Categoria: Profetii biblice
Începând cu capitolul 17, „Apocalipsa” se îndreaptă încet, dar sigur, spre încheiere. După ce ne-a purtat prin istoria plină de mari încercări pentru sfinții lui Dumnezeu, urmăriți și persecutați de ura „balaurului” și a asociaților lui pământești, „Apocalipsa” ne prezintă acum tabloul judecății Babilonului mistic.
Căderea lui fusese prevestită încă din capitolul 14,8, prin solia celui de-al doilea înger, în timp ce pedepsirea Babilonului a fost zugrăvită telegrafic în tabloul dramatic al revărsării celor șapte plăgi din capitolul 16. Capitolele 17 și 18 nu fac altceva decât să reia tabloul ultimelor plăgi, prezentând detaliat judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului.
Odată cu capitolul 17, intrăm în conținutul celei de-a treia mari viziuni a „Apocalipsei”. Cartea este structurată pe patru mari viziuni:
1) Prima viziune Îl înfățișează mai întâi pe Domnul Christos în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur, în mijlocul Bbisericii Sale, după care ne prezintă epistolele adresate celor șapte biserici.
2) A doua viziune zugrăvește tabloul peceților din sulul aflat în mâna „Celui ce ședea pe scaunul de domnie” (vezi Apocalipsa 5,1), apoi cele șapte trâmbițe și ultimele șapte plăgi ale mâniei lui Dumnezeu.
3) A treia viziune detaliază judecata Babilonului și prezintă evenimentele din finalul Planului de Mântuire.
4) A patra și ultima viziune se ocupă cu tabloul Noului Pământ, al Ierusalimului ceresc și al răsplătirii celor mântuiți.
Cea de-a treia mare viziune este redată începând cu capitolul 17 și conține, în partea ei de început, aspecte legate de judecarea și pedepsirea Babilonului. A doua parte a viziunii ne înfățișează tabloul triumfal al revenirii Domnului Christos și stabilirea Împărăției veșnice a lui Dumnezeu.
În ceea ce privește capitolul 17, acesta este structurat în două secțiuni distincte: Prima secțiune conține viziunea propriu-zisă (vers.1‑6), în timp ce a doua redă explicațiile îngerului pe marginea acestei viziuni (vers.7‑18).
Dacă prima secțiune a capitolului 17 este un act de acuzare al cerului împotriva Babilonului mistic, cea de-a doua secțiune se ocupă cu sentința rostită asupra lui, precum și cu mijloacele prin care această sentința va fi adusă la îndeplinire în timpul plăgilor.
Ne este prezentat tabloul ultimului act al luptei lui Satana împotriva poporului lui Dumnezeu, moment dramatic în care acesta pare să ajungă la scopul său milenar – acela de a-i nimici pe urmașii Domnului Christos. Însă, deși Dumnezeu îngăduie o anumită libertate de mișcare forțelor răului, la momentul potrivit El intervine pentru a-Și salva poporul deja sigilat și pregătit pentru cer.
De fapt, judecata „desfrânatei celei mari”, despre care vorbește îngerul în versetul 1, este descrisă pe larg în capitolul următor (18), ceea ce face ca cei mai mulți comentatori să considere că cele două capitole (17 și 18) trebuie studiate împreună.
Dacă în capitolul 17 ni de dau câteva detalii cu privire la desfrânata care șade pe „fiara de culoare stacojie”, ajutându-ne să identificăm cele șapte capete și cele zece coarne ale fiarei, apoi apele pe care șade desfrânata și chiar identitatea femeii desfrânate, capitolul 18 reprezintă un cântec de jale (recviem) cu privire la prăbușirea Babilonului și a întregii civilizații omenești.
Având în vedere că, pe măsură ce istoria lumii se apropie de final, legătura dintre stat și Biserică se cimentează tot mai mult, conform profețiilor apocaliptice, judecățile lui Dumnezeu descrise în cele șapte plăgi privesc atât Biserica decăzută, descrisă ca o femeie desfrânată, cât și statul, adică puterile politice ale lumii.
Maxwell numește secțiunea „Apocalipsei” cuprinzând capitolele 17, 18 și primele zece versete ale capitolului 19 „Căderea Babilonului”, după care, în ultimele capitole ale cărții ne este prezentată „Mireasa Mielului” – Noul Ierusalim ceresc (1).
Contrastul dintre Babilon și Ierusalimul ceresc este evident. Dacă primul e plin de necurății, despre cetatea cerească ni se spune că „nimic întinat nu va intra în ea” (Apocalipsa 21,27). De fapt, „Apocalipsa” este o carte a contrastelor. Ioan vorbește nu doar despre contrastul dintre Babilon și Noul Ierusalim, ci și cel dintre anticrist și Mielul lui Dumnezeu, dintre forțele răului și cele ale binelui, dintre femeia desfrânată din capitolul 17 și femeia curată și virtuoasă din capitolul 12.
Un fapt pe care capitolul 17 îl scoate în evidență este legătura strânsă care a existat între puterea religioasă și cea civilă, legătură folosită de „balaur” (Satana) pentru lupta lui împotriva poporului lui Dumnezeu. Mesajul capitolelor 17 și 18 este clar: Chiar dacă forțele răului au un anumit timp la dispoziție pentru a-și da în vileag scopurile și intențiile demonice, în final Dumnezeu este Cel care intervine la momentul oportun pentru a pune capăt acțiunilor lor. Dumnezeu este Cel care controlează mersul istoriei, iar în Universul creat de El, păcatul, răzvrătirea și răutatea nu au niciun viitor. Doar neprihănirea, adevărul, binele și frumosul au viitor.
Viziunea judecății Babilonului
(vers.1‑6)
Comentariu
Vers.1: „Apoi unul dintre cei șapte îngeri, care țineau cele șapte potire, a venit de a vorbit cu mine și mi-a zis: „Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari.”
„Apoi unul dintre cei șapte îngeri, care țineau cele șapte potire a venit de a vorbit cu mine” – Acest verset ne aduce o clarificare importantă cu privire la întregul conținut al capitolului 17, precizându-ne timpul în care au loc evenimentele descrise aici: timpul revărsării celor șapte plăgi.
Îngerul care i se adresează lui Ioan, invitându-l să asiste la judecata femeii desfrânate, este unul dintre îngerii care țin cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu. Același înger i se adresează lui Ioan și la încheierea „Apocalipsei”, invitându-l să vadă o altă „femeie”, de data aceasta „mireasa Mielului”, Noul Ierusalim (vezi Apocalipsa 21,9). Nu este o simplă coincidență acest fapt. Când desfrânata cea mare primește răsplata nelegiuirilor ei, atunci se arată, în toată curăția și splendoarea ei, și „mireasa” Domnului Christos.
„Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari” – Aici nu este vorba de prostituția fizică, ci de acea prostituție spirituală pe care Cuvântul lui Dumnezeu o condamnă cu hotărâre.
În Vechiul Testament, simbolul femeii desfrânate este adesea folosit cu referire la poporul lui Dumnezeu care a apostaziat, Biserica care s-a depărtat de Christos, „soțul” ei legitim, și care a întreținut legături nepermise cu împărații pământului (puterile politice ale lumii). Isaia afirmă despre Ierusalimul cândva credincios lui Dumnezeu că „a ajuns o curvă” (vezi Isaia 1,21), în timp ce Ieremia îl aseamănă pe poporul Israel care s-a abătut de la poruncile lui Dumnezeu cu „o măgăriță sălbatică… care gâfâie în aprinderea patimii ei” (vezi Ieremia 2,24). La rândul lui, profetul Ezechiel dedică un capitol întreg (cap.16) decăderii morale a poporului Israel, asemănându-l cu o desfrânată.
Capitolele 17 și 18 nu se referă la o singură Biserică apostaziată, sau la o anumită metropolă a lumii numită simbolic Babilon, ci la întreaga lume civilizată din timpul sfârșitului, cu toate sistemele ei religioase apostaziate și ecumenizate, care stăpânesc peste împărații pământului.
Desfrânata cea mare nu reprezintă o singură biserica, căci capitolul 17 ne vorbește și despre „fiicele” ei (vers.5), adică acele biserici care au făcut cândva parte din ea, care s-au separat, dar care au ajuns la fel de degradate moral ca și „mama” lor. În acest sens este edificatoare o declarație din crezul papei Pius al IV-lea: „Recunosc Sfânta și Apostoleasca Biserică Romană ca mama și stăpână a tuturor bisericilor” (1).
În concepția biblică, „Babilonul cel mare” este o expresie care definește mulțimea bisericilor apostaziate în raport cu adevărul lui Dumnezeu, care se unesc în final pentru a face presiuni asupra națiunilor lumii, până când acestea se vor ridica împotriva adevărului lui Dumnezeu și împotriva poporului Său (2).
Unii comentatori contemporani sugerează că Babilonul ar simboliza Uniunea Europeană sau Europa occidentalizată însă, așa cum am văzut, în Biblie desfrâul este un simbol pentru poporul lui Dumnezeu sau pentru o biserica ce s-a îndepărtat de „soțul” ei – Christos.
Alți comentatori au o viziune simplistă asupra termenului „Babilon”, considerând că el simbolizează doar Roma papală (ex. Alford) (3). Din nou trebuie să amintim că semnificația termenului „Babilon” este mult mai complexă. După cum simbolul femeii virtuoase prin care este prezentată Biserica curată a Domnului Christos nu se aplică unei organizații bisericești anume, în mod asemănător simbolul desfrânatei celei mari nu se referă la o singură biserica decăzută, ci la toate organizațiile bisericești apostaziate de la adevărul lui Dumnezeu, fie că ne referim la catolicism, fie la protestantism.
„Care șade pe ape mari” – Cheia simbolului apelor mari îl găsim în versetul 15: „Apele pe care le-ai văzut și pe care șade curva sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.” Este vorba aici despre o unire mondială a organizațiilor bisericești care se sprijină pe națiunile pământului.
Vers.2: „Cu ea au curvit împărații pământului; și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei.”
„Cu ea au curvit împărații pământului” – Expresia „au curvit” din acest text este echivalentă cu cea folosită în Vechiul Testament și are înțelesul de îndepărtare de adevărul lui Dumnezeu și acceptarea unui alt mire decât Iisus Christos.
Primii seduși de învățăturile false ale „desfrânatei celei mari” sunt „împărații pământului”, conducătorii politici ai lumii, ale căror interese cer să intre în alianță cu Babilonul mistic. Referindu-se la femeia desfrânată din capitolul 17, M. Maxwell spune că „marea biserică creștină din Evul Mediu s-a angajat în relații imorale cu conducătorii creștini ai națiunilor pentru a avea puterea să persecute pe adevărații urmași ai lui Dumnezeu. Această unire imorală dintre biserică și stat a avut ca rezultat un mare număr de martiri. Ea a mai rezultat și într-o cădere generală a moralei creștine. Conducătorii religioși n-au mustrat păcatele conducătorilor națiunilor de teama de a nu pierde puterea coercitivă a acestora și sprijinul lor financiar” (4).
„Și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei” – După ce conducătorii politici ai lumii stabilesc legături nepermise cu „desfrânata cea mare”, e numai firesc ca și oamenii de rând, „locuitorii pământului”, să le urmeze exemplul.
Prin „vinul curviei ei” se înțelege suma învățăturilor false răspândite în lume, falsa evanghelie a lui Anticrist care se opune adevărului Cuvântului lui Dumnezeu. Profeția ne arată că spre finalul istoriei pământului întreaga lume va fi „îmbătată” de aceste învățături false, cu excepția poporului lui Dumnezeu care „păzește poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus” (vezi Apocalipsa 14,12).
Vers.3: „Și m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Și am văzut o femeie șezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, și avea șapte capete și zece coarne.”
„Și m-a dus, în Duhul, într-o pustie” – Expresia „m-a dus în Duhul” arată că profetul a fost transportat din timpul său fizic într-un alt timp – cel al viziunii. Pustia la care se face referire nu este neapărat un loc anume, ci mai degrabă o situație.
Dat fiind faptul că în limba greacă lipsește articolul hotărât înainte de „pustie”, aceasta face ca termenul să fie mai degrabă descriptiv, și nu geografic, referindu-se nu la un loc anume de pe pământ, ci la o situație din istorie.
Unii comentatori susțin chiar că „pustia” la care se referă Ioan este timpul revărsării celor șapte plăgi. Așadar, Ioan este transportat în viziune în timpul sfârșitului pentru a asista la judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului.
„Și am văzut o femeie șezând pe o fiară de culoare stacojie” – Identitatea femeii este dezvăluită în versetul 18 de către îngerul care îi dă explicații lui Ioan cu privire la viziunea primită: „Femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împărații pământului.”
În simbolistica Bibliei, femeia curată și cinstită reprezintă întotdeauna Biserica adevărată a lui Dumnezeu, „Mireasa Mielului” (vezi Apocalipsa 12; 2 Corinteni 11, 2; Osea 2,19.20), în timp ce femeia desfrânată simbolizează biserica apostaziată, care s-a depărtat de Dumnezeu și adevărurile Lui (vezi Ezechiel 16).
Unii comentatori, ca Uriah Smith și Jean Vuilleumier, văd în această femeie desfrânată, al cărui nume este „Babilonul cel mare”, Roma papală (5).
Interpretarea aceasta este simplistă deoarece textul biblic (vers.5) precizează că această femeie desfrânată, numită „Babilonul cel mare”, este „mama curvelor „ pământului. Există deci și alte grupări religioase independente care s-au depărtat de adevărul lui Dumnezeu și care fac parte din aceeași familie a Babilonului.
Făcând o paralelă între capitolele 13 și 17, se poate observa că fiara din capitolul 13 este identificată cu papalitatea fără să se facă deosebire între latura religioasă și cea politică a ei, în timp ce în capitolul 17 cele două aspecte ale puterii sunt prezentate separat. În timp ce fiara pe care șade femeia reprezintă puterea politică, femeia reprezintă puterea religioasă.
Așadar, fiara pe care este șade femeia desfrânată reprezintă puterea civilă sau politică, pe care Biserica apostaziată s-a sprijinit în dorința ei de a domina conștiințele oamenilor. Culoarea stacojie sau cărămizie a fiarei, o culoare țipătoare și înfricoșătoare la privit, este asemănătoare cu a „balaurului roșu” din capitolul 12, arătând spre legătura intimă care există între „fiară” și „balaur”. De asemenea, culoarea roșie este identificată de profetul Isaia cu păcatul (vezi Isaia 1,18), ceea ce ne întărește convingerea că ne aflăm în fața unei puteri anticristice.
„Plină cu nume de hulă” – Dacă fiara din capitolul 13 este văzută având nume de hulă pe cele șapte capete, fiara pe care șade desfrânata din capitolul 17 are pretutindeni aceste nume de hulă, arătând că ea are intenția să uzurpe prerogativele Dumnezeirii.
Aceste „nume de hulă” nu sunt blesteme adresate de oameni la adresa lui Dumnezeu, ci titluri și prerogative care Îi aparțin doar lui Dumnezeu, dar pe care și le atribuie fiara. Uriah Smith vede în faptul că desfrânata șade pe fiara cu șapte capete și zece coarne realitatea faptului că ea are „frânele de conducere a statelor, ale celor zece regi preînchipuiți prin cele zece coarne. Fiara s-a supus până într-atât desfrânatei (bisericii) , încât o poartă în spinare ca pe un animal de povară” (6).
Cele șapte capete sunt, conform explicațiilor date de înger în versetul 9, cei șapte munți pe care șade femeia. Interpretarea celor șapte munți variază în cazul diferiților comentatori. J. Vuilleumier vede în cei șapte munți cele șapte coline ale „Cetății eterne”, numită de poeții antici „Roma septicollis” („Cetatea celor șapte coline”) (7).
Cele șapte coline poartă următoarele nume: Aventin, Coelius, Esquilin, Viminal, Quirinal, Capitolin și Palatin. De asemenea, Vuilleumier afirmă că pe monedele lui Vespasian cetatea Romei era înfățișată prin chipul unei femei șezând pe șapte munți.
Aceeași interpretare o dă și Uriah Smith, afirmând că „reședința papalității – capul bisericii sau omul zeificat – a fost întotdeauna la Roma, care e zidită pe șapte munți sau coline” (8).
În simbolistica biblică însă, muntele reprezintă o putere politică sau politico-religioasă (vezi Ieremia 51,24.25; Ezechiel 17,22.23; Isaia 2,3). Privite dintr-o perspectiva istorică, cele șapte capete ar putea reprezenta cele șapte mari puteri politice sau politico-religioase care s-au opus poporului lui Dumnezeu de-a lungul vremii: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma păgână și apoi, ca o încununare a tuturor, Roma papală care, spune D. Popa, „a continuat uciderea în masă. Iar statul-biserică din Evul Mediu a vărsat mai mult sânge decât a fost vărsat în toate perioadele dinainte puse laolaltă. Șapte puteri, șapte capete. Ca instituție politico-religioasă, papalitatea va continua împreună cu fiicele ei să-și joace până la sfârșit rolul în profeția biblică” (9).
Cele zece coarne reprezintă, așa cum am văzut în studiul capitolului 7 din Daniel, cele zece regate în care a fost divizat Imperiul Roman de Apus după invadarea lui de către triburile barbare: ostrogoții, vizigoții, francii, vandalii, suevii, alemanii, anglo-saxonii, herulii, lombarzii și burgunzii. În timp ce capete fiarei sunt succesive din punct de vedere istoric, cele zece coarne – regate vor fi paralele și contemporane.
Vers.4: „Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu: era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare. Ținea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei.”
„Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu: era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare” – Contrastul dintre îmbrăcămintea și podoabele acestei desfrânate și cele ale femeii curate din capitolul 12, sau „mireasa Mielului” din capitolul 19,8, îmbrăcată în in subțire și curat, este izbitor. Totul este strident, țipător, de la culoarea hainelor până la opulența podoabelor.
În Biblie, cârmâzul (roșul) este o culoare asociată păcatului (vezi Isaia 1,18) și prostituției. Femeia desfrânată este zugrăvită cu toată puterea ei de seducție, astfel încât să-i poată atrage pe toți locuitorii pământului de partea ei, unindu-se cu ea în planurile ei diabolice de a lupta împotriva poporului lui Dumnezeu.
Podoabele bogate simbolizează faptul că această Biserică apostaziată a renunțat la simplitatea și curăția ei de la început (vezi Apocalipsa 12,1), alegând privilegiile și bogățiile pământești oferite de împărații pământului.
Purpuriul și cărămiziul hainelor femeii erau culori care se obțineau în antichitate cu ajutorul unor vopsele scumpe. Doar membrii caselor împărătești își permiteau să le folosească pentru a-i deosebi de oamenii de rând. „Aceasta izbitoare înfățișare”, spune Adam Clarke, „reprezintă cel mai pompos și cel mai costisitor mod în care Biserica Latină a pus înaintea națiunilor ritualurile și ceremoniile închinării ei idolatre și corupte” (10).
Jean Vuilleumier remarcă faptul că purpura și stacojiul din îmbrăcămintea femeii corespund violetului și roșului aprins, culori impuse episcopilor și arhiepiscopilor pe de o parte, și cardinalilor pe de altă parte (12).
La rândul lui, Uriah Smith remarcă: „Îmbrăcămintea acestei femei este cu totul deosebită de a celei din capitolul 12,1, care e învăluită în soare. Purpură, stacojiu, aur, pietre scumpe și mărgăritare sunt podoabele desfrânatei. Desigur, această femeie – biserica, având amanți bogați pe împărații pământului, aceștia au înzestrat-o cu toate bogățiile și podoabele pământești.
Purpura și stacojiul sunt veșminte împărătești, și aceeași culoare roșie, purpurie și stacojie este culoarea papismului. Atât tronul pe care este purtat papa, când ia parte la solemnități, cât și baldachinul care este purtat deasupra lui, suita lui și el însuși, toate bisericile și palatele Romei și chiar pardoseala pe care calcă el sunt împodobite și așternute cu purpură și stacojiu. Cardinalii lui poarta veșminte purpurii și o pălărie la fel” (13).
„Ținea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei” – Imaginea este menită să înșele omenirea, căci aurul vasului presupune și un conținut valoros. În realitate el conține spurcăciuni și necurății ale desfrânării femeii, adică acele învățături false oferite lumii de o biserică ce s-a depărtat de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.
Nu întâmplător, o medalie comemorativă a unui jubileu, bătută la Roma din ordinul papei Leon al XII-lea, în 1823, avea pe față chipul papei, iar pe verso chipul unei femei (biserica) care ținea în mână un potir și ședea pe globul pământesc. În partea de jos a medaliei se află scris: „Sedet Super Universum” („Șade pe Univers”) (14).
A. Anderson spune despre această cupă că ea „nu este aceea a mântuirii, pentru care se ruga David în vechime (vezi Psalmul 116,13) , ci este plină de zei și contrafacerea doctrinelor, schimbarea Sabatului și nemurirea sufletului” (15).
Din punct de vedere al conținutului acestei cupe, Adam Clarke spune că „teoria nemuririi de la natură a sufletului a fost una dintre acele învățături rătăcite pe care Roma le-a împrumutat de la păgâni și le-a încorporat în religia creștină” (16).
Uriah Smith este de aceeași părere că „paharul sau potirul din mâna femeii, care este plin de grozăvii și de necurățeniile desfrânării ei, preînchipuie învățătura rătăcită pe care ea o predă poporului, cu toate teoriile și născocirile omenești care compun dogmele ei” (17).
Vers.5: „Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor pământului.”
„Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare” – Numele dat femeii desfrânate nu este întâmplător, căci Babilonul este un simbol al încurcăturii și confuziei, dar și al persecutării acelora care nu se supun voinței lui.
Acest nume simbolic care reflectă caracterul desfrânatei nu este scris direct pe frunte, ci pe o „banta eleganata”, legată de jur împrejurul capului. Desfrânatele romane din antichitate aveau obiceiul de a-și afișa numele în felul acesta (18).
Termenul de Babilon, așa cum am văzut deja, definește suma religiilor apostate și ecumenizate de la sfârșitul timpului, acea întreită uniune religioasă (ecumenică) formată din protestantismul apostaziat, spiritism (păgânism) și papalitate.
„Mama curvelor și spurcăciunilor pământului” – Expresia „mama curvelor” ne arată că Babilonul mistic al zilelor din urmă nu este o singura biserica, ci o familie întreagă de biserici care s-au abătut de la adevăr.
Vers.6: „Și am văzut pe femeia această îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Iisus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.”
Femeia desfrânată este văzută de Ioan beată, însă nu se vin, ci de sânge. Și nu de sângele oricui, ci de sângele sfinților. La păcatul de a desfrâna, ea l-a adăugat și pe acela de a-i ucide pe cei mai buni oameni de pe pământ, cei numiți de Cuvântul lui Dumnezeu „sfinți”. În limba greacă, cuvântul „beată” este la timpul prezent, ceea ce denotă o stare continuă de beție a acestei biserici decăzute, adică o atitudine constantă pe toată perioada în care ea a dominat viața Europei medievale.
Mirarea lui Ioan ajunge la culme. El nu s-a mirat văzând Roma păgână persecutându-i pe creștini, el însuși fiind o victimă a urii ei. Însă ca Biserica lui Christos să ajungă să-i ucidă pe cei mai buni creștini, și aceasta în Numele lui Dumnezeu, la aceasta nu se aștepta. Între Biserica apostolică atât de apropiată de idealul divin și Biserica de stat persecutoare a Evului Mediu era o deosebire atât de mare și neașteptată încât Ioan nu poate să-și stăpânească mirarea. El nu-și poate explica cum a putut să decadă atât de mult Biserica Domnului său.
În întunecata perioadă a dominației papalității, de la recunoașterea creștinismului ca religie de stat, și până la lovitura mortală dată ei de Revoluția franceză, în 1798, milioane de creștini care au îndrăznit să creadă altfel decât le era impus de Roma, au fost martirizați. În toată această perioadă, cei care au refuzat să bea din cupa plină cu vinul Babilonului (învățăturile rătăcite ale Bisericii apostaziate) au fost arși de vii, sfârtecați de mașinăriile diabolice inventate de Inchiziție, torturați, deposedați de avere, deportați, ostracizați și defăimați.
Cu această imagine a unei femei desfrânate, beată de sângele sfinților, se încheie viziunea primită de Ioan. În fața unor asemenea scene, este cât se poate de firească uimirea care l-a cuprins pe profet: „Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.”
Însă până la sfârșitul „Apocalipsei”, Ioan mai avea să vadă și alte scene care îi vor produce uimirea…
Explicarea viziunii
(vers.7‑18)
Comentariu
Vers.7: „Și îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îți voi spune taina acestei femei și a fiarei care o poartă, și care are cele șapte capete și cele zece coarne.”
Începând cu versetul 7, întregul capitol 17 cuprinde declarația îngerului cu privire la viziunea primită de Ioan. Versetele 8‑17 cuprind declarații în legătură cu „fiara”, iar versetul 18 cuprinde detalii legate de „femeia desfrânată”. În timp ce capitolul 17 se ocupă în principal cu fiara, capitolul 18 are în atenție judecata „curvei”.
Vers.8: „Fiara pe care ai văzut-o era și nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc și are să se ducă la pierzare. Și locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieții, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, și va veni.”
Este demn de remarcat că în explicațiile îngerului cele mai multe detalii sunt în legătură cu fiara, nu cu femeia. În versiunea greacă a Bibliei, atunci când îngerul vorbește despre fiară, folosește 243 de cuvinte, în timp ce în cazul femeii folosește doar 36 de cuvinte. Această deosebire vrea să arate intenția îngerului de a-l face pe Ioan să înțeleagă bine contribuția pe care această fiară a avut-o, mai întâi la succesul femeii, apoi la căderea ei.
„Fiara pe care ai văzut-o era, și nu mai este” – Este important de precizat la care moment din istoria fiarei se referă îngerul în explicațiile date lui Ioan: „era”, „nu mai este” sau „va veni”.
Să nu uităm că Ioan a fost „dus de Duhul într-o pustie” (vers.3), ceea ce ne arată că el a fost transportat, ca într-un fel de mașină a timpului, din vremea sa (sec. I d.Ch.) până în timpul sfârșitului, timpul judecării Babilonului mistic.
Așa cum am văzut în studiul capitolelor anterioare, fiara este simbolul biblic al unei puteri politice, în timp ce femeia este simbolul Bisericii lui Christos, fie Biserica curată, adevărată (femeia virtuoasă), fie Biserica decăzută, apostaziată (femeia desfrânată).
În explicațiile date de înger este demn de observat că fiara, nu femeia, dispare pentru un timp de pe arena lumii. Despre fiară, nu despre femeie, se spune că „era, nu mai este și va veni”. Aceasta înseamnă că Biserica apostaziata pe care o reprezintă femeia desfrânată nu a încetat să existe, lucru care nu este valabil și în dreptul fiarei care o susține.
Referitor la această sincopă în existența fiarei, D. Popa spune: „Recunoscută prin decretul lui Iustinian (538 d.Ch.), această putere apostată și-a început dominația în Roma și avea să dureze 1260 de zile profetice – 1260 de ani (vezi Daniel 7,25; Apocalipsa 11,3; 12,6; 12,14). În tot acest timp, ea a controlat scena politică a Europei, întronându-i pe împărați și excomunicându-i pe regii eretici. A primit însă o rană mortală pe timpul lui Napoleon, când generalul Berthier, din ordinul lui Napoleon, intră în Vatican, îl desființează ca stat și îl ia prizonier pe papa Pius al VI-lea. Această rana de moarte a primit-o în 1798.
Putem vedea aici o împlinire a acestui fragment profetic. Puterea care „era” a încetat să mai controleze, să se impună, începând – în acest caz – perioada „nu mai este”. Deși mulți scriitori din acel timp au crezut că ea nu se va mai ridica, lui Ioan i-a fost arătat însă că ea se va ridica din nou și va deveni iarăși ce a fost” (1).
Cu privire la revenirea pe scena lumii a fiarei „care era, nu mai este și va veni”, câteva date istorice recente sunt concludente:
– În 1870 este anunțată doctrina infailibilității papale.
– În 1929 este semnat Tratatul de la Lateran între Musolini și papa, prin care este recunoscut din nou statul Vatican și, în consecință, papa este din nou recunoscut ca un conducător politico-religios.
– În timpul pontificatului papei Ioan Paul al II-lea, influența Vaticanului în lume a crescut vertiginos, astfel încât la moartea lui reprezentanții tuturor religiilor creștine și necreștine, precum și șefii celor mai mari națiuni ale pământului s-au plecat în fața „unei puteri și mai mari”, după cum a relatat presa timpului.
Însă revenirea fiarei va aduce în viitor lucruri și mai spectaculoase, făcând ca întreaga lume să se „mire după fiară” (vezi Apocalipsa 13,3). „Am putea spune deci”, afirmă D. Popa în comentariul său, „că puterea politică a papalității a fost între 538 – 1798, ea nu a mai fost între 1798 – 1929, și că, în prezent, există” (2).
„Ea are să se ridice din Adânc” – Termenul „Adânc” (gr. „abussos”) se referă la un spațiu vast, nemărginit (vezi Marcu 5,10; Apocalipsa 9,1). În Septuaginta, acest termen se referă fie la adâncurile mării, fie la „locuința morților” (vezi Matei 11,23; Isaia 14,9; Proverbe 15,11).
Coborârea în „Adânc” ar însemna moartea fiarei ce pare a fi ucisă, iar ridicarea ei din același „Adânc” ar însemna revenirea ei la viață, făcând ca toți locuitorii pământului să se mire după fiară.
O paralelă între capitolele 13 și 17, în cazul în care cele două capitole se referă la același eveniment, ar duce la următoarele concluzii:
– Rănirea capului fiarei, ducerea ei în robie și „rana de sabie” (vezi Apocalipsa 13.3.10‑14) ar echivala cu coborârea fiarei în „Adânc” (Apocalipsa 17,8).
– „Moartea” fiarei din capitolul 13 ar echivala cu faza în care fiara din capitolul 17 se află în „Adânc”.
– Expresia „rana de moarte fusese vindecată” din capitolul 13 ar corespunde cu expresia „se va ridica din Adânc” din capitolul 17,8.
„Și are să se ducă la pierzare” – Revenirea fiarei nu va dura însă multă vreme. Deși profeția nu specifică timpul cât va mai supraviețui fiara după revenirea ei pe scena lumii, e evident că acest lucru nu va dura, iar finalul ei este hotărât de cer: pierzarea. Încă o dată suntem asigurați că în Uuniversul lui Dumnezeu păcatul și păcătoșii nu au niciun viitor.
„Și locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieții, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, și va veni.” – Este o declarație identică cu cea din capitolul 13,3.8, unde se spune că „tot pământul se mira după fiară”.
Cu privire la afirmația că „numele n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieții”, textul biblic din versiunea greacă poate avea două înțelesuri:
– Numele ce apar în cartea vieții nu au fost scrise acolo de la întemeierea lumii.
– Însăși cartea a existat de la întemeierea lumii.
Sensul corect al textului este: „Ale căror nume n-au fost scrise în cartea vieții ce există de la întemeierea lumii.”
Vers.9: „Aici este mintea plină de înțelepciune. Cele șapte capete sunt șapte munți pe care șade femeia.”
„Aici este mintea plină de înțelepciune” – Este demn de observat că aceeași idee, exprimată aproape identic, poate fi întâlnită și în capitolul 13: „Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere…” (vezi Apocalipsa 13,18).
Cuvintele îngerului ne arată că, pentru a descifra „taina” despre care i se vorbise lui Ioan (vers.5), este nevoie de înțelepciune. În profeție, realitatea este ascunsă într-o vorbire simbolică, iar pentru înțelegerea acestor simboluri și traducerea lor în realitate este nevoie într-adevăr de multă înțelepciune.
„Cele șapte capete sunt șapte munți pe care șade femeia” – În Biblie, dealurile și munții sunt simboluri deseori folosite în dreptul unor puteri politice sau al unor conducători (vezi Daniel 2,35; Ieremia 51,25; Isaia 2,2; 41,15; Psalmul 68,15,16). Cei șapte munți pe care șade femeia desfrânată reprezintă șapte imperii împreună cu conducătorii lor.
Jean Vuilleumier consideră că cele șapte capete-munți ale fiarei reprezintă șapte imperii: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma păgână, Imperiul papal al celor zece regate (Europa medievală), Europa democratică a secolului al XX-lea și Imperiul Roman papal redivivus. El vede în Europa democratică a secolului al XX-lea acea putere politică ce domină eclipsa politică a Vaticanului din această perioadă, prin promovarea principiilor de libertate religioasă și politică care sunt înscrise treptat în constituțiile celor mai multor state.
Însă această „eclipsă” a fiarei papale nu durează mult, căci profeția vorbește despre vindecarea rănii de moarte (vezi Apocalipsa 13,3.14) și revenirea fiarei din „Adânc” (Apocalipsa 17,8). Această revenire pe scena politică a lumii corespunde cu slăbirea generală a spiritului democratic, atât în domeniul politic, cât și în cel religios.
Înnoirea prestigiului fiarei are la bază mai multe cauze, după părerea lui J. Vuilleumier: delăsarea spirituală a bisericilor creștine, dominate tot mai mult de spiritul lumesc, crizele economice, conflictele sociale, povara tot mai îngrijorătoare a înarmărilor militare și amenințarea unui nou război mondial (3).
Maxwell are o listă asemănătoare cu a lui Vuilleumier în ceea ce privește cele șapte imperii: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Imperiul Roman, Roma creștină, Roma creștină în perioada rănii de moarte și Roma creștină redivivus.
Uriah Smith propune o altă listă a celor șapte imperii: Egipt, Asiria, Babilonul, Persia, Grecia, Roma păgână și Roma papală. Acești comentatori iau în considerare doar perioada de timp numită „timpul neamurilor”, de la prăbușirea regatului iudaic, distrugerea Ierusalimului și ducerea evreilor în robie.
„Comentariile Biblice AZS”, după ce prezintă diferitele variante de interpretare, ajunge la concluzia că „nu sunt suficiente dovezi pentru a îndreptăți o identitate dogmatică.”
Exista deci două linii mari de interpretare: una care începe lista celor șapte imperii cu Babilonul (Vuilleumier, Maxwell) , și alta care așază în capul listei Egiptul (U. Smith). Ambele variante întrunesc cerințele profetice, căci toate puterile amintite au în comun acțiunea lor îndreptată împotriva poporului lui Dumnezeu cu scopul vădit de a-l nimici.
Unii comentatori fac legătura între cei șapte munți pe care șade femeia desfrânată și Roma celor șapte coline. Literatura antică folosește deseori expresia „cetatea celor șapte munți (coline)” când se referă la Roma (Virgiliu, Cicero, etc.). Romanii aveau și o sărbătoare numită „septimontinalia”, iar pe monedele lui Vespasian, cetatea Romei era înfățișată prin chipul unei femei șezând pe șapte munți.
Vers.10: „Sunt și șapte împărați: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, și când va veni, el va rămânea puțină vreme.”
După interpretarea lui U. Smith, cele cinci imperii („împărați”) care au căzut sunt: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia și Grecia. „Împăratul” care „este” se referă la Roma păgână din timpul lui Ioan, iar cel care „n-a venit încă” este Roma papală (creștină) cu toate cele trei faze ale ei: perioada persecutoare (Evul Mediu), perioada de după 1798 când a primit lovitura de moarte, și ultima ei faza – Roma papală redivivus.
Conform variantei propusă de J. Vuilleumier, cele cinci imperii care au căzut sunt: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma păgână și Roma papală a Evului Mediu (sec. VI-XVIII). După el, judecata Babilonului se face după căderea acestor cinci „împărați”, în timpul Europei democratice a secolului al XX-lea. Când va veni cea de-a șaptea împărăție – Roma papală redivivus – ea „va rămâne puțină vreme”, arătând că timpul de acțiune al forțelor răului este limitat de Dumnezeu care va interveni pentru a pune capăt „tainei fărădelegii” (vezi 2 Tesaloniceni 2,7).
De asemenea, există și o altă interpretare care privește cifra șapte ca fiind simbolică (Lenski). Șapte fiind simbolul desăvârșirii, cele șapte împărății ar însemna, după părerea unor comentatori, totalitatea națiunilor pământului care au susținut împotrivirea față de Dumnezeu.
Vers.11: „Și fiara care era și nu mai este, ea însăși este al optulea împărat; este din numărul celor șapte și merge la pierzare.”
Textul adaugă un aspect nou la cele deja amintite: fiara care reînvie este al optulea împărat și totuși ea aparține celor șapte capete. Aici este înfățișată fiara în starea ei reînviată, după ce primise rana de moarte (vezi Apocalipsa 13,3.14) și coborâse în „Adânc” pentru o perioadă de timp – Roma papală redivivus. Majoritatea comentatorilor identifica fiara a fiind anticristul.
Încercând să explice enigma celui de-al optulea împărat care este din rândul celor șapte, M. Maxwell spune: „Să nu complicăm și mai mult problema. Fiara nu este al optulea cap. Este o fiară și toate cele șapte capete îi aparțin. Când adunăm șapte numere, avem un total care este al optulea număr. Dar acest al optulea număr aparține celor șapte; este suma și esența celorlalte. Când capul fiarei a primit „lovitura de moarte”, fiara, ca un tot, a fost în mod critic vătămată. Iar atunci când rana a fost „vindecată”, fiara, ca un tot, a fost vindecată.
În timpul cât fiara a fost în mod serios bolnavă, rivalul ei, animalul asemenea unui miel cu două coarne, a ocupat primul loc. Această fiară părea că va rămâne în mod permanent pe poziția aceasta; dar nu a fost așa. De fapt, animalul asemenea unui miel cu două coarne își oferă imediat serviciile lui „fiarei” pentru a o ajuta să revină, să ocupe locul central pe scena lumii. Fiara își revine și se ridică, ajungând astfel la apogeul ei, simbolizat prin cel de-al șaptelea cap.
Astfel, vedem că din cele „șapte capete”, cinci care au căzut sunt entități cunoscute de noi: Babilon, Persia, Grecia, Imperiul Roman (Roma păgână) și Roma creștină (papală). Roma creștină suferă în mod serios, bolește datorită „rănii de moarte” primite (perioada judecății – 1798‑1844). Deci noi trăim astăzi în timpul celui de-al șaselea cap, Roma creștină (papală) rănită. Este o perioadă fără precedent de separare a bisericii de stat. Ultimul cap, al șaptelea, va fi Roma creștină (papală) redivivus (reînviată) și, pe măsură ce își revine, fiara, în totalitatea ei (a opta) , va realiza deplină ei reactualizare” (4).
Vers.12: „Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împărați care n-au primit încă împărăția, ci vor primi putere împărătească timp de un an împreună cu fiara.”
Profeția biblică doar schițează evenimentele viitoare, de aceea este foarte prudent din partea noastră să fim reținuți în căutarea detaliilor. Evenimentele descrise începând cu versetul 12 aparțin exclusiv viitorului, mai precis timpului revărsării ultimelor două plăgi, când lumea va cunoaște realizarea unei coaliții între puterile statului și cele religioase pentru a se opune adevărului lui Dumnezeu și poporului Său.
Cei zece împărați se vor uni cu fiara în ultimul act al luptei dintre bine și rău. Zece este simbolul plinătății și, conform unor curente de interpretare, cifra are legătură cu cele zece puteri specificate în Daniel cap. 2, respectiv cu națiunile care au apărut după dezmembrarea Imperiului Roman de Apus. Este vorba aici de o confederație mondială realizată în zilele sfârșitului și îndreptată împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său. Această confederație este inspirată de demonii ieșiți din gura balaurului, a fiarei și a prorocului mincinos (vezi Apocalipsa 16,13‑16).
Deși nu putem înțelege în amănunțime derularea evenimentelor aparținând viitorului, conform celor explicate de înger aflăm că:
– Această unire aparține viitorului: „Zece împărați care n-au primit încă împărăția” (vers.12).
– Unirea va dura un timp foarte scurt: „Ei vor primi putere împărătească timp de un ceas” (vers.12).
– Unirea are la bază scopuri comune: „Toți aceștia au un singur gând și dau fiarei puterea și stăpânirea lor” (vers.13).
– Obiectivul unirii este lupta împotriva lui Dumnezeu: „Ei se vor război cu Mielul” (vers.14).
– Unirea se va destrăma și armele vor fi întoarse împotriva femeii desfrânate (Biserica apostaziată): „Cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara o vor urî pe curvă, o vor pustii și o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca și o vor arde cu foc” (vers.16).
Expresia „un ceas” (gr. „hora”) se referă la un timp nedefinit al cărui sens poate fi precizat doar de context. Astfel, „hora” poate însemna „zi” (vezi Marcu 6,35), „ceas” (vezi Luca 2,38), „vreme” (vezi 2 Corinteni 7,8; Filimon 15), „câtăva vreme” (vezi 1 Tesaloniceni 2,17), „pe înserate” (vezi Marcu 11,11). Folosirea acestui termen, deși nedefinit, ne arată că e vorba de o scurtă perioadă de timp, fără a se preciza lungimea ei.
Vers.13: „Toți au același gând și dau fiarei puterea și stăpânirea lor.”
Sfârșitul timpului de har surprinde omenirea făurind o coaliție politico-religioasă ce are ca unic scop lupta împotriva adevărului lui Dumnezeu și nimicirea poporului Său. Această confederație a puterilor lumii va fi realizată prin mijlocirea celor „trei duhuri necurate” asemănătoare unor broaște (vezi Apocalipsa 16,13.14).
Textul vorbește despre renunțarea din partea celor zece împărați la propria suveranitate, cu scopul realizării unei coaliții în jurul fiarei. „N-am putea vedea oare aici”, spune D. Popa în comentariul său, „germenele acestei uniri în Comunitatea Europeană (UE) de astăzi?” (5).
Vers.14: „Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui.”
Aici este descris „războiul zilei celei mari și a Dumnezeului Celui Atotputernic” (vezi cap.Apocalipsa 16,14) în care națiunile pământului, ecumenizate și federalizate sub conducerea fiarei, au un singur scop: să lupte împotriva adevărului și să nimicească poporul lui Dumnezeu.
Pregătirile pentru acest ultim război sunt făcute în timpul plăgii a șasea (vezi Apocalipsa 16,12‑16), dar el va avea loc în timpul plăgii a șaptea. Acest război final este descris pe larg în capitolul 19,11‑21.
Comentând acest pasaj, J. Vuilleumier spune următoarele:
– Văzând că nu pot rezolva problemele și crizele lumii, conducătorii națiunilor vor da papalității rolul de arbitru internațional.
– Această hotărâre va fi primită cu entuziasm de omenire, care vede în ea o nouă speranță de salvare de la o catastrofa generală.
– Noua ordine a lumii va impune restrângerea propagandei religioase protestante în țările catolice sau cu populație majoritar catolică.
– Țările protestante vor jertfi libertățile civile și religioase de dragul păcii și din rațiuni de stat.
– Doar micul grup al poporului lui Dumnezeu va continua să mărturisească în favoarea adevărului, intrând astfel în conflict cu noile puteri. Acestea vor reacționa prin emiterea de legi care vor afecta Biserica adevărată a lui Dumnezeu, legi care se vor ridica implicit și împotriva Domnului Christos (6).
„Armata” Mielului nu e formată din detașamente și regimente militare, ci din „cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El”, cei puțini care alcătuiesc „turma cea mică” a Mântuitorului (vezi Luca 12,32). Făgăduința este că ei vor birui ultima mare confederație a răului, și aceasta nu prin puterea lor, „căci lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul Oștirilor” (Zaharia 4,6).
Vers.15: „Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut și pe care șade curva sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.”
Acest verset reprezintă una dintre cheile profeției biblice. Apele sunt simbolul națiunilor pământului pe care șade femeia desfrânată – Biserica apostaziata. Imaginea este aceea a unui vast imperiu peste care femeia-biserică își exercită puterea. Care este acea biserica ce se bucură de o influența mondială și care are stăpânire universală? Răspunsul nu e greu de aflat.
Vers.16: „Cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara o vor urî pe curva, o vor pustii și o vor lăsă goală. Carnea i-o vor mânca și o vor arde cu foc.”
Iată o schimbare radicală de atitudine față de femeia – biserică desfrânată. Fiara, care inițial duce femeia în spatele ei, împreună cu cele zece coarne – împărați care au dat puterea lor fiarei, se vor întoarce împotriva femeii – biserica, „o vor urî, o vor pustii, o vor lăsa goală, o vor mânca și o vor arde cu foc.”
Se pare că sentința cerului rostită asupra Babilonului va fi îndeplinită chiar de fiară și cele zece coarne, după ce aceștia își vor da seama că au fost înșelați de seducțiile desfrânatei. Deoarece profeția vizează evenimente ce se vor desfășura în viitor, este riscant să facem afirmații categorice cu privire la modul în care acestea se vor derula. Detaliile profetice vor fi înțelese doar în momentul împlinirii acestor profeții.
Până atunci să reținem: Oricum va arăta viitoarea confederație a răului, ea nu va dura mult. Dumnezeu nu va îngădui răului să treacă de o anumită limită. Biruința finală este doar a celor „chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El” (vers.14).
Vers.17: „Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin și să dea fiarei stăpânirea lor împărătească până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.”
Găsim în acest verset reafirmarea unei idei enunțate anterior, și anume că fiara împreună cu cele zece coarne sunt instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru executarea sentinței divine împotriva Babilonului, pentru crimele săvârșite de acesta. Dumnezeu se va folosi chiar de puterile răului pentru a-Și aduce la îndeplinire propriile planuri cu privire la judecata desfrânatei. Vechii ei aliați vor deveni cei care o vor pustii și o vor arde cu foc, conform practicii din Vechiul Testament în care o femeie prinsă în adulter (fiica unui preot) era arsă cu foc (vezi Leviticul 21,9).
Vers.18: „Și femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împărații pământului.”
Explicațiile îngerului ajung în punctul în care femeia desfrânată este identificată cu „cetatea cea mare”. Pentru Ioan, această cetate era Roma, Babilonul timpului său. Profeția se referă însă la Babilonul mistic din timpul sfârșitului, acea putere anticristică ce se va lupta împotriva lui Dumnezeu și împotriva poporului Său.
Cele două detalii oferite de înger („cetatea cea mare” și „are stăpânire peste împărații pământului”) au menirea să impresioneze omenirea. Această manifestare de forță însă nu trebuie să-i sperie pe copiii lui Dumnezeu. Oricât de mare și promițătoare ar fi ultima confederație a răului, ea nu va dura mult, se va autodistruge și va dispărea odată cu plaga a șaptea și revenirea Domnului Christos.
Dumnezeu a hotărât în planul Său că nu păcatul, ci doar neprihănirea va avea viitor.
sursa: https://www.loribalogh.ro/