Categoria: Profetii biblice
(vers.1-10)
Introducere
Există o asemănare izbitoare între limbajul lui Daniel, folosit în descrierea viziunii din capitolul 7, și cel folosit de Ioan în capitolul 13 al „Apocalipsei”. Această asemănare i-a determinat pe unii comentatori să susțină că Ioan a reprodus, de fapt, descrierea lui Daniel. Privite însă cu atenție, între cele două descrieri sunt diferențe majore.
În viziunea lui, Daniel vede succesiunea imperiilor legate de existența poporului lui Dumnezeu sub forma unor fiare: leul (Babilonul), ursul (Medo – Persia), leopardul (Grecia) și fiara înspăimântătoare cu zece coarne (Roma). Deși caracteristicile acestor fiare le regăsim și în descrierea fiarei din mare din Apocalipsa cap. 13, perspectiva din care este privită istoria este total diferită.
Daniel vede succesiunea imperiilor în viitor, în timp ce Ioan trăia deja în timpul celei de-a patra fiare (Roma) și putea înțelege mult mai bine trecutul ca o împlinire exactă a profețiilor lui Daniel. Ioan înțelege că aceste fiare erau puterile politice de care s-a folosit Satana ca să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu.
Comentarii
Vers.1: „Apoi am stătut pe nisipul mării. Și am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne și șapte capete; pe coarne avea zece cununi împărătești și pe capete avea nume de hulă.”
„Apoi am stătut pe nisipul mării” – Așa cum este redat versetul 1 în traducerile curente ale Bibliei, se înțelege că cel care stătea pe țărmul mării, așteptând o nouă descoperire divină, este chiar Ioan, autorul „Apocalipsei”. Textul grec ne sugerează însă altceva. El spune: „Și el stătea…”, formând legătura cu ultimul verset al capitolului 12, în care „balaurul” este văzut pornind război împotriva „rămășiței seminței femeii”.
Ideea pe care o sugerează textul grec și susținută de unii comentatori (M. Maxwell) este aceea că cel care stătea pe nisipul mării este „balaurul”, în așteptarea de a găsi colaboratori omenești, aliați fideli în lupta lui împotriva poporului lui Dumnezeu.
Nisipul mării (țărmul) este locul în care marea se unește cu pământul. Este locul în care se întâlnesc cele două fiare: una ieșită din mare, cealaltă ieșită din pământ, pregătite să împlinească planurile „balaurului”.
„Și am văzut ridicându-se din mare” – Marea este un simbol a cărui cheie o găsim chiar în Apocalipsa: „Apele pe care le-ai văzut, și pe care șade curva, sunt noroade, gloate, neamuri și limbi ” (vezi cap.17,15). Așadar, marea simbolizează teritorii ale pământului cu o populație densă. Fiara care este văzută ieșind din mare trebuia să apară într-o zonă dens populată a pământului (vezi Isaia 17,12).
„O fiară cu zece coarne și șapte capete” – Asemănarea dintre fiara care se ridică din mare și balaurul din capitolul 12 este izbitoare. Atât fiara cât și balaurul cel roșu, care așteaptă ca femeia să nască pentru a-i mânca copilul, au câte zece coarne și șapte capete, ceea ce ne sugerează o înrudire între ele.
Există însă o deosebire semnificativă între cele două entități: balaurul are cununile împărătești (diademele) pe cele șapte capete, în timp ce fiara are aceleași cununi așezate pe cele zece coarne. Amănuntul este semnificativ, căci el ne arată că pe vremea apariției fiarei din mare, cele zece regate ale Europei intraseră deja în scenă, fapt care, pe vremea balaurului, era de domeniul viitorului. Așadar, cele două instrumente folosite de Satana trebuiau să intre pe scena lumii în momente diferite.
Uriah Smith face o paralelă între „cornul cel mic” din Daniel 7 și 8 și fiara care se ridică din mare, considerând că cheia înțelegerii profețiilor din Apocalipsa cap. 13 se află în Daniel capitolele 7 și 8. El găsește șase elemente comune pe care le au atât cornul cel mic, cât și fiara din mare:
1) „Cornul cel mic” este o putere blasfematoare (vezi Daniel 7,25). Fiara din Apocalipsa cap. 13 este și ea o putere blasfematoare (Apocalipsa 13, 6), hulind Numele lui Dumnezeu, cortul Său și pe cei ce locuiesc în cer.
2) „Cornul cel mic” a făcut război cu sfinții lui Dumnezeu și i-a biruit (vezi Daniel 7,21). Dar și fiara din mare face același lucru, căci „i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruie” (Apocalipsa 13,7).
3) „Cornul cel mic” vorbește cu trufie (vezi Daniel 7,8.20). Fiara din mare are același comportament: „I s-a dat o gură care vorbea vorbe mari și hule” (Apocalipsa 13,5).
4) „Cornul cel mic” este văzut în viitor, după perindarea a trei imperii, spre sfârșitul existenței Romei păgâne și ivindu-se între cele zece coarne ale fiarei a patra (vezi Daniel 7,8). Ioan, care trăia deja în timpul Romei păgâne, vede ridicându-se într-un viitor nu prea îndepărtat o fiară căreia „balaurul” (Roma păgână) îi va da scaunul său de domnie și o mare putere (Apocalipsa 13,2).
5) „Cornul cel mic” a avut putere să lucreze timp de trei ani și jumătate profetici (vezi Daniel 7,25). Fiara din mare are putere să lucreze timp de 42 de luni profetice, echivalente cu trei ani și jumătate profetici (Apocalipsa 13,5).
6) „Cornul cel mic” urma să fie judecat după cei trei ani și jumătate profetici (vezi Daniel 7,25.26). Fiara din mare urma să primească o rană de moarte la sfârșitul celor 42 de luni de stăpânire, fiind dusă în robie (Apocalipsa 13,10).
Cele șapte capete ale fiarei din mare, ca și cele șapte capete ale balaurului din capitolul 12 și ale fiarei din capitolul 17, reprezintă cele șapte împărății universale care au avut o atitudine ostilă față de Dumnezeu și poporul Său, prigonindu-i pe copiii lui Dumnezeu. Această atitudine ostilă este redată de „numele de hulă” pe care fiara le avea pe capete.
Pe vremea scrierii „Apocalipsei” (sec. I d.Ch.), cinci dintre cele șapte imperii trecuseră: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia și Grecia. Cea de-a șasea putere (Roma păgână) era în plină ascensiune, iar cea de-a șaptea (Roma papală) aparținea de domeniul viitorului.
„Pe coarne avea zece cununi împărătești” – Cele zece coarne ale fiarei din mare, ca și cele zece coarne ale balaurului din capitolul 12, și ale fiarei din capitolul 17, reprezintă regatele barbare care au apărut după căderea Imperiului Roman și care au stat la baza făuririi Europei moderne.
Dacă balaurul din capitolul 12 reprezintă Roma în ambele ei ipostaze (păgână și creștină), fiara din capitolul 13 ne trimite doar la faza creștină a Romei. De unde putem deduce acest lucru? Din faptul că diademele nu se mai găsesc pe capete (trecuse vremea imperiilor universale), ci pe cele zece coarne (apăruseră cele zece regate ale Europei, după prăbușirea Imperiului Roman).
„Pe capete avea nume de hulă” – Trei dintre versetele care zugrăvesc acțiunile fiarei din mare amintesc despre „hulă” (vers. 1.5.6). Asemenea „cornului cel mic” din Daniel cap.7, care rostea vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt (vezi Daniel 7,25), fiara din mare are aceeași atitudine blasfematoare, întărindu-ne convingerea că atât cornul cel mic, cât și fiara din mare, reprezintă una și aceeași putere: Roma papală.
Faptul că fiara are șapte capete, iar pe toate cele șapte capete are nume de hulă, ne transmite ideea unei atitudini blasfematoare ajunsă la culme (șapte este numărul desăvârșirii, fie în bine, fie în rău).
În timpul activității Sale publice, Domnul Iisus a fost învinuit de hulă (blasfemie) pentru două motive: 1) Pentru că a pretins că este Fiul lui Dumnezeu (vezi Ioan 10,33) și 2) Pentru că a iertat păcate (vezi Luca 7,48; Matei 9,2.3). Dacă în cazul Domnului Christos învinuirile de blasfemie erau cu totul nejustificate (El era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, deci avea tot dreptul să ierte păcatele oamenilor), în cazul fiarei, pretențiile ei de a avea prerogative care îi aparțin exclusiv lui Dumnezeu nu sunt altceva decât blasfemii.
Istoria este plină de dovezi în acest sens. La 20 iunie 1894, papa Leon al XIII-lea scria: „Noi (papa) ținem pe acest pământ locul Dumnezeului Cel Atotputernic” (1).
În cazul papilor și al preoților catolici, întâlnim numeroase titluri pe care aceștia le pretind, deși ele Îi aparțin în exclusivitate lui Dumnezeu:
– „Sfântul Părinte” – Domnul Christos ne-a învățat: „Și Tată să nu numiți pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri…” (Matei 23,9).
– „Vicarul lui Dumnezeu”, „Locțiitorul lui Iisus Christos” – Apostolii Domnului Christos se mulțumeau să se numească slujitori ai lui Dumnezeu și ai lui Christos, predicatori ai Evangheliei, evangheliști, păstori, etc. Niciodată ei nu au pretins a fi locțiitorii lui Dumnezeu pe pământ. Singurul care are autoritatea de a fi vicarul lui Dumnezeu și al Domnului Christos este Duhul Sfânt (vezi Ioan 14,16.17; 15,26; 16,7.8.13).
– „Șef al Bisericii” – În Noul Testament, acest titlu este folosit doar în dreptul lui Iisus Christos (vezi Efeseni 1,22; 4,15; 5,23; Coloseni 1,18). Nici apostolii, nici chiar Petru, considerat de papalitate ca fiind primul papă, nu și-au atribuit acest titlu divin.
În lucrarea „De Curia Romană” stă scris: „Atât de mare este demnitatea și desăvârșirea papei încât ele întrec înțelepciunea omenească, așa încât papa nu ar mai fi un simplu om, ci întrucâtva chiar Dumnezeu și locțiitorul lui Dumnezeu” (2).
Închinarea înaintea papei și sărutarea picioarelor lui a fost la început un act voluntar, însă ulterior a fost inclus în ceremoniile Vaticanului ca element obligatoriu. Cu toate acestea, când sutașul roman Corneliu a îngenunchiat înaintea lui Petru, acesta l-a oprit, spunându-i: „Scoală-te, și eu sunt om !” (Fapte 10,25.26).
Vers.2: „Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca de urs și o gură ca gura de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpânire mare.”
„Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca de urs și o gură ca gura de leu” – Detaliile legate de fiara din mare, pe care le găsim în capitolul 13, ne trimit la profețiile din Daniel cap. 7. În viziunea lui Daniel, primele trei fiare sunt leul, simbolizând Babilonul (vezi Daniel 7,4), ursul, simbolizând Medo-Persia (vezi Daniel 7,5) și pardosul sau leopardul, simbolizând Grecia (vezi Daniel 7,6).
Faptul că fiara din mare are trăsături comune cu aceste trei fiare din viziunea lui Daniel dovedește că noua putere care urma să apară pe scena lumii va împrumuta câte ceva din natura acestor împărații, respectiv inteligența leului (Babilonul), puterea ursului (Medo-Persia) și viteza leopardului (Grecia).
„Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie” – După cum ne arată capitolul 12,9, balaurul este în realitate „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșeală întreaga lume.” Însă Satana nu a intervenit în istoria omenirii în mod direct, ci prin uneltele sale omenești: oameni, instituții, țări, imperii sau chiar biserici.
Tranziția de putere dinspre balaur spre fiara din mare arată că această fiară nu este doar asemănătoare balaurului, ci este și succesoarea lui. Dacă în Apoc. cap.12 balaurul care așteaptă ca femeia să nască pentru a-i mânca copilul îl reprezintă pe Diavol, lucrând prin Imperiul Roman păgân, cel de care el s-a folosit pentru a zădărnici lucrarea Fiului lui Dumnezeu, înțelegem că fiara din mare trebuie să fie o putere politică (sau politico-religioasă) succesoare a acestuia. Cine a preluat destinele națiunilor Europei Occidentale după prăbușirea Imperiului Roman de Apus? Nimeni altcineva decât Roma papală.
„Imperiul Roman”, spune istoricul H. Taine, „continuă să trăiască și astăzi. El a fost distrus de lovitura de măciucă a barbarilor, dar cu întinderea universală a lucrurilor, el a reapărut sub o formă nouă, spirituală, și nu pământească” (3).
Istoricul elvețian Paul Maillefer scrie: „În răsturnarea provocată de năvălirea germană, o instituție a rămas aceeași: Biserica creștină, care rămâne neschimbată… Ea se întinde peste Europa întreagă. Puterea devine formidabilă. Pare, la un moment dat, că ea poate să pretindă stăpânirea universală, pământească și spirituală” (4).
Iar Dr. Karl Brandes continuă: „Ideea antică ce făcea din Roma capitala lumii nu se schimbă. Roma continuă să fie stăpâna lumii… Autoritatea întinsă a Romei antice nu era decât prevestirea destinelor supranaturale ale Romei în creștinătate” (5).
Așadar, în timp ce Imperiul Roman de Apus se prăbușea pentru totdeauna, Biserica din Roma creștea tot mai mult în influență. Chiar și după căderea Imperiului Roman păgân, Roma a continuat să fie stăpâna lumii, de data aceasta nu prin forța armelor, ci a religiei. Astfel, transferul de putere de la balaur spre fiara din mare s-a realizat cu succes.
„O stăpânire mare” – Expresia ne vorbește despre autoritatea universală a acestei noi puteri. În secolul al XI-lea, papa Grigore al VII-lea devine primul pontif care detronează regi. La Sinodul de la Roma, din 1080, papa Grigore al VII-lea declară: „Voim să arătăm lumii că noi putem să luăm cuiva și să dăm cui ne pare bun regatele, ducatele, comitatele, într-un cuvânt, posesiunile tuturor oamenilor, căci noi putem să legăm și să dezlegăm” (6).
Iată câteva dintre „maximele” aparținând aceluiași papa Grigore al VII-lea:
– Papa poate singur să ia atributele imperiului și să-i poarte semnele.
– Toți prinții îi sărută picioarele.
– El poate să-i detroneze pe împărați.
– Nimeni nu poate să anuleze hotărârile papei.
– El nu trebuie și nici nu poate fi judecat de cineva.
Papa Grigore al IX-lea (1287-1291) afirmă și el că ” papa este, la drept vorbind, stăpânul și domnul lumii întregi, al lucrurilor cât și al persoanelor” (7).
În lucrarea „De Curia Romana”, tipărită la Vatican și aprobată de papa Pius al X-lea, se poate citi: „Prinții, regii, împărații, preoții, episcopii, mitropoliții, patriarhii, cardinalii, într-un cuvânt, toată lumea, este ținută prin obligație divină să dea ascultare pontifului roman” (8).
Pretenția la supremație universală a Bisericii din Roma este în totală contradicție cu învățătura Mântuitorului care spunea: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18,36), dar și cu învățătura dată de apostoli: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte…” (Romani 13,1‑7; 1 Petru 2,13.14).
Aceasta era învățătura dată de apostolii Domnului într-o vreme în care Nero ilumina parcurile Romei cu rugurile aprinse pe care ardeau creștini. Când Biserica creștină se ridică la același nivel cu împărații pământului, sau chiar deasupra lor, aceasta nu înseamnă decât semeție.
Istoria Evului Mediu conține nenumărate dovezi în acest sens. În anul 800, papa Leon al III-lea pune pe capul lui Carol cel Mare coroana imperială, gratificându-l cu titlul de „prea cuvios august, împărat al romanilor, încununat de Însuși Dumnezeu.” Din acest moment, încoronarea regilor și împăraților Europei era făcută doar de papă.
Este binecunoscută umilința pe care a fost nevoit să o îndure Henric al IV-lea al Germaniei. În 1077, după o rezistență înverșunată, a fost silit ca în plină iarnă să străbată pe jos drumurile Italiei, Germaniei și Franței, să treacă Alpii acoperiți de zăpadă, pentru a ajunge, în cele din urmă, la Canossa, o fortăreață în care se afla papa. Timp de trei zile și trei nopți, Henric a fost ținut afară, în zăpadă, cu picioarele goale și îmbrăcat doar în cămașă. Doar în patra zi, papa Grigore al VII-lea a binevoit să-l primească și să-i acorde iertarea.
Henric al V-lea, fiul umilitului Henric al IV-lea de la Canossa, a primit coroana împărătească după ce papa, în semn că puterea îi aparținea în totalitate, a lovit această coroană cu piciorul. Așa poate fi înțeleasă expresia biblică „stăpânire mare”.
Vers.3.4: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Și tot pământul se mira după fiară. Și au început să se închine balaurului pentru că dăduse puterea lui fiarei. Și au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara și cine se poate lupta cu ea?”
„Unul din capetele ei părea rănit de moarte” – Așa cum am văzut, atât balaurul din capitolul 12, cât și fiara ieșită din mare din capitolul 13, sunt descrise ca având șapte capete și zece coarne. Spre deosebire de balaur, care avea diademele (cununile împărătești) pe capete, fiara poartă diademele pe cele zece coarne, arătând spre o trecere de la vremea imperiilor universale la cea a regatelor Europei.
Conform Comentariilor Biblice AZS și a unor comentatori ai „Apocalipsei”, cele șapte capete simbolizează șapte puteri politice sau politico-religioase prin care Satana a luptat împotriva poporului lui Dumnezeu: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma păgână și Roma papală. Rana de moarte, spune profeția, a fost primită de unul dintre cele șapte capete, adică de acea formă de guvernare care încă exercita puterea mondială a Imperiului Roman, adică Roma papală.
Care eveniment din istoria acestei noi puteri mondiale corespunde relatărilor profeției? Lovitura mortală a fost dată fiarei din mare cu ocazia Revoluției franceze, rana continuând să rămână deschisă timp de trei sferturi de secol.
Una dintre cauzele care au provocat Revoluția franceză (1789) a fost opoziția față de puterea Bisericii Romei. În 1798, Napoleon îl trimite pe generalul Berthier la Roma. Acesta intră în Roma și îl arestează pe papa Pius al VI-lea, ducându-l în exil la Avignon. Acolo, papa moare pe data de 29 august 1799.
Acesta este însă doar începutul suferințelor pe care urma să le îndure papalitatea care primise lovitura mortală. La 14 martie 1800, este ales un nou papă și rana de moarte pare că merge spre vindecare. Însă Napoleon Bonaparte își exprimă dorința de a fi uns ca împărat de către papă, nu la Roma, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Carol cel Mare, ci la Paris, unde papa sosește în 1804.
Napoleon încearcă să mute papalitatea la Avignon, însă se lovește de refuzul papei Pius al VII-lea. Ca răspuns la refuzul papei, Napoleon pune stăpânire pe statele pontificale. Papa îl excomunică pe Napoleon, iar aceasta, asemenea Directoratului cu zece ani în urmă, răspunde anatemelor prin arestarea papei Pius al VII-lea în palatul său (5‑6 iulie 1809), și ținându-l prizonier la Fontainbleu timp de 18 luni.
Însă papalitatea urma să mai îndure și alte suferințe. În 1848, populația Romei se revoltă contra lui „sanctissimus dominus”, silindu-l pe papă să fugă din cetatea eternă. În 1869, Victor Emanuel anexează statele papale, stabilind capitala la Roma, în timp ce papa se retrage de bunăvoie ca prizonier în palatul său din Vatican.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, vindecarea rănii de moarte începe să fie vizibilă. Publicațiile vremii scot în evidență rolul tot mai mare pe care papalitatea îl juca în politica națiunilor. În același timp, în statele protestante partidele catolice joacă un rol din ce în ce mai mare, în timp ce papa este chemat să arbitreze unele conflicte politice. Așa a fost cazul conflictului dintre Spania și Germania cu privire la Insulele Caroline, în care papa Leon XIII, chemat să intermedieze acest conflict, a dat câștig de cauză Spaniei. De asemenea, se stabilesc tot mai multe relații diplomatice între diferite state și Sfântul Scaun.
„Din cea din urmă criză mondială (primul război mondial) „, scrie M. Pernot, „papalitatea a ieșit mai mare, mai impunătoare, mai bine văzută față de alte împrejurări. Opinia lumii nu putea să nu fie izbită de contrastul dintre șubrezenia dinastiilor și imperiilor pe care le vedea sfărâmându-se, și netulburata rezistență a instituției de două ori milenară, pe care o vedea cum iese din încercarea cea mare nevătămată și neschimbată” (9).
Un moment important în vindecarea rănii de moarte l-a constituit Tratatul de la Lateran din 1929 prin care papei i s-au restituit autoritatea și stăpânirea asupra Vaticanului. În timp ce se semna Concordatul dintre statul italian și Vatican de către Musolini și cardinalul Gaspari (11 februarie 1929) , reporterul oficial spunea: „Suntem acum martori ai semnării acestui document. În timp ce cerneala curge din aceste stilouri, are loc vindecarea rănii celor 59 de ani” (10).
Procesul vindecării rănii de moarte a papalității poate fi ușor de observat în atitudinea protestanților americani față de Biserica catolică în ultimele două secole. Când colonelul Ștefan W. Kearny a îndrăznit să invite în 1846 câțiva preoți catolici pentru a-i însoți pe soldații de religie catolică din armata sa, pentru a pune stăpânire pe California aflată în posesiunea Mexicului, Washingtonul l-a criticat dur.
Câțiva ani mai târziu, în 1852, papa Pius al IX-lea a trimis un bloc de marmură pentru a fi folosit la ridicarea monumentului lui G. Washington, aflat în construcție. Reacția americanilor a fost și de această dată violentă. Gestul papei a fost considerat o ofensă, blocul fiind depozitat într-o magazie. Doi ani mai târziu, spiritele încă nu se potoliseră, iar câțiva americani au luat blocul de marmură și l-au aruncat în râul Potomac.
În 1951, președintele Harry Truman a cerut Senatului să aprobe numirea unui ambasador al SUA la Vatican, fapt care a provocat un val uriaș de proteste în întreaga Americă. Ca urmare, președintele a fost nevoit să-și retragă propunerea. După doar 34 de ani, în martie 1984, președintele Reagan face aceeași propunere Senatului, iar acesta aprobă, de data aceasta fără opoziție, numirea lui William Wilson în calitate de ambasador al SUA la Vatican. Propunerea a fost votată cu 81 de voturi pentru și 13 voturi contra, ceea ce înseamnă că Senatul a fost cucerit de catolici (11).
Vindecarea rănii de moarte este un proces în derulare. Astăzi Roma papală este una dintre vocile cele mai populare, atât printre necreștini, cât și printre protestanți. La moartea papei Ioan Paul al II-lea (2005), un președinte în exercițiu al SUA, George W. Bush, și doi foști președinți: Bush senior și Bill Cliton, au îngenunchiat la catafalcul papei, dovedind că rana de moarte este pe cale să fie complet vindecată.
Totuși, vindecarea deplină aparține viitorului, care ne va pune în fața unor evenimente neașteptate pentru omenire, dar prevăzute cu acuratețe de profeția biblică.
Vers.5.6: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari și hule. I s-a dat putere să lucreze patruzeci și două de luni. Ea și-a deschis gura și a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul și pe cei ce locuiesc în cer.”
„Rostea vorbe mari și hule” – Aceeași trăsătură o regăsim și în atitudinea „cornului cel mic” din profețiile lui Daniel (vezi Daniel 7,8.25). Cornul avea „o gură care vorbea cu trufie” (Daniel 7,8), și „el va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt” (Daniel 7,25). Însă trebuie să facem distincție între cele două expresii folosite de Ioan în „Apocalipsa”: „vorbe mari” și „hule”.
„Vorbele mari” nu sunt în mod obligatoriu și hule. Ele oglindesc doar niște pretenții nejustificate ale acestei puteri, pretenții care îi demonstrează trufia. La acest capitol, putem vorbi despre pretenția papilor de a întrona sau detrona regi și împărați, de a controla posesiunile tuturor oamenilor și de a fi infailibil.
În secolul al IX-lea, papa Grigore, bazându-se pe o afirmație făcută de Constantin cel Mare la Sinodul de la Nicea, în care spunea: „Episcopii sunt zei”, a pus temelia supremației politice a pontifilor romani. În Sinodul de la Roma din 1080, papa Grigore a declarat: „Voim să arătăm lumii că noi putem să luăm cuiva și să dăm cui ne pare bun, regatele, ducatele, comitatele, într-un cuvânt posesiunile tuturor oamenilor, căci noi putem să legăm și să dezlegăm” (12).
Papa Grigore al IX-lea (1287-1291) afirmă și el că papa era „stâlpul și domnul lumii întregi, al lucrurilor, cât și al persoanelor.” Clement al V-lea este primul papă care pretinde că atunci când tronul imperiului devine vacant, papa moștenește puterea imperială și fiecare împărat este obligat să depună față de el un jurământ de vasalitate (13).
Atmosfera care domnea în Evul Mediu din cauza „vorbelor mari” ale fiarei este sugestiv descrisă de Chastel în „Histoire du Christianisme”: „Nimeni din Europa nu îndrăznea atunci să înfrunte anatema aceluia care deschidea după placul său paradisul sau infernul. Cine era excomunicat de papa se vedea părăsit de părinții, de prietenii, de servitorii săi; căci oricine era în legătură cu omul pe care papa îl excomunicase, împărtășea aceeași pedeapsă… În toate domeniile unui prinț rebel, trebuia ca bisericile să fie închise, cultul trebuia să înceteze; nicio binecuvântare, nicio taină bisericească, nicio căsătorie, nicio înmormântare în loc sfânt; în locul sărbătorilor erau posturi stricte, teroare până la culme, până când supușii, care vedeau interesele lor veșnice și pământești compromise, plăcerile și mântuirea lor compromise din cauza unui prinț încăpățânat, îl constrângeau prin revolta lor să se plece sub legea șefului bisericii” (14).
„Hulele” (blasfemiile) rostite de fiară vizează pretenția de a avea titluri și prerogative care Îi aparțin în exclusivitate lui Dumnezeu. Versetul 6 ne spune că hulele rostite de fiară vizează trei aspecte: Numele lui Dumnezeu, „cortul” și pe cei ce locuiesc în cer.
Cu privire la blasfemiile legate de titlurile care Îi aparțin exclusiv lui Dumnezeu, dar pe care fiara și le atribuie fără rezerve, am comentat în cadrul versetului 1.
Hulele legate de „cortul” lui Dumnezeu se referă, în principal, la două lucruri:
– Profanarea Legii divine
– Profanarea jertfei Mântuitorului
„Cortul” este un nume dat templului lui Dumnezeu din ceruri, sediul guvernării divine, acolo unde Domnul Christos împlinește tripla Sa misiune de Mijlocitor, Jertfă și Mare Preot (vezi Evrei 7,24; 8,2; 9,11.12.26; 10,12). Primul templu ridicat de om în onoarea lui Dumnezeu a fost un cort – cortul întâlnirii. În locul cel mai sacru al cortului din pustie, în Sfânta Sfintelor, se afla Decalogul depozitat în chivotul legământului. În mod asemănător, Templul ceresc conține și el Legea divină, însă în original (vezi Apocalipsa 1119).
Dar cum a putut fiara din mare să profaneze „cortul” lui Dumnezeu, aflat în cer? În Predica de pe Munte, Domnul Christos a spus categoric că Legea morală nu poate fi schimbată: „Câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5,17‑19).
Iată ce afirmă catehismul catolic:
1) S-a suprimat porunca ce oprește închinarea la idoli (Porunca a II-a).
2) Ziua de odihnă instaurată în amintirea Creației a fost înlocuită cu o altă zi.
3) Textul a opt dintre porunci a fost modificat.
4) Porunca a X-a a fost împărțită în două.
Iată deci o împătrită profanare a Legii lui Dumnezeu. Cât privește profanarea jertfei Mântuitorului și a slujbei Sale de Mare Preot, aceasta s-a făcut prin introducerea în dogmele Bisericii romane a unor învățături care subminează lucrarea Domnului Christos în favoarea păcătoșilor:
– Introducerea cultului sfinților și a Fecioarei, între secolele al V-lea și al X-lea. Aceasta a dus la diminuarea jertfei lui Christos, singurul căruia I se cuvin mulțumirile și închinarea, singurul care a fost înălțat de Dumnezeu (vezi 1 Timotei 2,5; Filipeni 2,9‑11).
– Însușirea de prerogative divine de către preoții și episcopii catolici: închinare, iertare de păcate, sfințirea.
– Dogma privitoare la Purgatoriu, introdusă oficial în 1434. Această dogmă este și ea o profanare a adevăratului „cort” ceresc și a lucrării de mijlocire a Mântuitorului.
– Dogma transubstanțiațiunii, prin care se afirmă că la împărtășanie credincioșii se hrănesc cu trupul și sângele Domnului Christos în mod real, nu simbolic. Orânduirea scripturistică a Sfintei Cine a fost înlocuită cu ceremonia nebiblică a messei. Această dogmă pretinde că preoții care oficiază liturghia au puterea de a transforma pâinea și vinul împărtășaniei în chiar trupul și sângele Domnului Christos. Cu privire la acest fapt, cardinalul Wiseman susținea „prezența reală a trupului și sângelui Domnului nostru Iisus Christos în binecuvântata euharistie, dovedită sau susținută de Scriptură” (15).
Comentând acest mod de a rosti blasfemii de către Roma papală, Uriah Smith spune: „Preotul ține chiar locul Mântuitorului atunci când spune: „Ego te absolvo” („Eu te absolv”), el absolvă, iartă păcatul… . Iertarea chiar și a unui singur păcat cere întreaga atotputernicie a lui Dumnezeu… Dar ceea ce numai Dumnezeu poate face prin atotputernicia Sa, preotul poate face numai rostind: „Ego te absolvo a peccatis tuis”… Inocențiu al III-lea scria: „Într-adevăr, nu este prea mult să spui că, având în vedere măreția sublimă a slujbei lor, preoții sunt, la rându-le, mulți zei-dumnezei”.
Dar uimirea noastră este și mai mare când aflăm că, în ascultare și supunere față de cuvintele rostite de preoții săi: „Hoc est corpus meum” („Acesta este trupul Meu”), Dumnezeu în persoană coboară pe altar. El vine ori de câte ori este chemat și oricât de des L-ar chema și se așază singur în mâinile lor, chiar dacă aceștia ar fi vrăjmașii Lui… Și, după ce vine, rămâne cu totul la dispoziția lor; ei Îl pot muta după plăcere, de la un loc la altul; dacă doresc, Îl pot închide în altar, sau Îl pot expune pe altar, sau Îl pot duce afară din biserică; dacă aleg să facă astfel, ei pot mânca trupul Său și bea sângele Său sau Îl pot da și altora. O, cât de mare este puterea preotului, declară sfântul Laurențiu Iustinian… Un cuvânt pornit de pe buzele preotului și trupul lui Christos este format acolo, în pâinea aceea, și Cuvântul întrupat coborât din ceruri este prezent acolo, pe masa din altar. Astfel, într-un anumit sens, preotul poate fi socotit creatorul Creatorului… Puterea preotului, spune Sf. Bernardine de Sienna, este puterea unei persoane divine; căci transubstantierea pâinii cere tot atât de multă și mare putere ca și crearea lumii” (16).
„I s-a dat putere să lucreze patruzeci și două de luni” – Perioada de 42 de luni este identică cu aceea de 1260 de zile sau trei vremi și jumătate, fiind regăsită de șapte ori în profețiile lui „Daniel” și „Apocalipsa”:
– Daniel 7,25: „o vreme, două vremi și o jumătate de vreme”
– Daniel 12,7: „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme”
– Apocalipsa 11,2: „patruzeci și două de luni”
– Apocalipsa 11,3: ” o mie două sute șasezeci de zile”
– Apocalipsa 12,6: „o mie două sute șasezeci de zile”
– Apocalipsa 12,14: „o vreme, vremi și jumătatea unei vremi”
– Apocalipsa 13,5: „patruzeci și două de luni”
Este una și aceeași perioadă de timp și anume 1260 de ani reali, perioadă care începe în 538, odată cu trecerea puterii politice din mâna Imperiului Roman de Apus în mâna papalității, și până în 1798, data la care papalitatea a primit lovitura de moarte prin arestarea papei de către Napoleon.
Aceasta a fost perioada dominației papale, numită și Evul Mediu întunecat, cu toată suita de orori și persecuții îndreptate de către Biserica oficială a Romei împotriva tuturor celor care doreau să se închine lui Dumnezeu după propria conștiință.
Vers.7: „I s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască. Și i s-a dat stăpânire peste orice seminție, peste orice norod, peste orice limbă și peste orice neam.”
Prin termenul „război” nu trebuie să înțelegem că fiara urma să inițieze campanii militare împotriva poporului credincios lui Dumnezeu, deși a făcut și lucrul acesta prin cruciadele îndreptate împotriva albigenzilor. Termenul ne vorbește despre continua ostilitate față de poporul lui Dumnezeu, manifestată în diferite forme. Motivul ostilității fiarei față de sfinții lui Dumnezeu este faptul că ei „păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus Christos” (vezi Apocalipsa 12,17), demascând în felul acesta falsa închinare impusă de Biserica oficială a Romei.
Biruința fiarei asupra sfinților nu înseamnă că a reușit să-i determine pe aceștia să abjure, să renunțe la convingerile lor și să se ralieze mulțimilor care se închină ei. „Biruința” se referă la faptul că fiarei i s-a îngăduit să-i persecute chiar până la martiraj pe acești copii ai lui Dumnezeu. În realitate, fiara nu a biruit, ci a fost învinsă de credincioșia acestor oameni care „au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor și nu și-au iubit viața chiar până la moarte” (vezi Apocalipsa 12,11).
Acest război împotriva poporului lui Dumnezeu a fost atât de crunt încât Mântuitorul a subliniat faptul că „dacă zilele acelea n-ar fi scurtate, nimeni n-ar scăpa” (vezi Matei 24,21,22). El a început încă de pe vremea împăratului Constantin cel Mare.
„Întrebuințarea pedepselor corporale”, spune F. Roget, „pentru a readuce și a supune pe eretici, adică pe creștinii care nu țin de Biserica oficială, începe de la împăratul Constantin, care a fost inspirat și aprobat de episcopi. Puțin timp după ce decretase la Milano libertatea tuturor cultelor fără excepție, el proclamă un edict împotriva novațienilor, valentinienilor, marcionistilor, paulinienilor și cataphrigienilor, în care ordonă exproprierea locurilor lor de cult în profitul cultului catolic și interzicea oricare cult public al lor.
Același împărat, printr-un alt decret, pune pe foc scrierile lui Arie și îi condamnă la moarte pe cei care le-ar fi posedat. Urmașii lui Constantin, tot atât de ațâțați de episcopii creștini, au publicat numeroase legi privind distrugerea templelor păgâne. Spre sfârșitul vieții sale, Sfântul Augustin aprobă măsurile de violență împotriva creștinilor care nu erau catolici. Un sinod ținut la Cartagina în anul 400 a cerut împăratului să dărâme templele păgâne. După Enciclopedia Catolică, papa Inocențiu al IV-lea, în bula sa Ad Extirpanda (1252), a reamintit și a confirmat ordinul de a-i arde pe eretici, așa cum a fost publicat în decretele papilor, în urma constituțiilor imperiale. Această bulă, considerată ca un document fundamental pentru instituirea Inchiziției, a fost reînnoită și întărită de papii Alexandru al IV-lea (1254‑1261), Clement al IV-lea (1265‑1268), Nicolae al IV-lea (1288‑1292), Bonifaciu al III-lea (1294‑1303), și încă alții. Autoritățile civile erau astfel supuse papilor, sub pedeapsa excomunicării, și erau obligate să execute sentințele de ardere pe rug a ereticilor îndârjiți” (17).
Un rol important în acest „război” împotriva sfinților l-a avut Inchiziția înființată în secolul al XIII-lea. „Cruciada împotriva albigenzilor”, scrie J. A. Bost, „care devenise o primejdie amenințătoare pentru unitatea Bisericii, l-a făcut pe Inocențiu al III-lea să organizeze o armată nouă, independentă de cea a clerului și devotată Sfântului Scaun. El obținuse de la Othon al IV-lea, în 1210, un edict de persecuție care făcea să intervină puterea imperială.
De asemenea, el a obținut de la Sinodul din Lateran, la 1215, autorizația de a institui un ordin de călugări, însărcinați în special cu descoperirea cazurilor de erezie. Inchiziția era astfel întemeiată. I s-a dat numele de Sfântul Oficiu, nume care a devenit sinistru. Acest tribunal, încredințat călugărilor dominicani, a fost investit ci atotputernicie judiciară. El a stabilit o procedură secretă, în care proba delictului era întemeiată numai pe denunțuri anonime, fără confruntare cu martorii, și pe mărturia acuzatului, care putea totdeauna să fie scoasă prin tortură.
Opera acestui tribunal a fost încurajată în 1243 de Inocențiu al IV-lea și de urmașii săi și s-a văzut în curând cum se înmulțeau rugurile în Germania, în Franța sub Francisc I, în Italia sub Caraffa, în Țările de Jos sub Filip al II-lea și ducele de Alba, și în Spania, unde Sfântul Oficiu a durat șase sute de ani și unde arderile pe rug deveniseră aproape sărbători naționale. Grozăviile făcute de Sfântul Oficiu în numele religiei de Torequemada și Ximenes de Cisneros, în secolele al XV-lea ași al XVI-lea, sunt povestite de Limborch, de Llorente și de episcopul Hefele în cartea sa Istoria lui Ximenes. Istorisirile acestea sunt de domeniul legendei și întrec orice imaginație” (18).
Libertatea de conștiință de care ne bucurăm acum și care este garantată de toate constituțiile democratice nu a fost niciodată recunoscută de papalitate. În enciclica „Cuanta Cura” a papei Pius al IX-lea, publicată în 8 decembrie 1864, se aruncă anatema asupra separării bisericii de stat și asupra libertății cultelor pe care o găsește ca fiind „o idee absolut falsă”. Papa Grigore al XVI-lea consideră această libertate de conștiință o „opinie funestă”, un „delir”, cerând ca toți deținătorii puterii de stat să reprime violent pe cei care nu aderă la credința catolică (19).
În această perioadă întunecată a istoriei lumii s-au auzit numeroase glasuri în sânul Bisericii oficiale care s-au ridicat împotriva faptelor și pretențiilor papalității: „Arnold, episcop de Orleans, la Sinodul de la Reims (992), cardinalul Hugon, Pierre de Blois, în 1155, Ioachim de Flore, în Calabria (1130‑1202), Ebrad, episcop de Salzburg, în discursul său memorabil la Sinodul de la Reisburg, Arnould de Villeneuve, pe la 1300, Michael Cezenas, generarul călugărilor cordelicari, Petrarca (1304‑1374), Jean de Roquetaillade, ars pe rug la Avignon, și alții” (20).
„Și i s-a dat stăpânire peste orice seminție, peste orice norod, peste orice limbă și peste orice neam” – Aici se vorbește despre universalitatea puterii fiarei. În Evul Mediu, Biserica nu era doar o putere spirituală, ci și o putere politică, episcopii și preoții, având aceeași putere ca baronii. Ei băteau monedă, judecau, făceau să fie executate sentințele lor și luau parte la alegerea regilor și în luptele interne. Pretenția papilor de a stăpâni întreaga lume este bine ilustrată în afirmația papei Grigore al IX-lea (1287‑1291): „Papa este, la drept vorbind, stăpânul și domnul lumii întregi, al lucrurilor cât și al persoanelor.”
Iar în lucrarea „De Curia Romana”, poate fi citit: „Prinții, regii, împărații, preoții, episcopii, mitropoliții, patriarhii, cardinalii, într-un cuvânt toată lumea, este ținută prin obligație divină să dea ascultare pontifului roman” (21).
Vers.8: „Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului, care a fost junghiat.”
Versetul se referă nu doar la trecut, ci și la viitor. Găsim aici și o prețioasă asigurare: Dumnezeu nu a fost și nu va fi niciodată lipsit de adoratori sinceri și credincioși, în ciuda oricăror presiuni făcute asupra lor de puterile care-i slujesc lui Satana.
Este de remarcat faptul că unele traduceri ale Bibliei redau expresia „și toți locuitorii pământului” prin „fiecare din locuitorii pământului” (American Standard Version, R S V). Este o schimbare neașteptată în textul grec al Scripturii de la plural la singular, schimbare ce subliniază responsabilitatea individuală a fiecărui om care se închină fiarei.
„Toți aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului” – În Biblie există numeroase referiri la „cartea vieții”, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament (vezi Exodul 32,32.33; Psalmul 69,28; Daniel 12,1; Luca 10,20; Filipeni 4,3, etc.). Doar în Apocalipsa găsim referiri la această carte de șase ori (vezi cap. 3,5; 13,8; 17,8; 20, 12.15; 21,27). „Cartea vieții” cuprinde numele tuturor celor pe care Dumnezeu îi recunoaște ca fiind copiii Săi. În versetul de față, dar și în Apocalipsa 21,17, se specifica faptul că această carte îi aparține Mielului deoarece viața veșnică este posibilă doar prin jertfa Sa ispășitoare.
Expresia „de la întemeierea lumii” se referă la Creație și poate fi regăsită de zece ori în Noul Testament. Domnul Christos vorbește despre Împărăția pregătită de la întemeierea lumii (vezi Matei 25,34), iar Pavel amintește de alegerea celor credincioși înainte de întemeierea lumii (vezi Efeseni 1,4).
Problema pe care o ridică acest verset, conform topicii frazei la care au recurs mai mulți traducători, este cea a predestinației. Dacă cei mântuiți au fost deja scriși încă de la Creație (deci înainte de a se naște) în cartea vieții, atunci cei care susțin teoria predestinației găsesc aici un argument puternic în favoarea teoriei lor.
Însă conform sintaxei limbii grecești, acest text sună în felul următor: „Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris în cartea vieții Mielului care a fost junghiat de la întemeierea lumii.” Conform acestei sintaxe, nu numele celor credincioși au fost stabilite de la Creație, ci jertfa ispășitoare a Mântuitorului a fost o acțiune hotărâtă în consiliul ceresc încă din veșnicie.
Vers.9.10: „Cine are urechi să audă ! Cine duce pe alții în robie va merge și el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis de sabie. Aici este răbdarea și credința sfinților.”
Este un ultim apel la atenție acordată cuvântului profetic. Nu este vorba aici de legea talionului din relațiile interumane, ci de legea semănatului și seceratului. Cu toții vom secera ceea ce am semănat. Acest adevăr s-a văzut clar ilustrat în ceea ce s-a întâmplat în 1798, când fiara din mare a primit o lovitură mortală, ca o arvună a răsplății pentru tot ceea ce ea făcuse poporului lui Dumnezeu de-a lungul Evului Mediu.
Ceea ce s-a întâmplat în timpul Revoluției franceze a reprezentat doar o mică parte din pedeapsa pe care fiara o va primi când „cele zece coarne… vor urî pe desfrânată, o vor pustii și o vor lăsa goală” (Apocalipsa 17,16).
Ne aflăm în punctul în care vindecarea rănii de moarte primită de fiară este pe cale să se vindece deplin. Protestantismul a întins deja mâna peste abisul creat de Reformă, pregătindu-se să aducă închinare Romei papale. „Mișcarea ecumenică” spune D. Popa, „se va sfârși prin readucerea tuturor creștinilor sub tiara romană. Și atunci Roma papală se va dezlănțui cu furie împotriva celor ce păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Christos” (22).
sursa: https://www.loribalogh.ro/