Categoria: Profetii biblice
Introducere
Pentru unii, cartea Apocalipsei este doar o descriere fantastică, fără înțeles și fără importanță pentru lumea modernă în care trăim. Cu toate acestea, „Apocalipsa” are o însemnătate fără egal pentru timpurile noastre, în mod deosebit pentru Biserica creștină care luptă și lucrează în timpul sfârșitului.
Profețiile „Apocalipsei” cuprind întreaga eră creștină, însă pentru ultima generație de credincioși ea capătă valențe noi, căci această carte se încheie cu scenele glorioase ale revenirii lui Christos și ale noii Creații. Însă până la acest măreț și mult așteptat eveniment mai sunt încă evenimente care trebuie să se împlinească din acest ultim act al luptei dintre bine și rău.
Capitolul 15 cuprinde un nou tablou, descriind o viziune care ne introduce în dramatismul revărsării celor șapte plăgi, o manifestare a mâniei divine neamestecată cu milă și revărsată asupra celor care vor fi respins în ultima generație chemarea la mântuire și adevărata închinare.
Mântuitorul a făcut o paralelă între potopul lui Noe și vremea sfârșitului: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au știut nimic până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului” (Matei 24,37‑39).
Într-adevăr, după cum pe vremea Potopului Dumnezeu mai întâi a avertizat lumea nelegiuită prin Noe, după care El a adus pierzarea asupra acelei generații care a refuzat salvarea, la fel în timpul sfârșitului, după avertizarea lumii prin soliile celor trei îngeri, Dumnezeu Își va revărsa mânia (indignarea) peste lumea nelegiuită care va fi refuzat chemarea la pocăință și adevărata închinare.
Din acest moment al închiderii harului nu mai există posibilitatea pocăinței (vezi Apocalipsa 22,11). Timpul de probă s-a încheiat, iar cei ce au refuzat chemarea de a se închina lui Dumnezeu, vor trebui să suporte consecințele alegerii lor.
Capitolul 15 este cel mai scurt dintre capitolele „Apocalipsei” și cuprinde două scene distincte:
1) Tabloul celor mântuiți aflați pe marea de sticlă, care cântă cântarea lui Moise și a Mielului
2) Tabloul Sanctuarului ceresc, care descrie pregătirea celor șapte îngeri însărcinați cu revărsarea pe pământ a celor șapte potire ale mâniei divine.
În cele două tablouri ni se înfățișează atât pedeapsa finală a celor nelegiuiți, cât și răsplata finală a celor drepți.
Comentarii
Vers.1: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare și minunat: șapte îngeri care aveau șapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.”
„Apoi am văzut în cer un alt semn mare și minunat” – Expresia „un alt semn” ne indică faptul că Ioan văzuse anterior și alte semne care i-au atras atenția. Primul „semn mare” e amintit în capitolul 12,1: „femeia învăluită în soare”, care simbolizează Biserica curată a lui Dumnezeu. Al doilea semn este prezentat în același capitol, în versetul 3: „un mare balaur roșu”, simbol al Diavolului care, împreună cu cele două fiare din capitolul 13 formează trinitatea falsă. Acest al treilea și ultim „semn” poartă amprenta sfârșitului, căci prin cele șapte plăgi mânia lui Dumnezeu (indignarea față de păcat) ajunge la finalul ei.
În cursul istoriei, Dumnezeu Și-a arătat deseori indignarea față de nelegiuirile oamenilor prin revărsarea unor pedepse: cele zece plăgi revărsate peste Egipt, Potopul, distrugerea Sodomei și Gomorei, nimicirea unor popoare prin război… Însă de fiecare dată acestea au fost amestecate cu har.
Trâmbițele nu sunt altceva decât pedepse divine date unei creștinătăți apostaziate. Însă niciodată nimicirea nu a fost totală. Prin năvălirile barbarilor, doar o partea a creștinătății a avut de suferit. Însă, în cazul celor șapte plăgi mânia divină nu va mai fi amestecată cu milă. Doar cei drepți, care au refuzat să se închine fiarei și icoanei ei și care au primit sigiliul lui Dumnezeu, vor fi ocrotiți în aceste momente dramatice.
„Șapte îngeri, care aveau șapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu” – Este a patra serie de șapte pe care o găsim în „Apocalipsa”: șapte biserici, șapte peceți, șapte trâmbițe, iar acum, șapte plăgi.
Acești șapte îngeri nu sunt altceva decât instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru aducerea la îndeplinire a judecăților divine. Cifra 7, ca simbol al desăvârșirii, ne arată faptul că lucrarea acestor îngeri va fi completă, deplină și definitivă.
Găsim aici răspunsul cerului la strigătul după dreptate al „sufletelor de sub altar” din pecetea a cincea, cei ce „fuseseră junghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră„: ” Până când, Stăpâne, Tu care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului? „ (Apocalipsa 6,9.10).
Acum, după ce ultimele invitații la pocăință au fost respinse de locuitorii pământului, a sosit ceasul răzbunării și dreptății divine. Și aceasta nu pentru că Dumnezeu ar fi însetat de sânge, ci pentru că istoria păcatului trebuie să se încheie definitiv, distrugând nelegiuirea astfel încât să nu mai existe „nici rădăcină, nici ramură” (vezi Maleahi 4,1), ca o garanție că această tristă experiență nu se va mai repeta niciodată.
Vers.2: „Și am văzut o mare de sticlă amestecată cu foc, și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei și ai numărului numelui ei.”
Un nou tablou luminos și încurajator pentru Biserica luptătoare ni se deschide înaintea ochilor. Avem privilegiul să contemplam în avans Biserica sfârșitului, cea biruitoare, după înălțarea ei la cer. Acest tablou triumfător ar trebui să ne motiveze pe fiecare dintre noi, astfel încât să dorim să facem parte din grupa celor biruitori.
„Și am văzut o mare de sticlă amestecată cu foc” – Marea amintită în acest tablou este aceeași cu cea din capitolul 4,6, acea „mare de sticlă asemenea cu cristalul”. În contextul capitolului 15, această mare are o particularitate: ea este amestecată cu foc. Acest amănunt ne comunică un mesaj special.
Menționarea focului se poate datora și faptului că întregul context se ocupă cu mânia lui Dumnezeu, simbolizată în Biblie prin foc, dar poate avea legătură și cu focul încercărilor prin care a trecut Biserica lui Christos înainte de a fi înălțată la cer.
Descriind tabloul maiestos al unui apus de soare tropical deasupra oceanului, R. A. Anderson aduce ideea apusului de istorie a păcatului: „Aceia care au fost martorii unui strălucitor spectacol, acela al unui apus de soare tropical, au avut numai o slabă idee a slavei pe care profetul încearcă să o descrie aici. În timp ce soarele se cufundă ca o minge de foc în ocean, acesta izbucnește în flăcări magnifice și fiecare val, cu creasta purpurie, transformă întreaga masă a oceanului întins în … flăcări și apă” (1).
Marea de sticlă este simbolul Providenței divine care, privită de sus, este la fel de clară ca și cristalul. Biserica lui Christos este văzută șezând pe această mare de sticlă, semn că ea se află în grija Providenței divine și nimeni nu-i poate face vreun rău.
Pentru Ioan, aflat în exil pe stâncoasa insulă Patmos, fiecare apus de soare peste nesfârșitele întinderi de apă ale Mediteranei trebuie să fi fost o încurajare deosebită cu privire la Providența lui Dumnezeu care nu lasă niciun fir de păr să cadă de pe capul nostru fără aprobarea cerului.
„Și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei și ai numărului numelui ei” – Acesta este adevăratul final care îi așteaptă pe credincioșii din toate timpurile. Chiar dacă pentru moment suferințele, persecuțiile și chiar moartea de martir au întunecat uneori perspectiva acestor credincioși, aici li se înfățișează viitorul luminos care îi așteaptă: viața veșnică trăită în prezența lui Dumnezeu și a ființelor cerești, în neprihănire și pace, departe de orice atingere a păcatului.
Textul ne asigură că nu păcatul, compromisul și închinarea la fiară au viitor, ci neprihănirea, integritatea și închinarea la adevăratul Dumnezeu.
Vers.3.4: „Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântărea Mielului. Și ziceau: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu ești sfânt, și toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea Ta, pentru că judecățile Tale au fost arătate „
„Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului” – Ca și în capitolul 14,3, biruitorii sunt auziți intonând un imn de laudă grandios la dresa lui Dumnezeu. Faptul că sunt asociate cântarea lui Moise cu cântarea Mielului ne arată că marea eliberare a poporului Israel din robia egipteană servește ca simbol al eliberării veșnice de sub robia păcatului, adusă prin jertfa Mielului lui Dumnezeu.
După cum Israelul după trup a fost martorul eliberării sale prin nimicirea egiptenilor, în urma revărsării celor zece plăgi, la fel, Israelul spiritual va fi martorul eliberării lui din robia păcatului prin revărsarea celor șapte plăgi asupra locuitorilor pământului. „Mântuirea începută de Dumnezeu prin Moise”, spune Uriah Smith, „va fi desăvârșită prin Iisus Christos, la venirea Sa” (2).
„Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” – A sosit momentul în care cei mântuiți vor realiza că în toate procedeele lui Dumnezeu cu oamenii El S-a purtat cu credincioșie, dreptate și iubire. Poate că atunci când treceau prin cele mai negre perioade ale luptei lor nu L-au înțeles întotdeauna pe Domnul lor.
Acum toate lucrurile devin clare și, copleșiți de înțelepciunea și dreptatea divină, nu pot fi opriți de a-L lăuda din tot sufletul lor. A sosit momentul în care caracterul lui Dumnezeu va fi reabilitat în întreg Universul și toate ființele create, inclusiv cele căzute, vor recunoaște că Dumnezeu este drept în toate căile și procedeele Sale.
Paralelismul dintre cântarea lui Moise (vezi Exodul 15), prima cântare din Biblie, și cântarea Mielului, ultima cântare consemnată în Biblie, ne arată că ele au expresii comune și se bazează pe experiențe asemănătoare. Dacă locuitorii pământului au rămas „mirați după fiară” și minunile ei, aici întâlnim o altfel de contemplare: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice!”
Imnul de slavă intonat de biruitorii fiarei se încheie cu trei declarații:
1) „Numai Dumnezeu este sfânt”, afirmație care se referă la puritatea morală care Îl caracterizează pe Creator.
2) „Toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea lui Dumnezeu”. Unii interpreți, scoțând această afirmație din contextul ei, susțin ideea unei mântuiri universale. Cu toate acestea, ținând cont de context, aici nu e vorba de așa ceva. Afirmația din cântarea Mielului vrea să precizeze că „Împărăția lui Dumnezeu va fi locul unei comuniuni a tuturor celor din toate națiunile care, cu bucurie, se consacră adorării lui Dumnezeu și se închină Lui în podoabe sfinte, podoabele ascultării de El și ale trăirii adevărurilor Lui mântuitoare” (3).
3) „Judecățile Tale au fost arătate”. Dumnezeu nu face nimic în ascuns. La vremea potrivită, El descoperă adevărul pentru a fi cunoscut de toate creaturile Sale.
Vers.5: „După aceea am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei.”
Templul ceresc este o realitate de netăgăduit, chiar dacă majoritatea creștinătății îl ignoră, pierzând în felul acesta ocazia de a cunoaște unele dintre cele mai importante adevăruri prezente. Acest Templu, amintit și în capitolul 11,19, este strâns legat de derularea Planului de Mântuire. Orice eveniment important de pe pământ sau din cer e legat de ceea ce se întâmplă acolo, căci Templul ceresc este statul major al luptei dintre bine și rău, locul din care pornesc poruncile lui Dumnezeu cu privire la marele conflict al veacurilor.
Ioan vede Templul ceresc deschizându-se pentru a doua oară. Această deschidere „nu se referă la tinda Templului, care nu a fost închisă niciodată”, spune Uriah Smith, „ci la deschiderea Sfintei Sfintelor unde se află „mărturia”, adică Cele Zece Porunci și mărturia lui Iisus. Această ușă – a Sfintei Sfintelor – s-a deschis odată, la împlinirea perioadei de 2300 de ani (Daniel 8,13.14), când Iisus a început ultima parte a serviciului Său de Mijlocitor, la 1844. Ioan a văzut această deschidere în capitolul 11,19. Așadar, Cortul mărturiei (Templul) s-a deschis la intrarea lui Iisus în Sfânta Sfintelor, ca Mare Preot la 1844, și se mai deschide odată când Iisus va termina acest serviciu și va ieși din Sfânta Sfintelor” (4).
Acest moment corespunde cu închiderea harului pentru omenire când, nemaifiind cine să mijlocească pentru păcătoși, întunericul se lasă peste lume, cu iminența revărsării judecăților lui Dumnezeu.
Vers.6: „Și din Templu au ieșit cei șapte îngeri care țineau cele șapte urgii. Erau îmbrăcați în in curat, strălucitor, și erau încinși împrejurul pieptului cu brâie de aur.”
Ieșirea celor șapte îngeri care L-au însoțit pe Mântuitorul în lucrarea Sa din Templu este dovada că serviciul de mijlocire s-a încheiat. Veșmintele lor, făcute din in strălucitor, simbolizează dreptatea și neprihănirea lor, iar brâiele de aur reprezintă demnitatea și autoritatea primită de acești îngeri de la Cel Atotputernic pentru a executa judecățile divine asupra oamenilor nelegiuiți. Cifra 7, cifră desăvârșirii, arată că puterea acestor îngeri este desăvârșită, iar lucrarea pe care o vor face va fi deplină.
Vers.7: „Și una dintre cele patru făpturi vii a dat celor șapte îngeri potire de aur pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor.”
„După cum Dumnezeu a dat lui Moise un toiag al puterii”, spune Uriah Smith, „prin care să execute pedepsele asupra Egiptului, tot astfel și aici, cei șapte îngeri primesc împuternicirea de a lovi pământul și pe locuitorii lui cu nimicire” (5).
Ținând cont că cele patru făpturii vii se află chiar lângă tronul ceresc (vezi Apocalipsa 4,6) și că cei șapte îngeri primesc potirele pline cu mânia divină pentru a fi revărsate pe pământ, putem trage concluzia că ceea ce urmează este acțiunea personală, directă a lui Dumnezeu. Potirele de aur pot face aluzie și la rugăciunea sfinților (Apocalipsa 5,8) care au astfel un rol în aducerea asupra lumii a dreptății divine.
Vers.8: „Și templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu și a puterii Lui. Și nimeni nu putea să intre în Templu până se vor sfârși cele șapte urgii ale celor șapte îngeri.”
În Vechiul Testament, atât cortul cât și templul au fost învăluite de nor ca semn al prezenței lui Dumnezeu. El apărea într-o astfel de slavă acoperită deoarece oamenii nu puteau sta în prezența Lui nemijlocită.
La sfințirea templului lui Solomon, preoții n-au putut intra din cauza prezenței divine care s-a manifestat prin norul care a umplut clădirea (vezi 1 Regi 8,10.11). Când Isaia L-a văzut pe Dumnezeu stând în Templul Său înconjurat de serafimi, „casa s-a umplut de fum” (vezi Isaia
6,4). De asemenea, Moise nu putea intra în Cortul întâlnirii din cauza norului prin care se manifesta slava lui Dumnezeu coborâtă peste cort (vezi Exodul 40,34.35).
Ideea pe care se pune accent nu este aceea că Dumnezeu este intangibil, că de El nu te poți apropia. Aici se scoate în evidență maiestatea și slava Sa în comparație cu slăbiciunea naturii umane. Umplerea cu fum a Templului simbolizează închiderea definitivă a harului. După acest moment, niciun serviciu preoțesc de mijlocire nu se va mai săvârși în el. Nimeni nu va mai putea intra în Templu până nu vor fi revărsate toate cele șapte plăgi. Slava lui Dumnezeu va umple Templul ceresc în așa măsură încât nicio ființă cerească nu va mai putea intra în el.
„În revărsarea plăgilor”, spune D. Popa, „noi trebuie să vedem și să reținem atitudinea intransigentă și de opoziție a lui Dumnezeu față de păcat” (6).
Apostolul Pavel descrie această stare de lucruri în 2 Tesaloniceni 1,5‑10 astfel: „Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veți fi găsiți vrednici de Împărăția lui Dumnezeu pentru care suferiți. Fiindcă Dumnezeu găsește că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Iisus Christos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut…”
Însă toate aceste lucruri, care urmează să se întâmple, sunt descrise pe larg în capitolul următor, fiind invitați să asistăm la manifestarea puterii lui Dumnezeu și împlinirea dreptății Sale.
Apocalipsa capitolul 16 – Cele șapte plăgi
Considerații generale
Capitolul 16 prezintă tabloul judecății finale adusă asupra acelora care au respins ultimele chemări și avertizări divine, rostite prin glasul celor trei îngeri.
Profeții Vechiului Testament au scris mult despre această zi. Isaia o numește „o zi de răzbunare a Domnului”, când locuitorii pământului vor lâncezi, veselia va înceta, iar orașele vor fi nimicite (vezi Isaia 34,8). Daniel se referă la acest moment numindu-l „o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceea” (Daniel 12,1).
Profetul Amos vorbește și el despre un timp în care popoarele vor fi în jale, alergând „de la o mare la alta” pentru a căuta un cuvânt din partea Domnului, dar nu-l vor găsi (vezi Amos 8,11.12). Iar Țefania vorbește despre „o zi de mânie, o zi de necaz și de groază, o zi de pustiire și nimicire, o zi de întuneric și negură, o zi de nori și de întunecime…” (Țefania 1,14‑18).
Sfârșitul care se apropie de locuitorii necredincioși ai pământului este teribil. Glasul harului divin nu se mai aude chemându-i pe oameni la pocăință, iar mijloacele folosite de Dumnezeu până acum pentru salvarea păcătoșilor încetează.
Soliile celor trei îngeri au fost ultimele eforturi ale cerului pentru salvarea ultimei generații. Însă, deși Evanghelia a mers din țară în țară și din localitate în localitate, ajungând la fiecare suflet omenesc, pentru cei mai mulți mesajul ei a rămas zadarnic. Puțini, foarte puțini au luat în seamă mesajul iubirii divine, iar aceștia formează mica „turmă” a Bisericii Rămășiței, cei sigilați de Dumnezeu și puși la adăpost în acest timp de strâmtorare fără precedent.
Faptul că Dumnezeul iubirii aduce la îndeplinire astfel de judecați teribile asupra celor ce au nesocotit chemarea la pocăință ar putea să ne surprindă. Privite însă dintr-un alt punct de vedere, judecățile lui Dumnezeu nu sunt altceva decât răspunsul cerului la complotul urzit de „balaur” și cele două „fiare” din capitolul 13 împotriva poporului lui Dumnezeu.
De asemenea, judecățile divine revărsate sub forma celor șapte plăgi finale reprezintă și un răspuns al lui Dumnezeu la rugăciunea „sufletelor de sub altar”, a creștinilor persecutați și omorâți pentru credința lor de-a lungul veacurilor: „Până când, Stăpâne, Tu care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apocalipsa 6,10).
Deși revărsarea plăgilor va fi un timp de strâmtorare fără precedent pentru locuitorii pământului (vezi Daniel 12,1), poporul lui Dumnezeu va fi în siguranță. La fel cum poporul Israel a fost ocrotit în timpul celor zece plăgi căzute peste Egipt, Biserica lui Christos va sta „sub ocrotirea Celui Prea înalt și se va odihni la umbra Celui Atotputernic” (Psalmul 91,1).
Făgăduințele Psalmului 91 sunt consemnate în Scripturi în mod deosebit pentru credincioșii care vor trăi acele clipe de groaznică strâmtorare: „Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopții, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua ‘namiaza mare. O mie să cadă alături de tine, și zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii și vei vedea răsplătirea celor răi” (Psalmul 91,5‑8).
O comparație între această ultimă serie de plăgi și cele redate în cele șapte trâmbițe scoate în relief câteva deosebiri:
1) Trâmbițele, care sunt judecați divine aduse asupra creștinătății apostaziate, cad doar peste o parte a pământului („a treia parte” – capitolul 8,7‑12), în timp ce plăgile sunt globale („toate ostroavele au fugit” – capitolul 16,20; „a murit orice făptură vie” – capitolul 16,3).
2) Pedepsele trâmbițelor au menirea de a chema la pocăință, în timp ce ultimele plăgi sunt doar pedepse cu scopul de a executa judecata lui Dumnezeu.
3) Pedepsele trâmbițelor îi afectează indirect pe oameni, în timp ce plăgile din capitolul 16 duc la nimicirea lor completă.
4) În timp ce trâmbițele au durat perioade îndelungate din istoria creștinismului, cele șapte plăgi vor avea o durată limitată, relativ scurtă. Referitor la acest aspect, unii comentatori consideră că precizarea din Apocalipsa 18,8: „într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea și foametea” sugerează că plăgile vor cădea într-o singură generație de oameni, durând o zi profetică, adică un an real (1).
Întrebarea care se ridică în mintea fiecărui cercetător al profeției din Apocalipsa este dacă plăgile din capitolul 16 vor fi reale sau limbajul este simbolic. Expresii ca: „o rană rea și dureroasă”, „ca sângele unui om mort”, „oamenii își mușcau limbile de durere„, „o grindină mare ale cărei boabe cântăreau aproape un talant” par să descrie niște situații cât se poate de reale.
Pe de altă parte, alte expresii ca: „întuneric”, „scaun de domnie”, „tronul fiarei”, „trei duhuri necurate care semănau cu niște broaște” și care sunt văzute ieșind din „gura balaurului, a fiarei și a proorocului mincinos” sunt evident simbolice, necesitând unele interpretări. Pentru acest fapt, comentatori ca M. Maxwell consideră că unele plăgi trebuie înțelese literal, în timp ce altele trebuie înțelese simbolic (2).
Plăgile sunt revărsate succesiv în decursul unei perioade relativ scurte. Faptul că în timpul plăgii a cincea oamenii sunt văzuți încă suferind de rănile pricinuite de plaga întâi este un argument în acest sens.
Aceste judecăți cad asupra aceleiași generații de oameni, unii fiind nimiciți instantaneu, în timp ce alții supraviețuiesc o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, în final dispărând și ei de pe pământul celor vii.
Ioan nu ne spune momentul în care vor începe să cadă judecățile lui Dumnezeu, însă contextul ne arată clar acest timp. Deoarece plăgile îi lovesc pe cei ce au primit semnul fiarei și s-au închinat icoanei fiarei (vezi Apocalipsa 16,2), dovedește ca ele vor cădea după ce se va fi ridicat „chipul fiarei” și după ce oamenii vor primi fie „semnul fiarei”, fie „sigiliul” („pecetea”) lui Dumnezeu.
Cele șapte plăgi finale nu pot fi comparate cu niciuna dintre judecățile căzute peste omenire în timp ce Domnul Christos a mijlocit în Sanctuarul ceresc. Ele sunt numite „vinul mâniei lui Dumnezeu turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” (vezi Apocalipsa 14,10). Dacă toate pedepsele căzute peste pământ până în acest moment au fost amestecate cu harul și mila lui Dumnezeu, aceste ultime judecăți nu mai conțin milă.
De ce astfel de pedepse din partea unui Dumnezeu pe care Biblia Îl descrie ca fiind iubitor? Ce rost mai au ele când cei nelegiuiți oricum vor pieri? De ce Mântuitorul nu vine pentru a pune capăt istoriei păcatului, fără să mai reverse aceste plăgi?
Unul dintre raționamentele care fac din revărsarea ultimelor șapte plăgi o necesitate este acela de a descoperi spiritul de răzvrătire care stăpânește inima celor loviți de aceste pedepse. Din descrierea primelor patru sau cinci plăgi, observăm că oamenii, în loc să regrete păcatele lor, Îl hulesc și mai înverșunat pe Dumnezeu. Deși aceste plăgi ar trebui să-i trezească pe oameni la realitate, făcându-i conștienți că au luptat împotriva lui Dumnezeu, ei se înverșunează în păcat și răzvrătire.
Scenele acestor ultime judecăți căzute peste lume dovedesc natura păcătoasă a omului și scot în evidență un mare adevăr: neghina nu va deveni niciodată grâu, ci va rămânea tot neghină până la capăt (vezi Matei 13,24‑30; 36‑43). În acest fel nimicirea lor este un act de dreptate divină, întărind și mai mult încrederea celor credincioși în Dumnezeul căruia I se închină.
Apocalipsa capitolul 16 – Descrierea plăgilor
Comentariu
Vers.1: „Și am auzit un glas tare care venea din Templu, și care zicea celor șapte îngeri: „Duceți-vă și vărsați pe pământ cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu.”
Ioan aude o voce plină de autoritate, care vine din Templu, locul șederii lui Dumnezeu. Vocea nu este identificată, însă tonul și intensitatea ei ne arată că cel care rostește porunca este în directă legătură cu tronul lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, având în vedere că în capitolul anterior ni se spune că în Templu nu va mai putea intra nimeni până nu se vor sfârși cele șapte plăgi, este mai mult ca sigur că vocea autoritară este glasul lui Dumnezeu care poruncește începerea executării sentinței.
Lucrarea pedepsirii este străină de caracterul lui Dumnezeu, însă ea trebuie îndeplinită pentru a satisface dreptatea și pentru a elimina pentru totdeauna păcatul din Univers.
Ioan nu precizează momentul în care cei șapte îngeri primesc porunca de a revărsa peste lume potirele mâniei divine, însă putem înțelege din contextul biblic că aceasta se va întâmpla după ce lumea va fi avertizată prin soliile celor trei îngeri și după ce timpul de har se va fi sfârșit. Așadar, marea strâmtorare prin care va trece omenirea va avea loc cu puțin timp înainte de revenirea Domnului Christos.
Prima plagă
Vers.2: „Cel dintâi s-a dus și a vărsat potirul lui pe pământ. Și o rană rea și dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei.”
Cea mai arzătoare problemă legată de cele șapte plăgi este clarificarea limbajului folosit în descrierea lor: este simbolic sau literal?
Cu privire la această primă plagă, nu avem niciun motiv să credem că ea nu va fi literală, că nu se va întâmpla aievea. Urgia este aproape identică cu cea de-a doua plagă revărsată asupra egiptenilor, când „niște bube rele, pricinuite de bășici fierbinți”, au lovit atât pe oameni, cât și animalele (vezi Exodul 9,10.11). După cum plaga căzută asupra egiptenilor a fost cât se poate de reală, la fel putem considera că și această primă plagă din seria celor șapte va fi reală.
Momentul de început al revărsării plăgilor va găsi omenirea împărțită în două clase distincte: 1) – o majoritate a omenirii care a primit semnul fiarei și 2) – o minoritate care a primit sigiliul lui Dumnezeu. Prima plagă, asemenea celorlalte șase, nu îi va afecta decât pe cei care au primit semnul fiarei și s-au închinat icoanei ei.
„Rana rea și dureroasă” (gr. „helkos” – bubă ce supurează) care îi va lovi pe închinătorii fiarei nu va avea leac prin mijloacele moderne de tratament. De altfel, timpul relativ scurt în care vor cădea plăgile și suferințele provocate de acestea nu vor permite omenirii să găsească tratamentele corespunzătoare.
Același cuvânt, care descrie suferințele aduse de prima plagă, este folosit și în cazul lui Iov (vezi Iov 2,7). Unii comentatori, cum este D. Ford, bazați pe faptul că Septuaginta folosește același cuvânt „helkos” cu referire la lepră (vezi Leviticul 13), consideră că „rana rea și dureroasă” din plaga întâi ar fi lepra. Însă lepra nu este dureroasă, fiind tratată de medicina modernă, în timp ce despre rana produsă de prima plagă se specifică faptul că e „dureroasă”.
Sunt comentatori (de ex. R. H. Charles) care susțin că prima plagă este universală. „Comentariile Biblice AZS” infirmă această idee, iar E. G. White susține că plăgile „nu sunt generale, căci locuitorii pământului ar fi atunci toți nimiciți” (1).
Alți comentatori susțin ca prima plagă s-a împlinit în timpul Revoluției Franceze, când răul social și moral a izbucnit fără precedent. Această interpretare nu este plauzibilă, ținând cont de cel puțin două aspecte:
1) Revoluția Franceză a lovit doar Franța, în timp ce despre plaga întâi nu ni se spune că ar fi localizată undeva pe glob.
2) La sfârșitul secolului al XVIII-lea, când a izbucnit Revoluția Franceză, nu se punea problema închinării la fiară și la icoana ei și nici semnul fiarei nu devenise o realitate. Toate acestea sunt de domeniul viitorului.
Pentru cei care vor refuza să se închine fiarei și icoanei ei, neprimind semnul ei, Dumnezeu are o făgăduință prețioasă: „Nu trebuie să te temi… de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua ‘namiaza mare. O mie să cadă alături de tine și zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii și vei vedea răsplătirea celor răi… Nicio nenorocire nu te va ajunge și nicio urgie nu se va apropia de cortul tău.” (Psalmul 91,5‑8.10)
Plaga a doua
Vers.3: „Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Și marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Și a murit orice făptură vie, chiar și tot ce era în mare.”
La suferințele cauzate de „rana rea și dureroasă” a primei plăgi se adaugă încă una: vastele întinderi de apă ale planetei se vor preface în sânge, „ca sângele unui om mort”.
Nu poate exista o imagine mai respingătoare decât aceea a sângelui unui om mort. Nesfârșitele întinderi de apă ale marilor și oceanelor, care găzduiesc marile porturi ale lumii și care facilitează comerțul între popoare, se vor transforma în sânge, asemenea primei plăgi care i-a lovit pe egipteni (vezi Exodul 7,20.21).
„Toate porturile lumii”, spune Uriah Smith, „toți marinarii și corăbierii, toate stațiunile balneare de pe țărmurile mărilor, acolo unde se comit desfrânările cele mai mari, primesc acum cea mai grozavă lovitură” (2).
Transformarea apei în sânge înseamnă practic încetarea vieții. Viețuitoarele din acest mediu vor muri, iar lumea începe să devină de nelocuit. Astfel, putem înțelege tot mai clar afirmația biblică despre pământul care va deveni pustiu și gol. De ce sânge? Pentru că toți cei care au fost însetați de sângele copiilor lui Dumnezeu vor trebui să fie săturați cu sânge.
Unii comentatori (de ex. J. Vuilleumier) consideră că marea la care se face referire în plaga a doua este Mediterana, iar cei care vor fi în mod deosebit loviți vor fi popoarele maritime.
În cazul în care am considera că limbajul folosit în plaga a doua este simbolic, situația nu ar fi mai puțin dramatică. M. Maxwell vede în marea transformată în sânge o distrugere în masă, omenirea scăldată în sânge, un război global purtat în condițiile tehnicii militare de astăzi.
Însă, ca și în cazul primei plăgi, nu avem niciun motiv să credem că plaga a doua nu va fi reală, mai ales că există un precedent: prima plaga revărsată peste egipteni în timpul Exodului (vezi Exodul 7,20.21).
Deși tabloul descris în plaga a doua este cât se poate de dramatic, cei sigilați cu sigiliul lui Dumnezeu nu au de ce să se teamă. Acestora, profetul Isaia le dă asigurarea din partea lui Dumnezeu: „Acela va locui în locuri înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine și apa nu-i va lipsi” (Isaia 33,16; 41,17.18).
Plaga a treia
Vers.4‑7: „Al treilea a vărsat potirul lui în râuri și în izvoarele apelor. Și apele s-au făcut sânge. Și am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept ești tu, Doamne, care ești și care erai! Tu ești sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinților și al prorocilor, le-ai dat și tu să bea sânge. Și sunt vrednici. „Și am auzit altarul zicând: „Da, Doamne, Dumnezeule Atotputernice, adevărate și drepte sunt judecățile Tale.”
Dacă plaga a doua va lovi doar țările maritime, această a treia plagă extinde suferințele și în interiorul continentelor, spre țările îndepărtate. Solia celor trei îngeri i-a chemat pe oameni să se întoarcă de la idolii lor și să se închine adevăratului Creator, Cel care a făcut „marea și izvoarele apelor” (vezi Apocalipsa 14,7). Refuzând să dea curs chemării harului, oamenii sunt confruntați din ce în ce mai mult cu perspectiva morții, căci fără apă nu există viitor pentru omenire.
Prin căderea acestei plăgi „sufletele de sub altar”, care au strigat către Dumnezeu pentru dreptate și răzbunare, sunt satisfăcute (vezi Apocalipsa 6,9‑11). Chiar „îngerul apelor” face această constatare: „Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinților și al prorocilor, le-ai dat și Tu să bea sânge. Și sunt vrednici” (Apocalipsa 16,6).
Expresia „îngerul apelor” este strâns legată de credința iudeilor potrivit căreia îngerii sunt însărcinați să răspundă de anumite compartimente ale Creației. Astfel, avem amintit aici pe „îngerul apelor”, apoi, în capitolul 7,1, pe cei patru îngeri care țin cele patru vânturi, iar în capitolul 14,18, este amintit îngerul care are stăpânire asupra focului.
Textul care redă cea de-a treia plagă este singurul loc din Scriptură în care ni se spune că „altarul a vorbit”. Desigur, este o vorbire figurată, ca și în cazul sângelui lui Abel care „strigă din pământ” la Dumnezeu (vezi Geneza 4,10).
Plaga a patra
Vers.8.9: „Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Și soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Și oamenii au fost dogorâți de o arșiță mare și au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii, și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.”
Pe măsură ce plăgile sunt revărsate asupra oamenilor, suferințele lor se înmulțesc. Cei care au supraviețuit primei plăgi, loviți de „rana rea și dureroasă”, în loc să găsească apă cu care să-și astâmpere setea, au parte de sânge, „ca sângele unui om mort”. Iar acum, în timpul plăgii a patra, în loc să găsească răcoarea dorită, care să le aline suferințele, au parte de o arșiță cumplită.
Dacă primele trei plăgi sunt revărsate peste pământ, mare, râuri și izvoare, iar următoarele trei sunt revărsate peste soare, scaunul de domnie al fiarei și râul Eufrat, ultima plagă, a șaptea, va fi revărsată „în văzduh”, în aer.
Prezența soarelui dogoritor în cadrul judecăților lui Dumnezeu nu este întâmplătoare. Toate popoarele păgâne s-au închinat soarelui, cultul lui pătrunzând și în poporul Israel din vechime, dar și în creștinismul de mai târziu. Dacă în cazul egiptenilor adoratori ai soarelui (Ra), cea de-a noua urgie a constat în întunecarea lui timp de trei zile (vezi Exodul 10,21‑23), în cazul plăgii a patra soarele va dogorî așa cum nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria omenirii.
În zilele lui Ilie, închinarea la soare a avut ca urmare o secetă care a durat trei ani și jumătate. Izabela, soția regelui Ahab, corupsese Israelul să se închine zeului Baal – zeul soarelui. În acea situație, Dumnezeu S-a folosit chiar de obiectul adorării lor pentru a-i pedepsi pe oamenii idolatri.
Dar, ca și în cazul egiptenilor care, în loc să se pocăiască, s-au împietrit și mai mult față de apelurile lui Dumnezeu, în timpul plăgii a patra oamenii vor avea aceeași atitudine de răzvrătire, hulind Numele Creatorului. Această plagă are menirea să scoată la lumină natura păcătoasă a oamenilor, spiritul care îi stăpânește pe cei nelegiuiți, justificând hotărârea lui Dumnezeu de a aduce peste lume judecățile Sale.
Pentru biruitorii fiarei soarele nu va fi un blestem, căci „Domnul Dumnezeu este un soare și un scut” (vezi Psalmul 84,11). Pentru ei este dată făgăduința: „Dar pentru voi, care vă temeți de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii și tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4,2).
Plaga a cincea
Vers.10.11: „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Și împărăția fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii își mușcau limbile de durere. Și au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor și din pricina rănilor lor rele, și nu s-au pocăit de faptele lor.”
Se poate observa, din relatarea progresivă a plăgilor, că acestea nu-i nimicesc pe toți oamenii. În plaga a cincea ni se spune că „oamenii își mușcau limbile de durere”. Aceștia sunt cei care au fost loviți cu „rana rea și dureroasă” din prima plagă și care, iată, au supraviețuit până în timpul revărsării celei de-a cincea plăgi.
Plaga a cincea se aseamănă mult cu penultima urgie căzută peste egipteni (întuneric de trei zile – vezi Exodul 10,21‑23) și va avea același efect ca și în vechime: împietrirea inimii până la hulirea Numelui lui Dumnezeu.
„Scaunul de domnie al fiarei” este identificat de comentatori ca Uriah Smith, Vuilleumier, Matthew Henry și alții ca fiind „Roma, Babilonul mistic, capul imperiului antihrist” (3). D. Popa susține această interpretare în a sa „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, afirmând că „scaunul de domnie al fiarei este reședința ei, cetatea Romei” (4).
Plaga a cincea nu aduce suferințe fizice suplimentare oamenilor. Suferințele celor nelegiuiți vor fi mai mult de natură morală căci, spune Matthew Henry în comentariul său, „aceeași cetate, același oraș care a fost centrul lor politic, izvorul învățăturilor lor, al pompei și al plăcerilor lor, a ajuns un izvor de întuneric, durere și chin” (5).
Urmărind același fir al interpretării plăgilor ca și până acum, întunericul din plaga a cincea pare a fi cât se poate de real și, cu frigul și mizeria care îl vor însoți, el va deveni un simbol al nopții care acoperă popoarele. După arșița plăgii a patra, lipsa căldurii și luminii va fi cu atât mai intensă și dureroasă pentru cei nelegiuiți.
Fiara care și-a asumat rolul de putere mondială, dictând nu doar în probleme de conștiință, ci și în cele legate de domeniul social, politic, economic și religios, este acum învăluită ea însăși în întuneric pentru ca lumea să vadă în cine s-a încrezut, de cine a ascultat, cu cine s-a asociat și cui i s-a închinat.
Zeificată de lume, fiara este lovită chiar în reședința ei, în ciuda eforturilor ei de a-și păstra imaginea și autoritatea. Cei care s-au închinat fiarei acum o disprețuiesc, văzând că ea nu-i poate ajuta pe oameni să scape de aceste suferințe teribile.
Plaga a șasea
Vers.12: „Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraților care au să vină din Răsărit.”
Dacă în cazul primelor cinci plăgi există în rândul comentatorilor o oarecare unitate de vederi cu privire la interpretarea lor, în cazul plăgii a șasea diferențele de interpretare sunt notabile. Expresii ca „Eufrat”, „împărații de la Răsărit” și „Armaghedon” sunt înțelese diferit, de-a lungul timpului cristalizându-se două interpretări:
1) Comentatori ca J. Vuilleumier, U. Smith și Haskell consideră că expresia „râul cel mare, Eufrat” se referă la Imperiul Otoman. Secarea Eufratului ar însemna, conform acestei interpretări, decăderea treptată a puterii turcești și a mahomedanismului în general, pregătind astfel calea popoarelor asiatice de a invada Europa.
Întâlnirea celor două mari forțe ar avea loc în valea Meghido, numită și câmpia Izdraelon sau Izreel, o vale având lățimea de 30 km și lungimea de 40 km de pe teritoriul Palestinei. De-a lungul timpului, în această vale s-au dat mai multe bătălii importante: lupta evreilor cu madianiții pe vremea judecătorilor, lupta regelui Franței, Filipe August, împotriva turcilor în cea de-a treia cruciadă, precum și bătălia dată de Napoleon împotriva turcilor, înainte de a părăsi Egiptul.
2) A doua interpretare, susținută de comentatori ca R. A. Anderson și Maxwell, consideră că termenul „Eufrat” se referă la întreaga omenire aflată sub stăpânirea Babilonului mistic, pe baza cheii profetice din Apocalipsa 17,15: „Apele pe care le-ai văzut, pe care șade curva, sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.”
Prin secarea Eufratului se poate înțelege retragerea sprijinului dat de omenire Babilonului mistic, în timp ce expresia „împărații de la Răsărit” ar face referire la Domnul Christos și cei care Îl vor însoți la a doua Sa venire.
Dacă prima interpretare prezintă Armaghedonul ca pe un conflict politic, atingând apogeul la revenirea lui Christos, conform celei de-a doua viziuni interpretative, conflictul este strict religios, puterile națiunilor unindu-se împotriva rămășiței poporului lui Dumnezeu. Diferența majoră între cele două linii de gândire constă în interpretarea expresiilor „Eufrat”, „împărații de la Răsărit” și „Armaghedon”.
Pentru unii comentatori aceste expresii au o valoare literală, geografică, în timp ce pentru alții ele au o semnificație simbolică. Totuși, așa cum subliniază „Comentariile Biblice AZS”, între cele două linii de interpretare există numeroase puncte comune, enunțate de D. Popa în comentariul său:
1) Lupta de la Armaghedon este ultima mare bătălie din istoria omenirii și se află încă în viitor.
2) Eufratul simbolizează ființe omenești.
3) Cele trei duhuri necurate (vezi vers.13) reprezintă cele trei mari forțe religioase ale lumii: păgânismul sau spiritismul, papalitatea și protestantismul.
4) Pregătirile pentru această ultimă bătălie au loc în timpul plăgii a șasea, dar bătălia va fi dată în timpul plăgii a șaptea.
5) Într-o anumită fază a bătăliei vor fi folosite arme reale.
6) Vărsarea de sânge va fi fără precedent și toate națiunile pământului vor participa la luptă.
7) Revenirea Domnului Christos va pune capăt luptei de la Armaghedon.
8) Sfinții vor fi martori la această ultimă bătălie, însă nu vor participa la ea (6).
Majoritatea comentatorilor sunt de acord că „secarea Eufratului” nu se referă la o secare reală, fizică, a apelor acestui fluviu, ci avem de-a face cu un simbol al unor mari mulțimi de oameni (vezi Apocalipsa 17,15). Dacă prima linie de gândire vede în Eufrat națiunea turcă și mahomedanismul, în general, pierzându-și treptat puterea și influența în lume, cea de-a doua linie de gândire consideră Eufratul ca fiind un simbol al Babilonului modern – creștinismul apostaziat.
Acesta, deși se sprijină pe „ape mari”, adică pe o parte însemnată a popoarelor lumii, în timpul celei de-a șasea plăgi va pierde definitiv sprijinul omenesc dat de puterile lumii. Prin „împărații de la Răsărit”, adepții primei interpretări înțeleg națiunile aflate la răsărit de Mesopotamia, respectiv popoarele Orientului Îndepărtat (China, Japonia, India, chiar și Rusia), în timp ce susținătorii celei de-a doua interpretări cred că este vorba de Domnul Christos și cei care Îl vor însoți la a doua Sa venire.
Termenul „Armaghedon” este identificat de prima categorie de comentatori prin valea Meghido din Palestina, numită și valea Izreel, o vale foarte largă și roditoare, aflată la 30 km sud de Haifa. Valea este înconjurată de munți și are o importanță strategică deosebită, aici încrucișându-se principalele drumuri comerciale de altă dată. Însuși termenul „Meghido” înseamnă „locul unei mari mulțimi”, sau „muntele masacrului”.
A doua categorie de comentatori înțeleg prin „Armaghedon”o sumă de situații și evenimente care vor exista pe pământ și care vor pregăti calea pentru Domnul Christos și oștile cerești în triumful lor asupra Babilonului modern.
Uriah Smith consideră că plaga a șasea este o pedeapsă divină revărsată supra lumii musulmane care nu L-a recunoscut pe Domnul Christos ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii, înlocuindu-l cu profetul Mahomed. Tot el vorbește de „pericolul galben” și de posibilitatea unei invazii a popoarelor asiatice pe urmele vechilor popoare migratoare conduse de Attila, Gingis – Han sau Timur Lenk (7).
Jean Vuilleumier vede lucrurile aproape identic, considerând că pierderea puterii turcești pregătește calea unei invazii a popoarelor asiatice (Japonia – „Tara Soarelui Răsare”) (8).
Referitor la versetul 12, Leon Morris remarcă faptul că în Vechiul Testament acțiunile mai deosebite ale lui Dumnezeu au fost însoțite de secări de ape. Astfel s-a întâmplat cu Marea Roșie și Iordanul în timpul Exodului (vezi Exodul 14,21; Iosua 3,16). Împlinirea unor profeții este legată și ea de secarea unor ape (vezi Isaia 11,15; Ieremia 51,36; Zaharia 10,11). Același comentator remarcă faptul că în cazul cuceririi Babilonului de către armatele medo-persane ale lui Cirus, Eufratul a fost deviat, permițând cuceritorilor să intre în Babilon pe albia lui uscată (9).
Vers.13: „Apoi am văzut ieșind din gura balaurului, și din gura fiarei și din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate care semănau cu niște broaște.”
Aici avem descrisă „trinitatea” falsă, opusă Trinității divine. Ea este alcătuită din „balaur”, „fiară” și „prorocul mincinos” și este o manifestare a luptei milenare dintre Dumnezeu și Satana.
„Comentatorii sunt de acord”, spune D. Popa, „să identifice „balaurul”, „fiara” și „prorocul mincinos” cu spiritismul modern sau păgânismul, creștinătatea organizației papale (Vuilleumier) și protestantismul decăzut. Iată deci un trio ecumenic care reprezintă „balaurul cel mare al zilelor de pe urmă” (10).
Simbolul broaștei este sugestiv și este strâns legat de plaga a doua care a lovit Egiptul (vezi Exodul 8,2‑4). Fiind un animal care hibernează, broasca dispare pentru un timp, pentru ca să reapară mai târziu. La fel se întâmplă și în cazul păgânismului (spiritismul), dispărut pentru o perioadă de timp, dar reapărut sub alte înfățișări în lumea contemporană. Gândirea păgână pătrunde tot mai mult în școli, în viața de zi cu zi (yoga, meditația transcendentală, bioenergie, mișcarea New Age, etc.), și chiar în bisericile creștine.
Vers.14: „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, și care se duc la împărații pământului întreg ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.”
Spiritele demonice au un scop precis în această ultimă fază a luptei dintre bine și rău: să-i influențeze pe conducătorii politici ai lumii spre un conflict global.
„Împărații pământului” sunt puterile politice ale lumii, iar expresia „războiul zilei celei mari” se referă la conflictul religios purtat de oștile lumii coalizate împotriva celor rămași credincioși lui Dumnezeu, război care se va purta pe fundalul unor stări conflictuale între națiunile pământului înainte de revenirea Domnului Christos.
„Ziua cea mare” este acea zi în care Dumnezeu se va socoti cu națiunile lumii, aducând judecata asupra lor (vezi Ioel 2,11; 3,2). Ne este descris în acest verset apogeul luptei dintre bine și rău, finalul Planului de Mântuire și al istoriei omenești. Nu e vorba de conflicte regionale, care au la bază naționalismul popoarelor, ci se vorbește aici despre un conflict de natură spirituală între cei care au trecut de partea răului și cei care doresc să rămână de partea binelui.
Vers.15: „Iată, Eu vin ca un hoț. Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea.”
Avertismentul Domnului Christos este intercalat între scenele conflictului global, în care forțele răului se strâng pentru „războiul zilei Domnului” (vers.14) și adunarea popoarelor la Armaghedon (vers.16). Cuvintele Mântuitorului sunt asemenea unui duș rece pentru omenirea înfierbântată de pregătirile de război, încercând să ne readucă la realitatea sfârșitului iminent, adus nu de om, ci de Creator.
„Iată, Eu vin ca un hoț” – Afirmația Mântuitorului scoate în evidență efectul de surpriză pe care îl va avea evenimentul revenirii Sale și este în deplină concordanță cu afirmațiile Sale cuprinse în Evanghelii:
„Despre ziua aceea și despre ceasul acela nu știe nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36 -39).
„Vegheați dar pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru” (Matei 24, 42‑50).
Prin această afirmație, inserată pe ultimele pagini ale Bibliei, suntem avertizați cu privire la zădărnicia încercărilor omenești de a fixa date în legătură cu evenimentul revenirii Domnului Christos. Mântuitorul ne arată clar și fără echivoc faptul că revenirea Sa va fi o surpriză uriașă pentru întreaga omenire, fiind comparată cu atacul neașteptat al unui hoț. Surpriza va fi cât se poate de neplăcută pentru cei care au întors spatele harului Său, dar o surpriză deosebit de plăcută pentru cei care L-au așteptat și s-au pregătit pentru întâlnirea cu El.
Biblia nu ne oferă niciun indiciu cu privire la data revenirii lui Iisus, în schimb ne arată o mulțime de semne prevestitoare care ne pot arăta în ce punct al desfășurării istoriei ne aflăm. Și semnele ne demonstrează că ne apropiem cu pași repezi de momentul final al istoriei lumii.
„Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea. – Este cea de-a treia fericire (binecuvântare) dintre cele șapte pe care le întâlnim în „Apocalipsa” (cap. 1,3; 14,13; 16,15; 19,9; 20,6; 22,7; 22.14).
Cuvintele Domnului ne pun în gardă și ne încurajează la statornicie în vremurile tulburi prin care va trece omenirea în curând. Desigur, nu de hainele din garderoba personală e vorba aici, ci de cele ale caracterului, singurele care au valoare înaintea cerului.
Acest avertisment, însoțit de o fericire, este rostit într-o perioadă în care harul este închis, Domnul Christos nu mai mijlocește pentru omenire, iar lumea fierbe în pregătiri de război. Într-un asemenea timp, când evenimentul revenirii Mântuitorului este iminent, vegherea este de o importanță crucială.
Vers.16: „Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreiește se cheamă Armaghedon.”
După apelul la veghere făcut Bisericii, „Apocalipsa” reia scenele legate de ultimul conflict. Lucrarea duhurilor rele de a strânge toate forțele politice ale lumii pentru războiul final aparține plăgii a șasea, în timp ce lupta finală va avea loc în timpul plăgii a șaptea.
„Armaghedon” – Datorită faptului că nu este cunoscut vreun loc care să poarte acest nume, se consideră că termenul e simbolic. Cuvântul „Armaghedon” este alcătuit din două cuvinte evreiești: „ir” („cetate”) sau „har” („munte”), și „Meghido”.
În Palestina nu există un munte al lui Meghido, ci doar valea situată între Marea Galileii și Mediterana, ca parte a văii Izreel sau Izdraelonului, o vale renumită în istoria biblică prin numeroasele bătălii care s-au dat în acest loc.
Unii comentatori consideră că „muntele lui Meghido” ar fi muntele Carmel, locul în care s-a dus una dintre cele mai dramatice lupte spirituale între Dumnezeu și Satana, în care profetul Ilie a trebuit să stea singur înaintea a 850 de preoți păgâni.
Sunt două linii mari de interpretare a Armaghedonului: Unii consideră că „Armaghedon” este un termen simbolic, arătând spre ultimul conflict dintre forțele binelui și cele ale răului, în timp ce alți comentatori văd în Armaghedon ultimul război global, real, după care va reveni Domnul Christos.
Privind la tendințele lumii noastre, la frământările din zona Orientului Apropiat, la problema petrolului, a Noii Ordini Mondiale, a creșterii necontrolate a populației din țările Asiei și la încă multe alte aspecte, putem considera că Armaghedonul va avea și o latură fizică, reală. Însă la fel de adevărat este că, pe măsură ce timpul se apropie de final și revenirea Domnului este tot mai aproape, se va intensifica și lupta dintre adevăr și minciună, dintre Dumnezeu și Satana, dintre forțele binelui și cele ale răului.
Armaghedonul este o problemă de viitor și doar atunci când vom fi în mijlocul evenimentelor descrise în legătură cu el vom înțelege pe deplin profeția.
Plaga a șaptea
Vers.17: „Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare care zicea: „S-a isprăvit!”
Ca o ultimă manifestare a mâniei lui Dumnezeu față de păcat, aceasta a șaptea plagă lovește mai întâi văzduhul (atmosfera), desăvârșind astfel lucrarea de nimicire a celor nelegiuiți.
Privind ordinea în care sunt revărsate cele șapte plăgi, putem observa că judecățile divine cuprind totul: de la oameni, mare, râuri și izvoare, până la soare și atmosfera terestră. De ce această ultima plagă are ca obiect văzduhul?
Unii comentatori (de ex. Uriah Smith) consideră că plaga a șaptea lovește (după apa, hrana și lumina afectate de plăgile anterioare) în ceea ce reprezintă mediul vieții pe pământ: atmosfera. Alți comentatori consideră că plaga a șaptea va fi revărsată în văzduh deoarece el este ultima reședință a spiritelor rele.
Oricare ar fi adevărul, este cert că aici avem descris tabloul agoniei lumii, care își trăiește ultimele clipe înainte de revenirea în slavă a Celui pe care L-a ignorant, renegat sau disprețuit – Domnul Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu.
Glasul care se aude ieșind din scaunul de domnie, din mijlocul Templului, este glasul lui Dumnezeu, același auzit și în versetul 1. Expresia „S-a isprăvit!” reprezintă repetarea cuvintelor rostite pe Golgota, în momentul în care marea jertfă a Mântuitorului a fost adusă.
Începutul erei creștine are la bază un „S-a isprăvit!”, iar acum, la finalul ei, aceleași cuvinte sunt auzite venind de la tronul lui Dumnezeu. Dacă cuvintele Mântuitorului pe cruce (vezi Ioan 19,30) au însemnat succesul Planului de Mântuire, aceleași cuvinte rostite acum, în dramatismul ultimei plăgi, arată finalul istoriei păcatului și sfârșitul suferințelor poporului lui Dumnezeu. Această declarație, venită chiar de la tronul lui Dumnezeu, pune capăt „strâmtorării lui Iacov”, acea „strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta” (Daniel 12,1). Este semnalul începutului celei de-a șaptea plăgi, căci „Domnul Și-a deschis casa de arme și a scos din ea armele mâniei Lui” (Ieremia 50,25).
Apocalipsa 10,7 spune că „în zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbița lui se va sfârși taina lui Dumnezeu”. Adam Clarke spune că aici și acum, în descrierea plăgii a șaptea, aceste cuvinte își găsesc împlinirea deplină (11).
Vers.18: „Și au urmat fulgere, glasuri, tunete, și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare, cum de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare.”
Fenomenele descrise în legătură cu judecata „fiarei” sunt cu adevărat apocaliptice. Întreaga natură iese din făgașul ei, iar îngerii care au ținut până acum „cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac” (Apocalipsa 7,1) dau frâu liber forțelor naturii, care se dezlănțuie fără precedent.
Glasul lui Dumnezeu face să se cutremure pământul, iar temeliile acestuia se zguduie cum nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria lui. Supraviețuitorii plăgilor anterioare sunt îngroziți văzând cum sfârșitul se apropie cu pași repezi.
Vers.19: „Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți, și cetățile neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.”
„Cetatea cea mare” este Babilonul mistic, cu a cărui judecată se ocupă pe larg capitolele 17 și 18 (vezi cap.18,10, în care Babilonul este numit „cetatea cea mare, cetatea cea tare”).
Așa cum am înțeles din studiul capitolului 14, Babilonul modern este falsa trinitate alcătuită din „balaur” (spiritismul modern și păgânismul), „prorocul mincinos” (protestantismul decăzut) și „fiara” (organizația papală). El este un simbol al organizațiilor religioase apostaziate și ecumenizate, pe care Dumnezeu le desființează cu glasul Său.
Spre deosebire de Babilon („cetatea cea mare”), „cetățile neamurilor” reprezintă organizațiile politice ale pământului („împărații pământului” – vers.13.14) care s-au aliat cu Babilonul mistic. G. Eldon Ladd spune că în plaga a șaptea avem înfățișată „prăbușirea totală a civilizației omenești nelegiuite. Avem aici, de asemenea, o declarație proleptică, anunțând nimicirea tuturor națiunilor care au acordat sprijinul lor fiarei” (12).
„Comentariile Biblice AZS” prezintă aceste momente dramatice în următoarele cuvinte: „Forțele politice ale pământului își pierd, de asemenea, unitatea scopului pentru care s-au federalizat în timpul plăgii a șasea. Acum are loc o puternică trezire printre ele, în momentul în care glasul lui Dumnezeu aduce eliberarea poporului Său. Acum, cei care formau universala coaliție politică (Apocalipsa 16,13.14) încep să se lupte între ei și cei zece împărați din capitolul 17,12‑16 se răzbună pe Babilonul mistic (cap.17,17). Pline de furie, oștile pământului întorc armele împotriva conducătorilor lor cu care puseseră la cale planurile de a-i ucide pe sfinți. Pretutindeni este luptă și vărsare de sânge, lumea este cu adevărat potopită de sânge (Apocalipsa 14,12).
Când Se arată Domnul Christos, zăngănitul armelor și urletul luptei de pe pământ încetează, în timp ce oștile cerului coboară. În lupta nebunească a propriilor pasiuni turbate și ca urmare a revărsării mâniei lui Dumnezeu neamestecată cu har, se prăbușesc locuitorii pământului – preoți, cârmuitori și popor, bogați și săraci, cei de sus și cei de jos” (13).
Judecata revărsată asupra Babilonului mistic este obiectul capitolelor 17 și 18, în care ne sunt prezentate pe larg pedepsele ce vor cădea asupra lui. Este numai drept ca cel care „a îmbătat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării lui” (vezi Apocalipsa 14,8), precum și cei care au băut acest vin al Babilonului, să bea și ei, la rândul lor, din „vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” (vezi Apocalipsa 14,10).
Vers.20.21: „Toate ostroavele au fugit, și munții nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Și oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.”
Imaginile descrise aici sunt cu adevărat apocaliptice. Lanțuri muntoase se clătină din temelii și se prăbușesc, în timp ce insulele joacă pe întinsul mărilor și oceanelor pentru a pieri apoi în adâncul lor. Pretutindeni pe glob, metropolele lumii, împreună cu catedralele, zgârie-norii și palatele lor, se prăbușesc, ajungând o grămadă de moloz. Sodomele moderne, cu desfrâul din ele, se scufundă în valurile înfuriate ale mării și, ca o încununare a judecăților divine căzute peste o lume nelegiuită, o grindină mare, în greutate de un talant (42 kg) cade pe pământ.
Se vor pocăi oamenii sub loviturile ultimei plăgi? Nicidecum! Vor continua să facă ceea ce au făcut întreaga viață, dar mai înverșunați ca oricând, hulind pe Dumnezeu pentru suferințele de care au parte.
Însă poporului lui Dumnezeu, care va trebui să treacă prin această strâmtorare cum n-a mai fost în istoria lumii, îi sunt date neprețuitele făgăduințe din Psalmul 91:
„Cel ce stă sub ocrotirea Celui Prea Înalt și se odihnește la umbra Celui Atotputernic zice despre Domnul: „El este locul meu de scăpare și cetățuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!”
Da, El te scapă de lațul vânătorului, de ciumă și de pustiirile ei. El te va acoperi cu penele Lui și te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut și pavăză este credincioșia Lui.
Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopții, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua ‘namiaza mare.
O mie să cadă alături de tine și zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii și vei vedea răsplătirea celor răi.
Pentru că zici: „Domnul este locul meu de adăpost!” și faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău” (Psalm 91,1‑10)..
https://www.loribalogh.ro/