Categoria: Profetii biblice
(vers.16‑17)
Comentarii
Vers.16‑17: „Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta…”
Thomas Newton, un comentator al profețiilor biblice, spunea în legătură cu practica celor din vechime de a se folosi de semne: „Era practica, printre cei din vechime, ca robii să primească un semn al stăpânului lor, soldații, al generalului lor, iar aceia care erau consacrați unei anumite zeități, semnul acelei zeități. Aceste semne erau de obicei puse pe mâna dreaptă sau pe frunte și constau din unele litere hieroglifice sau semne criptice, formate din numere, după fantezia celui ce le dădea. De exemplu, Prideaux spune că Ptolemeu Filopater a poruncit ca toți iudeii care făceau cerere să devină cetățeni ai Alexandriei să aibă un semn (o frunză de iederă, semnul zeului său, Bachus) imprimat cu fierul înroșit, și aceasta sub amenințarea pedepsei cu moartea” (1).
În Noul Testament, poate fi întâlnit de nouă ori termenul „charagma”, el referindu-se de fiecare dată, cu o singură excepție (vezi Fapte 17,29) , la semnul fiarei. Termenul înseamnă „a grava”, „a sculpta”, „a face un semn tăind ceva sau imprimând, ștampilând”. În Apocalipsa, termenul este figurat, semnificând faptul că persoana care poartă acest semn este slujitorul, supusul autorității căreia îi aparține semnul.
Nu trebuie să ne gândim la un semn fizic, ca acela făcut cu fierul înroșit, ci la un act, o mărturisire prin care omul recunoaște autoritatea căreia i se supune.
Dicționarul teologic al Noului Testament spune că „sclavii erau însemnați pe frunte, iar soldații erau, de obicei, însemnați pe mână.” Noul Testament folosește mai mulți termeni pentru noțiunea de „semn”: „stigma”, de la care provin cuvintele „stigmat” și „stigmatizat”, „semeion” („semn”), „sphragis” („sigiliu”) și „charagma” („semn”, „marcare”). Dintre acești termeni, Ioan folosește doar doi: „sphragis”, pentru sigiliul lui Dumnezeu, și „charagma”, pentru semnul fiarei.
În vechime, un sclav care fugea de la stăpânul său era stigmatizat. Dacă însă un sclav fugit era însemnat cu semnul lui Hercule într-un anumit templu din Egipt, spune Herodot, sclavul respectiv devenea proprietatea zeului și fostul stăpân pierdea dreptul de proprietate asupra sclavului său. Așadar, un semn putea dovedi că un om se află sub protecția unui zeu.
În Apocalipsa, sunt amintite două semne: semnul fiarei și sigiliul lui Dumnezeu. Toți cei care au acest sigiliu se vor afla sub protecția Lui, în timp ce purtătorii semnului fiarei vor suporta judecățile lui Dumnezeu căzute peste pământ în timpul celor șapte plăgi.
Între cele două semne există deosebiri majore:
1) În timp ce sigiliul îi aparține lui Dumnezeu, semnul îi aparține fiarei din mare.
2) Sigiliul lui Dumnezeu este pus doar pe frunte (vezi Apocalipsa 7,3; Ezechiel 9,4), în timp ce semnul fiarei e pus pe frunte sau pe mână. Acest amănunt este deosebit de important.
Există două interpretări diferite ale noțiunii de semn pus pe frunte sau pe mână:
1) Prima dintre ele susține faptul că semnul pus pe frunte reprezintă un semn pus în interiorul ființei umane, respectiv în conștiință, în timp ce semnul pus pe mână este un semn exterior, vizibil.
2) A două interpretare susține că semnul pus pe frunte reprezintă acceptarea voluntară a unei autorități, în timp ce semnul pus pe mână ne vorbește despre recunoașterea unei autorități din teamă, nu din convingere.
Este demn de reținut faptul că Dumnezeu nu-și pune niciodată sigiliul Său (semnul) pe mână, așa cum face fiara, ci doar pe frunte. Dumnezeu nu dorește o închinare forțată, ci voluntară. Satana, împreună cu aliații săi omenești (fiara din mare și cea din pământ) cer ca semnul fiarei să fie pus oricum și oricui, indiferent de convingerile și conștiința oamenilor.
Ce este de fapt semnul fiarei?
Vechiul Testament ne vorbește despre două semne speciale date de Dumnezeu poporului Său: circumcizia și Sabatul Poruncii a patra. Dacă circumcizia practicată de la Avraam încoace ca un semn al apartenenței etnice a încetat să mai fie necesară odată cu lepădarea poporului evreu ca popor ales, Sabatul a continuat să fie un semn pentru adevăratul popor al lui Dumnezeu.
„Să nu care cumva să nu țineți Sabatele Mele, căci aceasta va fi între Mine și voi și urmașii voștri un semn, după care se va cunoaște ca Eu sunt Domnul care vă sfințesc” (Exod 31, 13).
„Acesta (Sabatul n.n.) va fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic” (Exodul 31,17).
„Le-am dat și Sabatele Mele să fie un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul care-i sfințesc” (Ezechiel 20,12).
„Sfințiți Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine și voi, ca să știți că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru” (Ezechiel 20,20).
Concepția larg răspândită în mediile creștine conform căreia Sabatul a fost un semn dat doar poporului evreu, el nefiind necesar în dispensațiunea creștină, este total nebiblică. „Sabatul a fost făcut pentru om”, spunea Mântuitorul (vezi Marcu 2,27), pentru întreaga omenire, nu doar pentru poporul Israel. La data instituirii Sabatului ca zi de odihnă pentru omenire de către Creatorul Însuși, nu exista încă poporul Israel.
Până la darea Legii pe Sinai, timp de aproximativ două milenii și jumătate, Sabatul a fost ținut de adevărații copiii ai lui Dumnezeu, de la Adam și până la Moise. Existența ciclului săptămânal ca etalon de măsurare a timpului în toată această perioadă este o dovadă a existenței Sabatului zilei a șaptea în conștiința oamenilor care au trăit înainte de Sinai.
Prin ce anume Porunca a patra, care vorbește despre Sabatul zilei a șaptea, este un semn (sigiliu) al lui Dumnezeu?
Orice sigiliu trebuie să conțină trei informații fundamentale: 1) numele autorității; 2) calitatea acelei autorități și 3) teritoriul peste care își exercită autoritatea. Iată un exemplu: „Reagan, președinte al SUA”, în care apar toate cele trei informații fundamentale: numele, calitatea și teritoriul peste care se exercită autoritatea respectivă.
Prin analogie, Porunca a patra este singura din Decalog care conține cele trei informații fundamentale:
1) Numele autorității: Domnul Dumnezeu
2) Calitatea autorității: Creator („căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea…”)
5) Teritoriul: cerurile, pământul și marea
De asemenea, Porunca a patra este singura care nu are un suport logic, în afară de faptul că Dumnezeu a poruncit ca ziua a șaptea, sâmbăta, să fie o zi de odihnă. Dumnezeu putea hotărî ca zi de odihnă și memorial al Creației ziua întâi, în care a pus prima „cărămidă” a Creației Sale, sau ziua a șasea, în care i-a creat pe primii oameni, sau oricare altă zi din cele șapte. Însă El a hotărât ziua a șaptea după propria Sa voință, făcând ca respectarea poruncii a patra de către om să devină un semn al supunerii lui față de Dumnezeul Creator.
Apocalipsa ne spune că acest semn (sigiliu sau pecete) este pus de Dumnezeu doar pe fruntea slujitorilor Săi (vezi cap.7,3), ceea ce ne arată că Dumnezeu acceptă doar o ascultare și o închinare benevolă, din convingere.
În Apocalipsa 14,1, ni se spune că cei 144 000 „aveau scris pe frunte Numele Său și Numele Tatălui Său.” Când Biblia ne vorbește despre Numele lui Dumnezeu trebuie să înțelegem expresia ca referindu-se la caracterul Său (vezi Exodul 34,5.6) care a fost imprimat în viețile tuturor celor care au conlucrat cu Duhul Sfânt printr-o ascultare strictă și benevolă de poruncile lui Dumnezeu.
Dacă semnul (sigiliul) lui Dumnezeu este Sabatul Poruncii a patra din Decalog, prin analogie, semnul fiarei trebuie să fie ceva asemănător. Una dintre caracteristicile Romei papale, simbolizată în profețiile lui Daniel prin „cornul cel mic” (vezi Daniel 7,8.21.25), iar în Apocalipsa prin „fiara care iese din mare” (vezi Apocalipsa 13,1), este încumetarea de a schimba Legea lui Dumnezeu.
„El”, spune profetul Daniel despre „cornul cel mic”, „va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinții Celui Prea înalt și se va încumeta să schimbe vremile și Legea; și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremi și o jumătate de vreme” (Daniel 7,25).
Istoria bisericească dovedește faptul că Roma papală a făcut modificări nepermise în Legea veșnică a lui Dumnezeu, între acestea numărându-se și schimbarea zilei de odihnă din sâmbătă în duminică. În timpul Evului Mediu, nepăzirea duminicii era considerată un păcat de moarte. Pentru a întări instituția duminicii, călugării romano-catolici au „descoperit” scrisori „venite din cer”, prin care oamenii erau înspăimântați să țină duminica, nu ziua a șaptea cerută de Decalog.
„În 1054”, spune D. Popa, „papa Leon al IX-lea a excomunicat întreaga biserică ortodoxă de răsărit, în parte și pentru faptul că ortodocșii încă mai respectau Sabatul” (2).
În disputa dintre dr. Eck, reprezentantul Bisericii catolice, și Luther, reprezentantul mișcării protestante, primul afirma: „Scriptură spune: „Adu-ți aminte să ții sâmbăta; șase zile vei lucra și-ți vei face treburile tale, dar ziua a șaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeului tău.” Cu toate acestea, pe temeiul puterii ei și fără ajutorul Scripturii, cu toate că, fără îndoială, s-a făcut sub inspirația Duhului Sfânt, Biserica a mutat sărbătoarea din sâmbătă în ziua duminicii” (3).
Cu prilejul Conciliului din Trent, din 18 ianuarie 1562, arhiepiscopul de Reggio, vorbind despre autoritatea Bisericii, a făcut următoarea declarație: „Oare nu Biserica a substituit duminica în locul Sabatului instituit de Însuși Dumnezeu? Pe temeiul autorității Bisericii, precepte ale Legii Domnului cuprinse în Scripturi au fost desființate. Sabatul, ziua măreață a Legii, a fost mutat și pus în ziua de duminică. Schimbările aceste n-au fost făcute pe baza învățăturilor lui Christos, ci ele s-au făcut pe temeiul autorității Bisericii” (4).
În timpul domniei lui Henric al IV-lea și al Caterinei de Medici, discuțiile dintre teologii catolici și protestanți erau intense. În una dintre aceste ocazii, episcopul Perrou, episcop de Evreux, a declarat în fața mai multor doctori ai Bisericii reformate: „Mutarea sărbătorii din ziua de sâmbătă în ziua de duminică nu poate fi susținută cu nicio dovadă luminătoare din Sfânta Scriptură. Această nouă introducere a duminicii nu este întemeiată pe nicio poruncă scrisă, nici de la Domnul, nici de la apostolii Săi” (5).
Catehismul convertitului spune în privința păzirii duminicii în locul Sabatului biblic: „Noi păzim duminica în loc de sâmbătă pentru că Biserica catolică a transferat solemnitatea de la ziua sâmbetei la ziua duminicii” (6).
Această încumetare a omului de a schimba Legea cea veșnică a lui Dumnezeu a fost profetizată în cartea profetului Daniel în legătură cu activitatea „cornului cel mic”. În Daniel 7,25 ni se atrage atenția că puterea simbolizată prin „cornul cel mic” va rosti vorbe de hulă și se va încumeta să schimbe vremile și Legea. În felul acesta, această putere s-a așezat în locul lui Dumnezeu, considerându-se mai presus de El prin schimbarea Legii Sale.
În „The Catehism Simply Explained”, găsim următoarea afirmație:
– „Care este cea de-a treia poruncă a Decalogului?”
– „A treia poruncă este: „Adu-ți aminte să sfințești ziua Sabatului.”
– „Ce ni se poruncește prin această a treia poruncă?”
– „Prin această a treia poruncă ni se poruncește să sfințim ziua duminicii. Ziua Sabatului iudaic a fost sâmbăta; noi, creștinii, sfințim duminica. Biserica, prin puterea dată ei de Domnul nostru, a schimbat păzirea sâmbetei cu aceea a duminicii” (7).
În concluzie, dacă semnul (sigiliul) lui Dumnezeu este sfințirea Sabatului zilei a șaptea, conform Poruncii a patra din Decalog, semnul fiarei este sfințirea duminicii ca zi de odihnă poruncită de Biserică.
Este însă nevoie de o precizare importantă: „semnul fiarei” va fi impus, conform profeției, doar după ce se va realiza „chipul fiarei” și după ce rana de moarte a fiarei dintâi se va fi vindecat complet. Acestea aparțin viitorului apropiat, reprezentând unul dintre evenimentele finale ale Planului de Mântuire.
După cum apropierea armatelor romane de Ierusalim reprezenta pentru ucenici un semn al distrugerii lui iminente, la fel, pentru creștinii zilelor din urmă, această apostazie a impunerii duminicii ca zi de odihnă și închinare în locul Sabatului biblic este un semn că sfârșitul se apropie.
Conciliul Vatican II (1962‑1965) reprezintă un punct de reper în seria evenimentelor care pregătesc instituirea semnului fiarei. Din dorința mărturisită de a veni o nouă zi a Cincizecimii în creștinismul actual, participanții și-au propus să adapteze Biserica la societatea de azi. Cu această ocazie, protestanții au încetat de a mai fi considerați „eretici”, fiind numiți „frați despărțiți”, sugerându-se ideea ca ei s-ar putea întoarce la biserica mamă. Pe de altă parte, mișcări din sânul protestantismului american își fac tot mai insistent auzită vocea în favoarea unei legi duminicale („Majoritatea Morală”, „Ziua Celor Zece Porunci”, etc.).
În lumea creștină există o agitație intensă pentru introducerea, prin forță, a păzirii duminicii. Ceea ce leagă majoritatea bisericilor protestante este tocmai duminica papală, deși între ele există deosebiri doctrinale majore. O dovadă în acest sens este întâlnirea predicatorilor Bisericii metodiste care a avut loc în zilele de 27 și 28 aprilie 1870 la Healdbury, California, în care pastorul Trefen din Napa, vorbind despre cei care sfințesc Sabatul biblic, a afirmat: „Eu le profețesc acestora o scurtă durată. Ceea ce noi dorim este o lege în această chestiune… Noi o vom primi cu siguranță și, punând mâna odată pe putere, atunci vom arăta acestor oameni care e sfârșitul lor” (8).
Uriah Smith ridică o problemă în comentariile sale la cartea Apocalipsei: „Toți păzitorii duminicii au semnul fiarei? Toți oamenii buni din veacurile trecute care au păzit această zi au semnul fiarei, adică Luther, Whitefield, Wesley, Miller și toți cei care au făcut o bună și nobilă lucrare de reformațiune? Huss, Ieronim și alți martiri au semnul fiarei? Toată binecuvântarea revărsată asupra bisericilor Reformei a fost dată celor cu semnul fiarei? Răspunsul este Nu!” (9).
Nu trebuie să uităm că semnul fiarei va fi impus de fiara care apare din pământ (SUA), iar primirea semnului fiarei se va face doar în contextul final, când „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea” (vezi Matei 24,14) și orice om va putea decide de cine ascultă: de cerințele Legii lui Dumnezeu sau de pretențiile fiarei. Doar în acel context păzirea duminicii va deveni un semn al fiarei, iar cei care îl vor accepta, fie din convingere (pe frunte), fie forțați de teama persecuției (pe mâna dreaptă), vor primi acest semn.
Toți cei care au păzit duminica în locul Sabatului biblic până în acel moment, în care fiara ieșită din pământ va impune semnul fiarei, au făcut lucrul acesta din greșeală sau neștiință, fără intenția de a călca cu voia Legea divină și fără intenția de a se închina fiarei. În 1874, Uriah Smith, apoi în 1888, E. G. White, declarau: „Nimeni n-a primit încă semnul fiarei. Timpul de încercare n-a venit încă. Există creștini autentici în toate bisericile, fără să exceptăm comunitatea romano-catolică. Nimeni nu este condamnat înainte de a primi lumina și de a înțelege obligația ce decurge din porunca a patra” (10).
Întreita solie îngerească din capitolul 14 ne asigură că, pe măsură ce timpul de har se apropie de încheiere, întreaga lume va fi avertizată cu privire la adevărata și falsa închinare, cu privire la adevărata și falsa zi de odihnă. Când oamenii vor fi luminați cu privire la aceste aspecte, și totuși vor întoarce spatele adevărului lui Dumnezeu, ascultând mai degrabă de cerințele oamenilor, atunci ei vor primi semnul fiarei. Ei vor trebui însă să suporte consecințele alegerii lor – judecățile lui Dumnezeu revărsate peste pământ în timpul plăgilor.
În acest timp de criză mondială, Dumnezeu va interveni în favoarea poporului Său: „Fiindcă ai păzit Cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă” (Apocalipsa 3,6). Conform Psalmului 91, cei care se adăpostesc sub aripile lui Dumnezeu vor fi ocrotiți, toți cei ce vor avea numele scrise în „cartea vieții” vor fi salvați (vezi Daniel 12,1) , iar biruitorii fiarei vor cânta imnul biruinței înaintea tronului lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 14,2‑4).
Lori Balogh
sursa: https://www.loribalogh.ro/