Categoria: Profetii biblice
Introducere
Capitolul 18 este, în cea mai mare parte a lui, un recviem, un cântec de jale rostit asupra Babilonului zilelor din urmă. El concentrează tot ce au spus profeții de-a lungul timpului cu privire la timpul sfârșitului și pedepsirea celor nelegiuiți.
Când Ioan scrie acest capitol, el nu are în vedere căderea unei cetăți oarecare sau a unui imperiu, ci el vede colapsul întregii civilizații umane condusă spre pieire de uriașa coaliție a Babilonului mistic. Alături de simbolul femeii desfrânate folosit în capitolul 17, Ioan adaugă aici un alt simbol – „cetatea cea mare” – ambele fiind numite Babilon.
Tot ceea ce este scris despre Babilonul modern, atât în capitolul 17, cât și în capitolul 18, are menirea să ne determine să ne cercetăm cu cea mai mare seriozitate poziția pe care o vom lua, având în vedere finalul acestuia: distrugerea lui veșnică. Dacă după cele descoperite în legătură cu Babilonul mistic și, mai ales, după apelul făcut de glasul ceresc omenirii întregi de a părăsi terenul său fermecat, cineva persistă să rămână pe poziție, el va avea aceeași soartă cu a Babilonului: nimicirea totală și veșnică.
Din punct de vedere structural, capitolul 18 cuprinde trei secțiuni:
– Căderea Babilonului (vers.1‑3)
– Chemarea de a ieși din Babilon (vers.4.5)
– Distrugerea Babilonului (vers.6‑24)
Comentarii
Vers.1: „După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger care avea o mare putere; și pământul s-a luminat de slava lui.”
„După aceea” – Nu trebuie să tragem concluzia greșită că evenimentele descrise în capitolul 18 se petrec după cele descrise în capitolul anterior. Apocalipsa se aseamănă cu un muzeu care adăpostește numeroase tablouri realizate în epoci diferite, dar pe care vizitatorii le admiră într-o ordine stabilită de administratorii muzeului. În mod similar, tablourile care îi sunt descoperite lui Ioan nu sunt așezate întotdeauna respectând ordinea cronologică a evenimentelor.
„Am văzut pogorându-se din cer” – Această afirmație a lui Ioan ne arată că în momentul primirii viziunii el se află pe pământ, după ce în capitolele 15 și 16 el se aflase transportat în cer.
„Un alt înger care avea o mare putere” – Imaginea îngerului din capitolul 18 este una dintre cele mai luminoase și pline de speranță imagini din Biblie. Chiar dacă mesajul care îl însoțește pe înger este sever, reprezentând ultima avertizare dată lumii, imaginea lui e luminoasă pentru că reprezintă împlinirea unei profeții a Vechiului Testament: „Totuși întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum nu este decât necaz” (Isaia 9,1).
Îngerul din capitolul 18 este altul decât cel care îi dăduse explicații lui Ioan în capitolul anterior. Este un înger deosebit de puternic, care are o misiune specială. Lumina care îl însoțește este cea a Evangheliei care va fi predicată în toată lumea, înainte de a veni sfârșitul (vezi Matei 24,14).
Faptul că sunt prezenți îngeri cerești în această ultima avertizare și chemare făcută lumii înainte de distrugerea totală și definitivă a Babilonului, ne arată ca soliile lor sunt de origine cerească și au o importanță fără precedent pentru omenirea care trăiește în timpul sfârșitului.
Sensul cuvântului „înger” este mult mai larg decât acela de ființă cerească. Un „înger” este un „sol”, un „trimis”, un „mesager” al lui Dumnezeu, însărcinat să transmită un adevăr din partea Lui. În acest sens mai larg al termenului, „îngerul” din capitolul 18 poate fi un om, un grup de oameni, o biserică sau o mișcare care, prin cuvânt vorbit sau scris, vestesc adevărul.
Putem spune, fără să greșim, că „îngerul” din capitolul 18 îi reprezintă pe copiii lui Dumnezeu cărora le-a fost încredințată o solie din partea Lui. Adam Clarke vede în acest „înger” din versetul 1 „un sol extraordinar, deosebit al Evangheliei veșnice care, prin cuvânt și scris, să fie instrumentul de răspândire a luminii adevărului și a adevăratei religii în toată lumea” (1).
Îngerul din capitolul 18 nu aduce o lumină nouă, ci o putere nouă celor trei solii rostite de îngerii din capitolul 14, cărora li se alătură. Pasajul vorbește despre timpul ultimei avertizări dată lumii noastre înainte de închiderea definitivă a harului.
„Și pământul s-a luminat de slava lui” – Deși nu știm cum va fi rostit acest ultim mesaj, putem afla efectul rostirii lui: întregul pământ va fi luminat. Aceasta înseamnă nu doar Europa sau America, unde creștinismul este la el acasă, ci și India hindusă, China comunistă și țările budiste ale Orientului îndepărtat, în care creștinismul pătrunde astăzi cu prețul multor sacrificii.
„Slava” (gr. „doxa”), atunci când este aplicată unei ființe omenești, reprezintă caracterul lui Dumnezeu manifestat în viața acesteia. Astfel, îngerul din capitolul 18 este simbolul poporului lui Dumnezeu din zilele din urmă, care va oglindi pe deplin caracterul divin într-o lume din ce în ce mai coruptă.
Un pământ luminat de slava lui Dumnezeu este un pământ în care fiecare om va ajunge să ia contact cu Evanghelia adevărată, va ajunge să cunoască Planul de Mântuire și va avea o revelație a caracterului și planurilor lui Dumnezeu, după care va decide în deplină cunoștință de cauză de partea cui se va așeza în veșnicie. Este ultimul avertisment al harului. După aceste versete nu mai apare în Biblie niciun înger al harului. Toți ceilalți îngeri care vor mai apărea în „Apocalipsa” după acest înger puternic din capitolul 18 sunt îngeri ai judecății.
Vers.2: „El a strigat cu glas tare și a zis: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte.”
„El a strigat cu glas tare” – Acest înger puternic nu face decât să repete solia celui de-al doilea înger din capitolul 14, cu o diferența însă: În capitolul 14,8, „îngerul a zis…”, în timp ce în capitolul 18, îngerul „a strigat cu glas tare.” După cum Mântuitorul a intrat în templul din Ierusalim de două ori pentru a-l curăța, la fel îngerii din „Apocalipsa” rostesc de două ori aceeași solie cu privire la căderea Babilonului.
„A căzut, a căzut Babilonul cel mare!” – Cuvintele îngerului sunt un ecou al celor scrise de profetul Isaia: „A căzut, a căzut Babilonul și toate icoanele dumnezeilor lui zac sfărâmate la pământ” (Isaia 21,9).
Repetarea soliei despre căderea Babilonului spiritual al zilelor sfârșitului are o dublă semnificație:
– Lucrul este hotărât din partea lui Dumnezeu: Babilonul spiritual va fi lepădat pentru totdeauna.
– Căderea Babilonului (mama și fiicele ei) este un proces început în preajma anului 1844, odată cu respingerea soliei advente de majoritatea bisericilor protestante, și care va culmina cu respingerea ultimei solii de avertizare dată lumii.
„A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte” – Privind la logica textului, putem înțelege câteva lucruri importante:
– După cum templul din Ierusalim era un locaș al lui Dumnezeu, prin contrast, Babilonul modern a devenit un locaș al demonilor. Prin tot ceea ce se întâmplă în Babilonul mistic, fie conștient, fie inconștient, se aduce închinare demonilor.
– Termenul „închisoare”, folosit în dreptul Babilonului modern, sugerează ideea că demonii sunt ținuți legați în practicile religioase, în doctrinele și învățăturile lui. Două lucrări apărute în limba română ne pot ajuta să înțelegem mai corect sensul și gravitatea afirmației potrivit căreia Babilonul a ajuns un locaș al demonilor. Este vorba de lucrarea intitulată „Civilizații istorisite”, scrisă de Will și Ariel Durant, precum și lucrarea lui Ralph Edward Woodrow intitulată „Religia tainică a Babilonului”.
Referindu-se la ciudatele ornamente întâlnite la marile catedrale catolice din Occident, Will Durant citează din Sf. Bernard: „Ce rost au acești monștri ridicoli în mănăstire sub ochii călugărilor care citesc? Ce înseamnă aceste maimuțe obscene, acești dragoni, acești centauri, acești tigri și lei… acești soldați care se luptă și aceste scene de vânătoare? … Ce caută aici aceste creaturi jumătate animal, jumătate om? Se pot vedea aici mai multe corpuri sub un singur cap și mai multe capete pe un singur corp. Într-un loc vedem un patruped cu un cap de șarpe, iar în alt loc, un șarpe cu cap de patruped sau chiar un animal care în partea din față este cal și în cea din spate este capră” (2).
Autorul lucrării „Religia tainică a Babilonului” vorbește de mulțimea sfinților care i-au înlocuit pe cei aproximativ cinci mii de zei ai Babilonului de altă dată, de temple păgâne transformate în locașuri creștine, de statui reprezentând zei păgâni care au devenit reprezentări ale unor sfinți creștini, de obeliscurile din Piața Sf. Petru din Roma sau Central Park din New York, care nu sunt altceva decât stâlpi închinați soarelui (vezi Ieremia 43,13). Toate acestea, și încă multe altele, dovedesc faptul că în Babilonul modern (creștinătatea apostaziată) au pătruns o mulțime de practici, obiceiuri și ritualuri păgâne care au legătură cu demonii (vezi 1 Corinteni 10,20).
După cum templul din Ierusalim devenise pe vremea Mântuitorului „o peșteră de tâlhari” (vezi Marcu 11,17), tot astfel Biserica creștină din timpul sfârșitului va deveni un Babilon, un „locaș al dracilor”. În loc să fie un templu al Duhului Sfânt, asemenea unui porumbel, Biserica a devenit o locuință a spiritelor rele, asemenea unor păsări necurate și urâte.
Aceste spirite sau păsări necurate sunt învățăturile rătăcite spiritiste primite de bisericile creștine cu brațele deschise. Poarta prin care spiritismul a pătruns în majoritatea bisericilor creștine este învățătura cu privire la nemurirea sufletului. Practicile spiritiste din vechiul Babilon (astrologia, necromanția, ghicirea, vrăjitoria, magia albă și neagră, comunicarea cu morții, etc.) au pătruns cu succes în creștinismul zilelor noastre, făcând din el un adevărat „locaș al dracilor.”
Deși îngerul cel puternic din capitolul 18 repetă solia îngerului al doilea din capitolul 14, solia lui vizează în plus toate stricăciunile morale care s-au strecurat în biserici după 1844.
Vers.3: „Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei.”
„Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei” – Tabloul este înspăimântător. Aici avem descrisă creștinătatea necredincioasă din vremea sfârșitului, cu mulțimea bisericilor ei care s-au depărtat de adevărul lui Dumnezeu pentru a se îmbăta cu vinul învățăturilor rătăcite născocite de Babilon.
Versetele acestea ne prezintă cauzele căderii Babilonului modern. El a făcut ca toate națiunile pământului să bea din vinul desfrânării lui, corupând întregul pământ. „Vinul mâniei curviei ei” reprezintă doctrinele și învățăturile false ale Babilonului modern:
– Învățătura despre o Lege a lui Dumnezeu care nu mai este valabilă în dispensațiunea Noului Testament, deși Biblia afirmă categoric că Legea este veșnică (vezi Psalmul 119,152.160; Matei 5,17‑19).
– Schimbarea zilei de odihnă din Sabatul zilei a șaptea în falsul sabat al zilei întâi (duminica).
– Doctrina nebiblică a nemuririi sufletului, bazată pe amăgirea șarpelui din Eden: „Hotărât că nu veți muri” (vezi Geneza 3,4).
– Neglijarea totală a adevărului despre Sanctuarul ceresc, în care Domnul Christos mijlocește pentru cei păcătoși. Ca o consecință a acestei neglijențe, bisericile creștine nu cunosc și resping adevărul despre judecata preadventă care a început deja în cer.
– Învățătura despre chinurile veșnice în focul iadului, care aruncă o umbră asupra caracterului lui Dumnezeu.
Toate aceste învățături rătăcite, împreună cu multe altele, au „îmbătat” bisericile creștine, permițând spiritelor demonice să găsească o „închisoare” chiar în mijlocul creștinismului.
„Și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” – „Și negustorii pământului s-au îmbogățit”, spune Lenski. „Lumea este plină de ei, mulți dintre ei fiind mari, dar cea mai mare parte a lor sunt mici. Bazarele lor sunt pretutindeni. Unii dintre ei sunt bine fixați în politică, în toată lumea, sute de mii dintre ei sunt în școli, în domeniul educației, prezentând mărfurile lor seducătoare și necreștine. Cine să le mai socotească numărul și prezența lor în cărți, reviste și, în general, în mass-media?
Ei importă și exportă, fac afaceri foarte bănoase, găsind pretutindeni cumpărători, având un lanț de magazine în toată lumea. Babilonul, „mama desfrânatelor” (cap. 17,5), este bine servită de „negustorii” ei, care vând mărfuri seducătoare pentru destrăbălările ei. Negustorii pământului s-au îmbogățit prin acest fel de negoț, care … se plătește. Verbul se armonizează cu „negustori”, dar declarația care este simbolică nu trebuie să fie redusă numai la bani, ci trebuie privită în lumina a ceea ce este considerat ca „profit” de către Babilonul cel mare” (4).
Vers.4: „Apoi am auzit din cer un alt glas care zicea: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei!”
„Apoi am auzit din cer un alt glas” – Glasul venit din cer nu este identificat. Poate fi al unui înger, însă expresia „poporul Meu” ne poate face să credem că este chiar glasul Mântuitorului.
„Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei!” – Chemarea este adresată adevăraților credincioși împrăștiați în întreaga lume creștină apostaziată și are un dublu scop: să-i ocrotească de judecățile pregătite Babilonului, dar și pentru a-i aduna în Biserica Rămășiței, acea biserica pregătită să-L întâmpine pe Domnul Christos la a doua Sa venire.
Faptul că această chemare este făcută după anunțul căderii Babilonului nu este o dovadă de neglijență din partea lui Ioan, așa cum sugerează unii critici. Pasajul de care ne ocupăm nu este o proză aranjată din punct de vedere cronologic, ci un cânt în care tablourile descrise nu sunt așezate în ordinea desfășurării evenimentelor.
Chemarea de a ieși din mijlocul apostaziei a fost o chemare permanentă a lui Dumnezeu, acest ultim apel fiind doar un ecou al altor apeluri făcute de-a lungul timpului. „Plecați, plecați, ieșiți din Babilon. Nu vă atingeți de nimic necurat. Ieșiți din mijlocul lui!”, striga profetul Isaia (Isaia 52,11). Iar Ieremia repetă apelul: „Ieșiți din mijlocul lui, poporul Meu!” (Ieremia 51,45). Însuși poporul evreu își are originea într-o chemare asemănătoare făcută lui Avraam: „Ieși din țara ta… și vino în țara pe care ți-o voi arăta” (Geneza 12,1).
Acesta este ultimul apel al harului făcut lumii înainte de judecata Babilonului și revenirea în slavă a Mântuitorului. După acesta, toți îngerii care apar în Apocalipsa sunt îngeri ai judecății. De aici reiese solemnitatea acestei chemări. Copiii lui Dumnezeu sunt somați pe un ton categoric să iasă din „bâlciul deșertăciunilor lumii” și să vină la Dumnezeu pe „aripile credinței” (5).
Într-o lume coruptă și plină de înșelăciunile anticristului, care e gata să-i implice și pe copiii lui Dumnezeu în păcatele și necurățiile ei, acest apel are menirea să-i separe pe cei ce au ales să se închine doar lui Dumnezeu de cei ce au ales să se închine fiarei și icoanei ei.
Cei ce sunt cu adevărat copii ai lui Dumnezeu vor auzi chemarea (vezi Ioan 10,4.5), vor ieși din Babilonul modern al zilelor sfârșitului și se vor alătura poporului lui Dumnezeu urât și persecutat de coaliția politico-religioasă a lui anticrist.
Există copii ai lui Dumnezeu în Babilonul spiritual al zilelor din urmă? Desigur! Însăși chemarea glasului ceresc dovedește acest lucru. „În ciuda întunericului spiritual și a îndepărtării de Dumnezeu care există în bisericile care compun Babilonul”, spune Wieland, „majoritatea adevăraților urmași ai Domnului Christos se găsesc încă în ele. Sunt mulți dintre ei care nu au auzit niciodată adevărurile deosebite pentru acest timp. Nu puțini sunt aceia care nu sunt mulțumiți de actuala lor stare spirituală și care doresc după o lumină mai clară. Ei caută în zadar chipul lui Christos în bisericile din care fac parte.
Când aceste biserici se vor depărta din ce în ce mai mult de adevăr și se vor uni mai strâns cu lumea, deosebirea dintre cele două clase se va mări și se va termina în cele din urmă cu despărțirea. Va veni vremea când cei care Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor mai putea rămâne în legătură cu cei care sunt „iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (6).
Putem fi siguri de acest lucru pentru că Însuși Mântuitorul ne asigură: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc și ele vin după Mine” (Ioan 10, 27).
Vers.5: „Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit și au ajuns până la cer; și Dumnezeu Și-a adus aminte de nelegiuirile ei.”
Textul ne vorbește despre limita răbdării lui Dumnezeu. Foarte adesea, îndelunga răbdare divină este greșit înțeleasă de oamenii păcătoși. Faptul că Dumnezeu nu pedepsește păcatul îndată este privit de unii fie ca o slăbiciune și neputință a Lui de a rezolva problemele, fie ca o iubire fără limite, în care nu există judecată și pedeapsă.
Această greșită înțelegere a caracterului lui Dumnezeu îi încurajează pe oameni să continue viețuirea lor păcătoasă căci, scrie înțeleptul Solomon, „pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorința să facă rău” (Eclesiastul 8,11).
Imaginea păcatelor îngrămădite până la cer este sugestivă, căci face aluzie la turnul Babel, un simbol al răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu. Însă, deși Dumnezeu este îndelung răbdător față de spiritul de răzvrătire al omului, El nu rămâne indiferent. Păcatele Babilonului mistic sunt cu atât mai grave cu cât ele sunt comise în deplină cunoștință de cauză, în condițiile în care Dumnezeu avertizează întreaga lume cu privire la ceea ce înseamnă adevărata și falsa închinare.
Vers.6: „Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!”
Începând cu versetul 6, adresabilitatea se schimbă. Dacă în versetul 4 mesajul de a ieși din Babilon era adresat poporului lui Dumnezeu, aici porunca se adresează slujitorilor cerești care urmează să aducă judecata.
Răsplata va fi pe măsură cruzimii cu care Babilonul s-a purtat cu sfinții poporului lui Dumnezeu de-a lungul timpului. Nu este vorba de o simplă răzbunare divină, ci de suportarea consecințelor propriilor alegeri și fapte. În acest caz nu mai acționează „legea talionului” („Lex Talionis”). Desfrânata cu nume de Babilon va primi îndoit cât nelegiuirile ei, adică își va primi pedeapsa pe deplin în timpul revărsării celor șapte plăgi.
Vers.7: „Pe cât s-a slăvit pe sine însășiși s-a desfătat în risipă, pe atât dați-i chin și tânguire! Pentru că zice în inima ei: „Șed ca împărăteasă, nu sunt văduvă și nu voi ști ce este tânguirea.”
Aceste cuvinte vorbesc despre încrederea arogantă în sine a Babilonului mistic. El a fost sigur pe succesul complotului său împotriva poporului lui Dumnezeu, dar și de manipularea coaliției politico-religioase pe care a clădit-o în timpul sfârșitului. Această falsă siguranță clădită pe o temelie de paie este un ecou al cuvintelor împăratului Nebucadnețar care, deși fusese avertizat despre consecințele viețuirii lui păcătoase, s-a încumetat spunând: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu ca loc de ședere împărătească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?” (Daniel 4,30).
Acest spirit al încumetării, al aroganței și al falsei siguranțe a caracterizat Babilonul în toată istoria lui, fie că e vorba de Babilonul istoric, fie de cel modern, spiritual. Despre păcatele Sodomei, profetul Ezechiel scrie: „Iată care a fost nelegiuirea sorei tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belșug și într-o liniște nepăsătoare, ea și fiicele ei, și nu sprijinea mâna celui nenorocit și celui lipsit” (Ezechiel 16,49).
Păcatul Sodomei este reprodus, însă la o scară mult mai mare, în Babilonul spiritual. De aceea pedeapsa care a căzut asupra cetăților din valea Iordanului va fi primită, de asemenea la o scară mult mai mare, de Babilonul spiritual și fiicele lui desfrânate.
Vers.8: „Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea și foametea. Și va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu care a judecat-o este tare.”
Mulți comentatori văd în afirmația „într-o singură zi vor veni urgiile ei” un argument în favoarea ideii că plăgile finale nu vor dura mult. Dacă „ziua” în care Babilonul va primi judecățile divine este o zi profetică, aceasta înseamnă că ea este echivalentă cu un an real, conform principiului zi-an (vezi Numeri 14,34; Ezechiel 4,6). De aceea, unii comentatori ai „Apocalipsei” consideră că aceasta este perioada cât vor dura cele șapte plăgi descrise în capitolul 16.
Textul însă poate să sugereze și altceva: rapiditatea, ritmul în care se vor abate judecățile divine asupra Babilonului. Pavel subliniază și el această idee când afirmă că „Domnul va împlini pe deplin și repede cuvântul Lui” (Romani 9,28).
La fel cum Babilonul istoric a căzut pe neașteptate în timp ce Belșațar se destrăbăla cu vinul turnat în vasele templului din Ierusalim (vezi Daniel 5), Babilonul modern va cădea și el pe neașteptate, primindu-și pedeapsa într-un interval scurt de timp. Fie că vorbim de niște pedepse căzute în intervalul de timp al unui an, fie că ne referim la elementul surpriză al judecății divine, ambele interpretări sunt plauzibile.
Vers.9‑19: „Și împărații pământului, care au curvit și s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge și o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, și vor zice: „Vai! Vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ți-a venit judecata!”
Negustorii pământului o plâng și o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subțire, de purpură, de mătase și de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeș, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fer și de marmoră; nici scorțișoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruțele, nici robii, nici sufletele oamenilor.
Și roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite, sunt pierdute pentru tine, și nu le vei mai găsi. Cei ce fac negoț cu aceste lucruri, care s-au îmbogățit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui și vor zice: „Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subțire, cu purpură și cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare! Atâtea bogății într-un singur ceas s-au prăpădit!”
Și toți cârmacii, toți cei ce merg cu corabia pe mare, marinarii și toți cei ce câștigă din mare, stăteau departe; și, când au văzut fumul arderii ei, strigau: „Care cetate era ca cetatea cea mare?” Și își aruncau țărână în cap, plângeau, se tânguiau, țipau și ziceau: „Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărui belșug de scumpeturi a îmbogățit pe toți cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!”
Începând cu versetul 9, și până la versetul 19, cititorul „Apocalipsei” este invitat să audă un adevărat recviem, un cântec de jale, un bocet pentru căderea Babilonului. „Recviemul” pentru Babilon este construit pe trei voci. Prima voce este a „împăraților pământului” (vers.9.10), a doua este a „negustorilor pământului” (vers.11‑17 ), iar a treia voce este a „marinarilor” (vers.17-19).
Aceleași lamentări le regăsim și în cântecul de jale rostit pentru Tirul de altă dată (vezi Ezechiel 27). Ecoul lor îndepărtat este cântecul de jale pentru Babilonul modern. Trebuie să observăm că motivul jelirii împăraților, negustorilor și marinarilor nu este suferința în sine de care are parte Babilonul, ci faptul că au pierdut niște avantaje pe care le aducea colaborarea cu acesta. Ei se jelesc pentru că își văd interesele pierdute, dar, în același timp, ei anticipează și propria lor soartă. Cei care s-au unit cu Babilonul nu pot avea decât aceeași soartă ca el.
Uriah Smith remarcă faptul că „aceia care nu cu mult timp în urmă au emis un decret în care se stipula că sfinții lui Dumnezeu nu vor putea nici cumpăra și nici vinde, acum ei înșiși ajung în aceeași situație, dar într-un mod mult mai deplin. Traficul de marfă va fi suspendat. Vastele antrepozite, pline de tot felul de mărfuri, dar… nu mai are cine să le cumpere. Și atunci când interesele lor comerciale, conturile lor în bancă și comorile lor sunt stinse, se bocesc, dar… de departe. Aceasta pentru faptul că, dându-și seama că au participat și ei la păcatele Babilonului, se tem ca nu cumva să se împărtășească și ei de soarta lui” (7).
Sentimentul care răzbate din aceste versete este cel al pierderii care cuprinde întreaga societate umană, dominată de o religie falsă și apostată. „Împărații pământului” îi reprezintă pe conducătorii politici care au avut relații cu Babilonul și care au tras foloase din alianțele lor politice cu acesta. „Negustorii pământului” îi simbolizează pe oamenii de afaceri care s-au îmbogățit datorită relațiilor comerciale cu Babilonul, dar și pe cei care au „vândut” oamenilor doctrinele false ale acestuia (practica indulgențelor).
În versetele 12 și 13 ne este prezentată o listă cuprinzând douăzeci și opt de articole din comerț pentru care nu vor mai fi cumpărători. Lista aceasta arată spre interesele mari și întinse ale Babilonului, dar, în mod figurat, ea vorbește și de multitudinea doctrinelor și metodelor corupte ale acestuia. Se poate ușor observa că în această listă de mărfuri aurul ocupă primul loc, în timp ce sufletele oamenilor se află în coada listei. Acest fapt este o demascare a adevăratei preocupări a desfrânatei cu nume de Babilon.
Fiecare grup prezent în acest cântec de jale vede căderea Babilonului în lumina propriilor interese. Dacă împărații pământului văd în Babilon „cetatea cea mare” și puternică, negustorii văd în el cetatea „îmbrăcată în in foarte subțire, cu purpură și stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare” (vers.16). Jean Vuilleumier remarcă faptul că tocmai aceste podoabe, disprețuite de adevăratul Conducător al Bisericii și urmașii Săi, fac parte integrantă din ceremoniile și fastul Babilonului (8).
Deși Babilonul a adus câștig multor categorii de oameni, de la conducătorii politici ai lumii până la oamenii de afaceri și comercianți, el nu a câștigat simpatia nimănui. Dovada este faptul că atunci când judecățile divine cad peste el, nimeni nu-l deplânge. Dacă totuși ei jelesc, o fac pentru că își văd propriile interese afectate și întrezăresc pentru ei înșiși o soartă asemănătoare.
Atunci când citim acest cântec de jale asupra Babilonului, trebuie să ținem seama de timpul în care trăia Ioan, autorul cărții. Dacă el ar fi primit această viziune în timpul nostru, el ar fi vorbit cu siguranță în alți termeni. Ar fi amintit de președinți de stat sau organizații internaționale, de alianțe politice și militare, de comerțul global, de transporturi navale, terestre și aeriene, etc.
Dacă încercăm să ne imaginăm cauza acestor lamentări universale, tabloul descris în capitolul 18 este mult mai ușor de înțeles. Plăgile au fost deja revărsate asupra pământului, mediul s-a stricat, apele s-au prefăcut în sânge, soarele a pârjolit totul, mânia națiunilor a ajuns la apogeu… În acest context, când economia și comerțul lumii se prăbușesc, iar aurul este aruncat la lilieci, nu este de mirare că toți locuitorii pământului, fără excepție, toți aceia care s-au închinat fiarei și au desfrânat cu Babilonul spiritual, se vaită și își pun țărână în cap.
Vers.20‑24: „Bucură-te de ea, cerule! Bucurați-vă și voi, sfinților, apostolilor și prorocilor! Pentru că Dumnezeu v-a făcut dreptate și a judecat-o.” Atunci un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare și a zis: „Cu așa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, și nu va mai fi găsit! Și nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbițe; nu se va mai găsi la tine niciun meșter în vreun meșteșug oarecare.
Nu se va mai auzi în tine vuietul morii. Lumina lămpii nu va mai lumina în tine și nu se va mai auzi în tine glasul mirelui și al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta și pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost junghiați pe pământ.”
Cea de-a treia parte a viziunii din capitolul 18 redă o schimbare bruscă de la bocet (vers.9‑19) la cântecul triumfal (vers.20). Reflectorul se îndreaptă acum spre cei rămași fideli lui Dumnezeu în această ultimă fază a luptei dintre bine și rău, surprinzând bucuria eliberării poporului lui Dumnezeu.
Contrastul dintre cei ce și-au legat interesele de Babilon și cei care au refuzat să se închine fiarei și icoanei ei, rămânând credincioși doar lui Dumnezeu, este evident. A sosit timpul ca dreptatea să fie făcută tuturor celor ce au suferit persecuții și dispreț din partea Babilonului și aliaților lui.
B. Caiard comentează aceste versete astfel: „Babilonul a adus o acuzație răutăcioasă împotriva martirilor, care a avut ca rezultat condamnarea acestora la moarte. Dar cazul lor a fost adus înaintea Domnului, în fața curții de apel a cerului, acolo unde judecata este dreaptă și adevărată. Babilonul a fost găsit vinovat de sperjur și, astfel, Dumnezeu a cerut de la el viața victimelor lui, pronunțând asupra lui sentința pe care el, Babilonul, a dat-o împotriva acestor nevinovați” (9).
Imaginea îngerului care ridică o piatră de moară și o aruncă în mare (vers.21) sugerează completa și rapida distrugere a Babilonului care „nu va mai fi găsit.” Această imagine ne trimite la gestul lui Seraia care, aflat în Babilonul de altă dată, a legat o piatră de sulul profetic din care citise și l-a aruncat în Eufrat (vezi Ieremia 51,63.64), pecetluind în felul acesta hotărârea cerului asupra cetății nelegiuite.
Deosebirea dintre gestul lui Seraia de pe vremea anticului Babilon și cel al îngerului din capitolului 18 este aceea că atunci era vorba de o simplă piatră, în timp ce acum îngerul folosește o piatră mare de moară. Dacă Babilonul de altă dată era doar o cetate cu suprafața de doar o milă pătrată, Babilonul modern este „cetatea cea mare” a religiilor corupte ale lumii moderne.
Descrierea făcută de Ioan distrugerii definitive a Babilonului trebuie să fi avut un mare impact emoțional asupra concetățenilor lui care vedeau deja falnicul Babilon de altă dată zăcând în ruine și uitat pentru totdeauna.
Paralela între anticul Babilon și cel modern continuă. Dacă vechiul Babilon a dus în robie câteva mii de evrei, Babilonul modern a dus în robie spirituală, mult mai gravă decât cea fizică, milioane de suflete, având pe conștiință „sângele prorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost junghiați pe pământ” (Apocalipsa 18,24).
Babilonul de altă dată a fost cucerit și nimicit prin secarea Eufratului de către armatele lui Cirus, omorându-l pe împăratul Belșațar și eliberându-i pe evrei. Babilonul modern va fi nimicit de asemenea prin „secarea Eufratului”, adică prin pierderea sprijinului dat de mulțimea popoarelor care i s-au închinat și venirea împăraților din răsărit – Domnul Christos împreună cu oștile Sale îngerești, care îi vor elibera pe copiii lui Dumnezeu.
În cetatea căzută domină liniștea, căci muzica ceremoniilor ei fastuoase, finanțele și comerțul său înfloritor s-au sfârșit. Este tabloul pe care profetul Isaia l-a descris cu peste șapte secole înainte de Ioan, atunci când descrie judecata universală: „A încetat desfătarea timpanelor, s-a sfârșit veselia gălăgioasă, s-a dus bucuria arfei… Cetatea pustie este dărâmată; toate casele sunt închise, nu mai intra nimeni în ele… Numai pustiire a mai rămas în cetate și porțile stau dărâmate” (Isaia 24,8.10.12).
St. H. Haskell reține din acest tablou al nimicirii finale a Babilonului modern cinci detalii negative:
1) Nu se vor mai auzi cântece. Muzica va înceta.
2) Nu vor mai exista meșteri iscusiți de niciun fel.
3) Nicio moară nu va mai măcina grâu și nu va mai fi pâine.
4) Nopțile vor fi întunecoase pentru că nicio lampă nu va mai lumina.
5) Nu va mai fi niciun mire și nicio mireasă care să-și șoptească cuvinte de iubire și nu se vor mai naște copii care să perpetueze neamul omenesc. Niciodată! (10).
Apostazia Babilonului spiritual, descrisă în capitolele 13‑18, atinge apogeul în aceste ultime versete ale capitolului de care ne ocupăm. Păcatul Babilonului a fost complex. De la luxul și materialismul care l-au făcut să se înalțe mai presus de Dumnezeu, și până la persecutarea sfinților lui Dumnezeu și influența nefastă pe care a exercitat-o asupra „fiicelor” lui, determinându-le să-i copieze exemplul, Babilonul a acumulat nelegiuiri care s-au adunat până la cer. Acum a sosit timpul judecării lui, când el va trebui să dea socoteală de tot sângele vărsat pe pământul pe care l-a transformat într-un adevărat altar.
De ce insistă Biblia asupra judecății femeii desfrânate, numită „Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor pământului”? Un răspuns posibil este acela că omul religios se consideră o excepție de la judecata lui Dumnezeu. În această privință D. Ford comentează: „Există ispita ca omul religios să gândească că el va scăpa de această judecată. El poate înțelege declarații ca: „Dumnezeu va judeca pe curvari și preacurvari” (Evrei 13,4). El poate aprecia forța declarației lui Pavel cum că toți „cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiți” (2 Tesaloniceni 2,12). Lui îi place să se considere imun din acest punct de vedere. Dar Noul Testament nu îl lasă pe omul religios să se complacă în starea lui de automulțumire. El insistă asupra faptului că și el este vizat de această judecată” (11).
Să încheiem cu tabloul judecății finale a Babilonului așa cum l-a văzut în comentariul său J. Vuilleumier: „Lucrările ambiției, ale îngâmfării sau ale nedreptății omenești sunt în ruină. O lume ce nu se pocăiește privește îngrozită la dezastrul universal. Toate mărimile sunt răsturnate; toate înșelăciunile sunt date pe față. Visuri de teocrație, de imperialism, visuri de demagogie și de anarhie, totul se prăbușește. Nedreptatea, intoleranța, ipocrizia, viciul, atâtea divinități în fața cărora se pleacă mulțimile zac la pământ sub dărâmăturile altarelor lor. Iar sub dărâmăturile acestora curge un val grozav și răzbunător de sânge, sângele a patruzeci de generații de martiri. Biruința a rămas de partea justiției divine, a justiției imanente. Un măreț „Aleluia”, care de multă vreme abia mai putea să aștepte sfârșitul îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, răsună în cer” (12).
sursa: https://www.loribalogh.ro/