Categoria: Profetii biblice
(vers.1‑5)
Introducere
Toate scenele marii lupte dintre Dumnezeu și Satana, dintre forțele binelui și ale răului, pe care Apocalipsa le descrie până în acest punct, își află momentul culminant în scena de triumf descrisă aici.
Lupta cosmică începută de Lucifer în ceruri și continuată apoi pe pământ de-a lungul mileniilor, în asociere cu diverși aliați pământești, se încheie cu momentul strălucit al biruinței. Sfinții lui Dumnezeu, descriși aici prin grupul celor 144 000, nu s-au lăsat înșelați de cei doi monștri din capitolul 13 și au refuzat să primească semnul fiarei, alegând să-L urmeze pe Miel în orice împrejurări și cu orice sacrificiu.
Acum a sosit momentul răsplătirilor. Cei 144 000 sunt văzuți în imediata apropiere a Mielului, titlu care Îi aparține în exclusivitate Domnului Christos. Este „un spectacol plin de frumusețe și fericire”, după cum apreciază Jean Vuilleumier, în care imnurile de laudă intonate de cei răscumpărați de pe pământ reverberează în întreaga Creație, asemenea unei uriașe și nemaiauzite simfonii universale.
Comentarii
Vers.1: „Apoi m-am uitat și iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; și împreună cu El stăteau 144 000, care aveau scris pe frunte Numele Său și Numele Tatălui Său.”
Versetul 1 ne introduce în noul tablou apocaliptic, prezentându-ne cele trei componente ale sale: Mielul, Muntele Sionului și grupul celor 144 000.
„Apoi m-am uitat și iată că Mielul…” – În Apocalipsa, Mielul este un titlu atribuit Domnului Christos (vezi cap.13,8). Însuși Ioan Botezătorul i-a atribuit Mântuitorului acest titlu, spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29).
Acest titlu, în totală opoziție cu termenul de „fiară” atribuit lui Satana și aliaților săi pământești, oglindește blândețea, nevinovăția și neprihănirea Fiului lui Dumnezeu, însă include în el și ideea de jertfă de ispășire. Aceste trăsături ale Fiului lui Dumnezeu fuseseră scoase în evidență deja cu șapte sute de ani mai înainte de întruparea Sa, în profețiile lui Isaia din capitolul 53.
În capitolul 14 al „Apocalipsei”, Ioan folosește pentru „Miel” termenul „arnion”, nu „amnos” ca în Ioan 1,29, dorind să sublinieze prin aceasta slava și triumful Mielului. Aici nu se pune accentul pe sacrificiu, ci pe triumful Mielului lui Dumnezeu.
Un amănunt semnificativ este acela că Mielul este văzut stând pe munte, în contrast cu fiara care stă pe nisip (vezi Apocalipsa 13,1). Acest detaliu ne duce cu gândul la Parabola casei zidite pe stâncă și a celei zidite pe nisip (vezi Luca 6,46‑49).
Gândul că pe tronul Universului se află un Miel, nu o fiară, este deosebit de reconfortant și încurajator. Cei mântuiți vor avea parte în veșnicie de o guvernare blândă și lipsită de orice răutate, căci Iisus Christos, Mielul lui Dumnezeu, va fi alături de ei pentru totdeauna.
„Stătea pe muntele Sionului…” – Sunt comentatori care consideră că în acest verset este vorba de Sionul pământesc aflat în Palestina. Referindu-se la această interpretare, Leon Morris spune că în acest caz „trebuie să interpretăm cuvintele ca referindu-se la domnia milenială. Dar acest lucru pare neverosimil. În primul rând, aceasta ar însemna că Mielul a făcut trecerea de la cer la pământ fără să se facă vreun comentariu cu referire la aceasta. În al doilea rând, Ioan pare că se referă la triumful final și la nimic intermediar” (1).
Dacă în Vechiul Testament Sionul era un nume ceremonial dat Ierusalimului și templului său (vezi Psalmul 48,1.2; Obadia 1,17), simbolizând centrul conducerii, dar și al biruinței și eliberării divine, în Noul Testament el și-a schimbat semnificația.
Texte ca cel din Evrei 12,22 și Galateni 4,26 ne arată că Ioan avea în vedere nu un loc oarecare de pe pământ, ci Sionul ceresc, Ierusalimul ceresc, locul în care se vor derula evenimentele din perioada mileniului. De aceea, Muntele Sionului simbolizează, cel mai probabil, biruința finală a Bisericii lui Dumnezeu asupra fiarei și icoanei ei.
„Ierusalimul – Sionul”, spune G. Eldon Ladd în comentariul său la Cartea Apocalipsei, „este locul în care locuiește Dumnezeu și nu mai este un oraș pământean, în care se consideră că locuiește Dumnezeu. Pe pământ, El locuiește în templele vii ale inimii poporului Său (Efeseni 2, 21.22). Dar la împlinirea finală a evenimentelor, oamenii nu vor părăsi pământul ca să zboare în Ierusalimul ceresc, ci Ierusalimul ceresc va coborî pe pământ și Dumnezeu va locui în mijlocul lor (Zaharia 14, 4)” (2).
„Și împreună cu El stăteau 144 000…” – O mulțime de speculații s-au făcut pe marginea acestui grup de credincioși:
– Unii consideră că cei 144 000 sunt creștini care și-au dat viața pentru credința lor în Iisus Christos.
– Alții cred că aceștia formează un grup privilegiat al poporului lui Dumnezeu, cei care vor moșteni cerul, în timp ce restul credincioșilor va moșteni pământul.
– Există și cercetători care consideră că cei 144 000 reprezintă grupul tuturor celor credincioși care au murit în timpul vestirii celor trei solii îngerești.
– Alții văd în acest grup un simbol al mântuirii poporului evreu, argumentând cu scrierile lui Pavel (vezi Romani 11,25‑27). Clark vede în cei 144 000 pe iudeii convertiți la creștinism, în timp ce marea gloată din capitolul 7,9 îi reprezintă pe cei mântuiți dintre neamuri.
– Jean Vuilleumier vede în cei 144 000 pe cei ce vor fi pregătiți pentru revenirea Domnului, cei credincioși din ultimele zile de har (3).
– R. A. Anderson vede în cei 144 000 un număr care simbolizează ceva complet, desăvârșit, transmițându-ne mesajul încurajator că Dumnezeu va salva tot ce se poate salva (4).
Dumitru Popa amintește în comentariul său la Apocalipsa cap.14 despre un studiu recent, realizat în colectiv, care trage următoarele concluzii:
1) Cei 144 000 sunt un grup de credincioși care vor supraviețui în timpul plăgilor, și nu o categorie de sfinți înviați.
2) Numărul 144 000 este un număr simbolic, figurat, spiritual, în niciun caz un număr literal, aritmetic. În acest număr pot încăpea toți cei din ultima generație, oricât de mulți ar fi, care corespund criteriilor divine.
3) Marea gloata din Apocalipsa 7 este una și aceeași cu gruparea celor 144 000.
4) A face parte din grupul celor 144 000 nu depinde doar de credincios, căci doar cei vii primesc acest sigiliu special. Însă, pe măsură ce sfârșitul se apropie, apartenența de această grupă devine aproape o condiție de mântuire (5).
„Care aveau scris pe frunte Numele Său și Numele Tatălui Său.” – Este de reținut faptul că cei 144 000 au scrise cele două nume pe frunte, nu pe mână, ca în cazul semnului fiarei.
În Apocalipsa 7,3, Ioan afirmase că robii lui Dumnezeu erau sigilați pe frunțile lor. Astfel, cele două texte se referă la același lucru. A avea scris pe frunte Numele Mielului și al Tatălui înseamnă a poseda caracterul Domnului Christos, singurul caracter după voia lui Dumnezeu pe care El va pune sigiliul aprobării Sale.
Numele Domnului pe care îl vor avea cei 144 000 pe frunțile lor, adică în caracterul lor, este cel ce i s-a făcut cunoscut lui Moise la cererea acestuia: „Domnul s-a pogorât într-un nor și a stătut acolo lângă el și a rostit acolo Numele Domnului. Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie…” (Exodul 34,5.6). Reiese că cei ce vor avea Numele Domnului pe frunțile lor vor poseda însușirile de caracter din care se compune acest nume.
În concluzie, ținând seama de context, cei 144 000 reprezintă un grup special din mijlocul poporului lui Dumnezeu. Ei sunt în totală opoziție față de cei mulți, „mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi” (vezi Apocalipsa 13,16), care au primit semnul fiarei, fiind cei care au obținut biruința finală asupra fiarei din capitolul 13.
Vers.2.3: „Și am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; și glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta și cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii și înaintea bătrânilor. Și nimeni nu putea să învețe cântarea, afară de cei 144 000, care fuseseră răscumpărați de pe pământ.”
„Cântau o cântare nouă” – Imnul auzit de Ioan nu era intonat de îngeri, ca în capitolele 5,11.12 și 7,11.12, ci era un imn al mântuirii și al biruinței cântat de cei 144 000. Cântarea este nouă pentru că nimeni din generațiile trecute nu a mai cântat-o. Este cântarea pe care o vor putea intona doar cei care vor trece prin experiența ultimei strâmtorări, aceea strâmtorare despre care profetul Daniel scrie că nu a are precedent (vezi Daniel 12,1).
Această nouă cântare poate fi comparată cu cântarea lui Moise și a israeliților după trecerea Marii Roșii (vezi Exodul 15), imn ce zugrăvește o experiență unică trăită doar de cei care fuseseră eliberați din robia egipteană. R. A. Anderson spune în comentariul său că „de 46 de ori se aud voci în Apocalipsa, și aproape toate sunt voci de biruință. Acesta însă nu este numai un cântec de biruință, ci este un cânt al experienței. Numai aceia care au trecut prin timpul strâmtorării, care au stat hotărâți pentru adevărul lui Dumnezeu în timp ce toată lumea „se mira după fiară” și care au fost martori ai efectelor teribile ale ultimelor șapte plăgi, vor putea să se alăture și să cânte acest imn deosebit” (6).
Vers.4: „Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri și urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel.”
Versetele 4 și 5 ne aduc în atenție câteva caracteristici ale credincioșilor care alcătuiesc grupul celor 144 000:
1) „Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri” – Este caracteristica ce a stârnit cele mai multe controverse. Unii consideră că cei 144 000 sunt „parthenoi”, adică bărbați care nu au avut legături sexuale cu femei (virgini). Alți interpreți consideră că cei 144 000 au refuzat să participe la ritualurile sexuale cu prostituatele din templele păgâne.
Contextul nu ne permite să abordăm astfel de interpretări. Cei 144 000 nu sunt o elită a sfinților care au renunțat la căsătorie pentru a atinge un nivel spiritual mai înalt. Este adevărat că în Biserica primară celibatul era încurajat pe baza celor scrise Pavel, care dorea ca toți oamenii să fie ca el (vezi 1 Corinteni 7), dedicați cauzei lui Christos.
În secolul II, Marcion a organizat o biserica formată numai din celibatari, iar marele teolog și apologet creștin Origen s-a făcut singur famen pentru a-și păstra curăția. Însă în contextul biblic general, celibatul nu face parte din planul lui Dumnezeu. El i-a creat pe bărbați și pe femei, legându-i prin legământul căsătoriei și afirmând categoric voința Sa: „Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă.” (vezi Matei 19,4‑6). Chiar Pavel, care pare să fie un adept al celibatului, întărește legătura căsătoriei, ridicând-o la mare cinste prin ilustrarea legăturii dintre Christos și Biserica Sa (vezi 1 Corinteni 7; Efeseni 5,31.32).
În Biblie, virginitatea este privită ca un simbol al unei inimi curate, neîmpărțite. În mai multe locuri ale Vechiului Testament, Israel este zugrăvit ca o fecioară, atunci când se păstra departe de idolatrie („fecioară, fiica Sionului” – 2 Regi 19,21; „fecioara lui Israel” – Ieremia 18,13; Amos 5,2). În momentul în care Israel s-a depărtat de Dumnezeu, dedându-se la idolatrie, Biblia declară că el s-a stricat, devenind o prostituată (vezi Ieremia 3,6; Osea 2,5).
Virginitatea ca simbol apare și în Noul Testament. Pavel le scrie credincioșilor din Corint: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Christos ca pe o fecioară curată” (2 Corinteni 11,2). De asemenea, „Apocalipsa” îi prezintă pe cei mântuiți ca fiind „mireasa lui Christos” (cap. 21,9). În așteptarea revenirii Domnului și a „nunții Mielului”, aceștia se păzesc de orice întinare față de idolatrie sau vreun sistem fals de închinare.
Uriah Smith afirmă că „femeile despre care este vorba în acest verset preînchipuie bisericile apostaziate sau desfrânate. În Apocalipsa 17, ne este înfățișată o femeie desfrânată și mamă a desfrânatelor care, după versetul 15, are stăpânire peste „popoare, gloate, neamuri și limbi”, și cu care „au desfrânat împărații pământului” (vers. 2). Bisericile profane s-au călăuzit, în religia lor, după interesele politice ale împăraților, dându-le concursul lor la atingerea scopurilor lor politice și dornici după cuceriri. În felul acesta, ele nu și-au păstrat caracterul lor neîntinat, ca slujind numai Stăpânului lor Iisus Christos, ci au desfrânat cu împărații pământului. Totuși acești 144 000 se disting dintre toate popoarele și dintre toate sectele; „ei nu s-au întinat cu femei”, nu au avut de-a face cu aceste biserici desfrânate de la Christos, ci și-au păstrat curăția lor feciorelnică, prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu și ținerea mărturiei lui Iisus” (7).
Jean Vuilleumier, la rândul lui, adaugă în legătură cu grupul celor 144 000: „Desfăcuți de orice legătură cu bisericile întinate, de rătăcirile și păcatele Babilonului și, prin urmare, îmbrăcați în fecioria spirituală a celor aleși, ei L-au urmat pe Miel pas cu pas și au ajuns să fie fără pată” (8).
„Comentariile Biblice AZS” comentează această caracteristică a celor 144 000 astfel: „Sfinții sunt numiți aici virgini pentru că, fie s-au păzit sau au stat departe de Babilon, fie n-au mai avut deloc de-a face cu el (Apocalipsa 18,4). Ei au refuzat orice legătură cu Babilonul și cu fiicele sale în perioada de timp în care acestea au devenit agenții lui Satana în efortul său final de a-i extermina pe sfinți (Apocalipsa 13,15). Ei nu s-au mânjit prin legături cu aceste elemente religioase strânse sau adunate de Satana, deși poate că în trecut ei au aparținut uneia dintre diferitele grupări” (9).
Putem concluziona că cei 144 000 sunt „virgini” în sensul că au refuzat să participe la închinarea la fiară, au refuzat orice legătură imorală cu bisericile apostaziate, păstrându-se curați doar pentru Dumnezeu. Ei sunt „fecioarele înțelepte” care Îl așteaptă pe Mirele din Parabola celor zece fecioare (vezi Matei 25,1‑13).
2) „Și urmează pe Miel oriunde merge El” – Deși timpul prezent al verbului pare să arate o acțiune petrecută în cer, după încheierea Planului de Mântuire, contextul ne vorbește aici despre trecut. Ei L-au urmat pe Miel în timp ce trăiau încă pe pământ, ascultând de porunca Domnului lor: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Marcu 8,34).
Asemenea ucenicilor care, atunci când au fost chemați, L-au urmat pe Domnul lor oriunde, cei 144 000 au făcut la fel în această viață. Ei nu și-au urmărit propriile gusturi, abătându-se de la orice cale pe care n-ar fi mers și Domnul lor. Ei L-au urmat nu doar în bucurii, ci și în necazuri, mergând cu loialitatea lor chiar până la moarte.
Deși mulți vor să-l urmeze doar pe Christos cel glorificat, ca la intrarea Sa triumfală în Ierusalim, fără să facă același lucru și pe calea spre cruce, cei 144 000 l-au urmat pe Mântuitorul oriunde, chiar în mijlocul celor mai grele încercări. Ei Îl urmează și când este bine, și când este rău, fiind gata să suporte pentru El reproșuri și batjocuri.
Anderson afirmă că „cea mai mare onoare pe care Dumnezeu o poate da vreodată este rezervată acestei grupe deosebite. Ei merg cu Mielul oriunde merge El. Însoțindu-L pe iubitul lor conducător pretutindeni în vastul Univers al lui Dumnezeu, ei devin un trofeu special al harului lui Christos. Trăind în perioada cea mai tragică a istoriei acestui pământ, când înșelăciunea celui rău a fost cea mai mare, ei au fost totuși biruitori. Ce minunată răsplată a credinței!” (10).
3) „Au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel” – Prima caracteristică a celor 144 000 ne vorbește despre credincioșia acestor oameni, iar a doua despre calitatea de ucenici sau urmași ai Domnului Christos. Această a treia caracteristică subliniază jertfa sau sacrificiul adus de ei lui Dumnezeu.
Cuvântul grec tradus cu „cel dintâi rod” înseamnă la origine „un dar oferit lui Dumnezeu”. În Vechiul Testament exista legea potrivit căreia la seceriș, înainte ca credinciosul să folosească recolta pentru nevoile lui curente, să-I aducă lui Dumnezeu un dar din primele roade, ca un gest al recunoașterii că toate Îi aparțin lui Dumnezeu. Aducând lui Dumnezeu o parte din întregul recoltei, credincioșii recunoșteau că Acesta este proprietarul întregului.
În mod asemănător, primii născuți într-o familie îi aparțineau lui Dumnezeu ca „cel dintâi rod”. În Noul Testament, Domnul Christos este numit „pârga” sau primul „rod”, căci învierea Lui a fost prima înviere care stă la baza învierii tuturor drepților (vezi 1 Corinteni 15,23).
Hendriksen consideră că cei 144 000 sunt cel dintâi rod pus deoparte din omenirea gata să fie chemată la judecata finală (11).
Faptul că ei sunt „răscumpărați” înseamnă că au fost cumpărați cu un preț, iar faptul că „au fost răscumpărați dintre oameni” dovedește că ei nu mai aparțin lumii acesteia. Dacă ne referim la revenirea Domnului ca la un seceriș, cei 144 000 răscumpărați dintre oameni reprezintă primele roade (vezi Apocalipsa 7,4‑8), în timp ce ceilalți mântuiți reprezintă secerișul cel mare (Apocalipsa 7,9).
Vers.5: „Și în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie a lui Dumnezeu.”
4) „Și în gura lor nu s-a găsit minciună” – Această a patra caracteristică a celor 144 000 vine în contrast izbitor cu lumea păgână despre care Pavel afirmă că „a schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu” (vezi Romani 1,25).
Cei care fac parte din acest grup special nu au făcut niciun compromis cu cel mai răspândit păcat săvârșit de om, nici cu declarațiile false ale lui anticrist. Este interesant de observat că dintre toate păcatele săvârșite de oameni, minciuna este amintită de cele mai multe ori în „Apocalipsa”, ceea ce ne face să înțelegem că ea reprezintă păcatul cel mai răspândit și, deși pare mai puțin vinovat, el ne poate despărți de Dumnezeu pentru veșnicie. În lista celor nemântuiți din Apocalipsa 21,8 și 22,15, mincinoșii sunt amintiți ca fiind excluși de la Fața Lui.
5) „Căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie a lui Dumnezeu” – Este cea de-a cincea caracteristică a grupului celor 144 000. Comentariile Biblice AZS afirmă că aceasta nu înseamnă că ei n-au greșit niciodată, însă acești oameni au biruit orice defect din caracterele lor prin harul lui Dumnezeu și au fost îmbrăcați în haina neprihănirii lui Christos.
Curăția lor morală nu se datorează eforturilor lor de a ajunge desăvârșiți, ci credinței lor în jertfa de pe cruce care i-a spălat de orice păcat, precum și în sfințirea lucrată de Duhul Sfânt. Ei pot sta în picioare înaintea lui Dumnezeu căci, așa cum spune Psalmul 15, doar cei care „spun adevărul din inimă” pot locui cu Mielul pe muntele Sionului.
În concluzie, cei 144 000 reprezintă răspunsul Domnului Christos la întrebarea din finalul capitolului 6: „Căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui (Mielului n.n.) și cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6,17). Ei sunt răspunsul Domnului Christos la lucrarea falsului miel, descris în Apocalipsa cap.13. Cele două grupe formate din cei care-L urmează pe Miel și cei care o urmează pe fiară, au fiecare câte un semn, un sigiliu, purtând numele domnului căruia îi slujesc.
Cele trei solii îngerești care urmează ne explică modul în care Dumnezeu va strânge la un loc acest grup deosebit de urmași ai Săi.
sursa: https://www.loribalogh.ro/