipsa 19,10 definește „mărturia lui Iisus” și „duhul prorociei” în sensul acesta. Având în vedere faptul că „rămășița” din capitolul 12,17 se referă în mod specific la biserica de după sfârșitul celor 1260 de zile profetice (ani), din versetele 6 și 14, adică de după anul 1798 (Daniel 7,25), capitolul 12,17 stă ca o precizare clară a manifestării speciale a „spiritului sau darului prorociei” în biserica din zilele noastre” (10).
„Scriitorii Bibliei”, spune D. Popa, „se referă la peste douăzeci de contemporani ai lor care aveau darul profeției, deși soliile lor n-au fost încorporate în canonul Sfintelor Scripturi. Unii dintre aceștia au fost Natan, Gad, Ido, Agab și alții (2 Samuel 7,2; 1 Cronici 29,29; 2 Cronici 9,29; Fapte 11, 27.28; 21,10) În plus, de remarcat că darul profetic n-a fost limitat în mod exclusiv la bărbați, nici în Vechiul Testament și nici în Noul Testament.
Au existat profetese ca Debora (Judecători 4,4), Hulda (2 Cronici 34,22) și cele patru fiice ale lui Filip (Fapte 21,9). Scriitorii Noului Testament nu lasă nicăieri să se înțeleagă că darul profeției trebuie să înceteze să se mai manifeste odată cu biserica apostolică. Dimpotrivă, Pavel declară că, împreună cu celelalte daruri ale Duhului Sfânt, pe care le enumeră în Efeseni 4,11, acesta trebuie să rămână în biserică „până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos” (vers.13)” (11).
Spiritul profeției s-a manifestat de-a lungul întregii existențe a Bisericii lui Christos. Au existat însă și numeroase contrafaceri ale acestuia, fapt de care am fost avertizați de Însuși Mântuitorul atunci când îndemna Biserica să se ferească de profeții falși (vezi Matei 24,11.24).
Contrafacerile adevăratului dar profetic au existat și în timpurile Vechiului Testament (vezi 2 Cronici 18; Ieremia 27,2‑10), dar și în cele ale Noului Testament. Cel mai puternic argument în favoarea perpetuării darului profetic în Biserică creștină sunt chiar cuvintele Mântuitorului, care ne avertizează să ne ferim de prorocii mincinoși (vezi Matei 24,5.11.24).
Dacă darul profetic ar fi încetat odată cu Biserica primară, Mântuitorul ne-ar fi avertizat să ne ferim de orice fel de profeți. El însă ne atrage atenția că vor exista, pe lângă profeți adevărați, și profeți falși care vor căuta „să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși” (Matei 24,24).
Existența profeților falși, alături de cei adevărați, în Biserica Noului Testament este confirmată de îndemnul lui Ioan, dat credincioșilor, de a-i pune la încercare pe cei care pretind că au fost înzestrați cu „duhul prorociei” (vezi 1 Ioan 4,1).
Cu privire la deosebirea falsului de adevăr în acest domeniu al manifestării darului profetic, Sfânta Scriptură ne prezintă mai multe criterii după care putem deosebi adevărata manifestare a spiritului profetic de copiile lui false. Astfel:
1) Trebuie să existe o armonie deplină între viața personală a profetului și învățăturile Sfintelor Scripturi (vezi Matei 7,15‑20).
2) Învățăturile pe care le predică profetul trebuie să fie și ele în armonie cu învățăturile Bibliei (vezi Isaia 8.20).
3) În lucrarea pe care o face profetul, Iisus Christos este Cel care trebuie să fie înălțat ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al oamenilor (vezi 1 Ioan 4,2).
4) Lucrarea unui profet trebuie să fie confirmată de împlinirea celor profetizate de el (vezi Ieremia 28,9; 1 Samuel 3,19).
5) Mesajul profetului trebuie să fie ziditor pentru Biserică, fiind lipsit de influențe omenești.
Cu privire la darul profetic, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea consideră (pe baza faptului că toate criteriile biblice cerute unui profet adevărat sunt împlinite) că acest dar a fost manifestat în viața, lucrarea și scrierile lui E. G. White. Adventiștii nu consideră scrierile ei ca înlocuind Scripturile, nici ca fiind un adaos la acestea. Biblia rămâne testul final al credincioșiei și oglinda modului de viețuire a unui copil al lui Dumnezeu. Scrierile lui E. G. White nu sunt altceva decât „o lumină mai mică spre a-i conduce pe oameni la o lumină mai mare” care este Cuvântul lui Dumnezeu (12).
Ospățul păsărilor
(vers.17-21)
Introducere
Capitolul 19 cuprinde tablourile a două ospețe: cel al nunții Mielului și cel al păsărilor. Prin intermediul viziunii bătrânului profet, avem privilegiul de a fi martorii ultimelor evenimente din cadrul marii lupte dintre bine și rău, dintre Christos și Satana.
Faptul că Biblia ne vorbește de două ospețe este semnificativ. Nu există pentru omul muritor decât două posibilități de alegere: fie să răspundă invitației de a participa la ospățul nunții Mielului, fie să devină el însuși, împreună cu toți nelegiuiții care vor fi respins harul și chemarea divină, un meniu la ospățul păsărilor de pradă.
Privind tabloul lugubru al acestui ospăț al păsărilor, prin care Dumnezeu vrea să ne readucă cu picioarele pe pământ și să devenim conștienți de urmările veșnice ale alegerilor pe care le facem acum, ne întrebăm: Unde sunt promisiunile unui mileniu de pace, prosperitate și armonie de pe pământ, cu care fiara i-a amăgit pe locuitorii pământului?
Acum, când lupta milenară dintre Domnul Christos și Satana este pe cale să se încheie, a sosit momentul ca toți cei care s-au împotrivit adevărului și au dorit nimicirea poporului lui Dumnezeu, mici și mari, bogați și săraci, oameni din toate categoriile sociale, să-și primească răsplata. Ei sunt acum nimiciți, iar trupurile lor moarte, împrăștiate pe întreaga suprafață a pământului, reprezintă un adevărat ospăț pentru păsările de pradă.
De ce ne sunt prezentate scene atât de înspăimântătoare din partea unui Dumnezeu al dragostei? Pentru același motiv pentru care solia îngerului al treilea (vezi Apocalipsa 14,9‑11) este una dintre cele mai severe solii pe care le putem găsi pe paginile Bibliei: să ne trezească la realitate și să ne arate că o viață de păcat și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu nu poate conduce decât la nimicire veșnică.
Ca și solia îngerului al treilea, tabloul ospățului păsărilor reprezintă un mesaj al unui Dumnezeu al dragostei, rostit în timp de har, când încă mai există posibilitatea alegerii. „Iată, îți pun azi înainte viața și binele, moartea și răul… Alege viața, ca să trăiești tu și sămânța ta” (Deuteronomul 30,15.19).
Comentarii
Vers.17.18: „Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare și a zis tuturor păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: „Veniți, adunați-vă la ospățul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncați carnea împăraților, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor și a călăreților, și carnea a tot felul de oameni, slobozi și robi, mici și mari!”
Imaginea îngerului care stă în picioare în soare este plină de măreție și însoțește biruința forțelor binelui asupra forțelor răului. Prin tabloul ospățului păsărilor suntem readuși pe pământ pentru a privi la scenele înfrângerii definitive a fiarei și acoliților ei. Cu o voce puternică, acest înger poruncește tuturor păsărilor să vină la ospățul cel mare al lui Dumnezeu.
Tabloul acestui ospăț nu e greu de descifrat în semnificațiile lui. „Meniul” este foarte clar prezentat: trupurile moarte ale uriașei mulțimi a celor nelegiuiți. Scenele sunt îngrozitoare, căci pentru un oriental, gândul de a deveni hrană pentru animale sau păsările de pradă reprezenta cea mai mare rușine.
Acest ospăț este descris înainte de a începe lupta din versetul 19, tocmai pentru a le arăta celor nelegiuiți consecințele atitudinii lor de răzvrătire împotriva guvernării divine. Acest ospăț este numit „ospățul cel mare al lui Dumnezeu” pentru că Dumnezeu este cel care îl oferă. Din „meniu” nu lipsește nicio categorie de oameni: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, împărați, comandanți de oști și viteji, tot felul de oameni. Chiar dacă în această viață au fost diferențe de natură socială, materială sau culturală între oameni, ceea ce i-a unit a fost aceeași atitudine de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.
În pasajul biblic care descrie ospățul păsărilor apare de cinci ori cuvântul „carne”: „carnea împăraților, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor și a călăreților și carnea a tot felul de oameni” (vers.18).
Această repetare a cuvântului, susține Lehmann, sugerează faptul că omul este pedepsit pentru că nu a umblat după îndemnurile Duhului, ci după îndemnurile firii pământești (vezi Romani 8,1) (1).
Vers.19: „Și am văzut fiara și împărații pământului și oștile lor adunate ca să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și oastea Lui.”
Versetul 19 este o completare la plăgile a șasea și a șaptea. Ioan vede uriașa coaliție anticristică, în fruntea căreia se află fiara, pregătită pentru ultima mare bătălie împotriva lui Mesia și împotriva poporului Său. Acesta este Armaghedonul, bătălia pentru care cele trei duhuri de demoni, ieșite din gura balaurului, a fiarei și a prorocului mincinos, i-au adunat pe toți împărații pământului (vezi Apocalipsa 16,13.14).
Bătălia aceasta este ultima din marea lupta dintre bine și rău, căci ea pune capăt domniei răului și deschide calea mult așteptatei Împărății a neprihănirii. Aici apare acea „piatră” dezlipită fără ajutorul vreunei mâini din visul lui Nebucadnețar, care lovește chipul uriaș la picioare, ea însăși devenind un munte mare – simbol al Împărăției lui Dumnezeu (vezi Daniel 2,34.44.45).
În ciuda mileniilor de har divin, în ciuda jertfei și mijlocirii Mântuitorului, precum și a soliilor de har trimise de Dumnezeu prin cei trei îngeri din Apocalipsa cap.14, și în pofida faptului că pământul întreg a fost luminat de slava îngerului puternic din capitolul 18, cea mai mare parte a locuitorilor pământului au ales să treacă de partea forțelor răului, ascultând de fiară, în loc să se supună lui Dumnezeu și să asculte de poruncile Sale (2).
Vers.20: „Și fiara a fost prinsă. Și împreună cu ea a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă.”
Este demn de remarcat că, după ce au fost prezentate cele două mari oștiri gata de luptă, Ioan nu descrie faza războiului, așa cum ne-am fi așteptat. Ioan trece direct la înfrângerea și prinderea fiarei și a prorocului mincinos, deoarece după arătarea Domnului Christos ca biruitor, faza războiului e foarte scurtă. Fiara și prorocul mincinos sunt prinși încă de la începutul bătăliei.
Un alt amănunt ne atrage atenția: din tabloul ospățului păsărilor din capitolul 19, adică din scenele care descriu nimicirea vrăjmașilor Domnului Christos și ai poporului Său, lipsește cu desăvârșire „balaurul” – Satana, Diavolul – al treilea pion al falsei trinități anticristice. Motivul pentru care acesta e trecut cu vederea este acela că Diavolul nu va fi nimicit la revenirea Domnului Christos, ci după mileniu (vezi Apocalipsa 20).
„Iazul de foc” în care vor fi aruncați fiara și prorocul mincinos nu este același cu cel din capitolul 20,10, căci capitolul19 descrie evenimentele legate de revenirea Domnului Christos înainte de mileniu, în timp ce capitolul 20 descrie evenimentele de după mileniu.
Legat de acest aspect, „Comentariile Biblice ASZ” afirmă că a susține că lacul focului menționat aici descrie un eveniment de la sfârșitul mileniului înseamnă a scoate acest verset din contextul lui. O explicație ar fi aceea că există o judecată cu foc atât la începutul, cât și la sfârșitul mileniului (3). Comentând acest verset, James White spune: „Așadar, cu voia dvs., sunt două lacuri cu foc, câte unul la fiecare capăt al celor o mie de ani” (4).
„Pământul se învârte sub ochii de foc ai Fiului lui Dumnezeu”, spune D. Popa. „Plăgile au transformat pământul în pustiu și acum focul devastează suprafața lui, nimicind pe nelegiuiții care au rămas în viață după plăgi. Strălucirea prezenței lui Dumnezeu este mai mult decât pot suporta nelegiuiții” (5).
„În curând”, spune R. Anderson, „fiara și profetul mincinos, cele două mari sisteme ale înșelăciunii, urmează să fie aruncate în focul nimicitor al lui Dumnezeu, iar cei răi, peste măsură de îngâmfați și sfidători, vor fi atunci distruși de strălucirea prezentei Sale” (6).
Ziua cea mare a revenirii Domnului va dovedi că nimic din lumea noastră nu va putea rezista înaintea strălucirii Sale. Puterea politică, averile, conturile bancare, palatele luxoase și armele cele mai sofisticate, filozofiile și teologiile moderne, nimic nu va rămâne în picioare. Cu o singură excepție: caracterul sfânt al celor care au ascultat de glasul lui Dumnezeu, și nu al fiarei, este singurul lucru care va trece proba focului (vezi Isaia 13,11.12).
Vers.21: „Iar ceilalți au fost uciși cu sabia, care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. Și toate păsările s-au săturat din carnea lor.”
Tema marelui ospăț al păsărilor este reluată în acest ultim verset al capitolului19. Limbajul lui Ioan este foarte concis. În doar câteva cuvinte el vorbește despre sfârșitul ultimei mari bătălii din lunga istorie a luptei dintre Christos și Satana. Viziunea nu descrie o încleștare generală în care combatanții se luptă până ce comandanții lor sunt capturați. Dintr-un anumit punct de vedere, nici nu putem vorbi de o luptă, deoarece textul biblic ne spune că liderii forțelor anticristice sunt prinși dintr-o dată, restul armatelor fiind ucise.
Ceea ce urmează este un festin lugubru al păsărilor de pradă. Acesta este viitorul tuturor celor ce resping harul lui Dumnezeu și se asociază cu fiara și prorocul mincinos, închinându-se fiarei și chipului ei.
Despre acea zi, profetul Isaia spune: „Iată Domnul deșartă țara și o pustiește, îi răstoarnă fața și risipește locuitorii; cum se întâmpla preotului, se întâmplă și poporului, stăpânului ca și slugii, stăpânei ca și slujnicei, vânzătorului ca și cumpărătorului, celui ce dă cu împrumut ca și celui ce ia cu împrumut, datornicului ca și cel căruia îi este dator. Țara este pustiită de tot și prădată, căci Domnul a hotărât așa” (Isaia 24,1-3).
Lupta a ajuns la final. Cei mântuiți au fost adunați de îngeri chiar înainte de nimicirea celor nelegiuiți și, atât cei găsiți vii, cât și cei morți în Domnul, dar înviați, se află în văzduh pentru a-L întâmpina pe Domnul Christos la revenirea Sa. Apoi, ei sunt luați la cer și conduși spre Noul Ierusalim, cetatea sfântă.
În drumul lor spre patria cerească, ei cântă imnurile lor de recunoștință pentru salvarea lor și pentru răsplata care îi așteaptă în veșnicie: „Doamne, Tu ești Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălța! Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate; planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioșie. Căci ai prefăcut cetatea (Babilon) într-un morman de pietre, cetățuia cea tare într-un morman de dărâmături; cetatea cea mare a străinilor este nimicită și niciodată nu va mai fi zidită.
De aceea Te slăvesc popoarele puternice, și cetățile neamurilor puternice se tem de Tine. Căci Tu ai fost un loc de scăpare pentru cel slab, un loc de scăpare pentru cel nenorocit în necaz, un adăpost împotriva furtunii, un umbrar împotriva căldurii… În ziua aceea, vor zice: Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam; acum să ne veselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Isaia 26,1‑4.9).
sursa: https://www.loribalogh.ro/