Categoria: Profetii biblice
(vers.1‑6)
Introducere
Aflat în mijlocul cărții Apocalipsei, capitolul 12 ne prezintă o panoramă milenară a luptei dintre bine și rău, dintre Christos și Satana. Evenimentele descrise în acest capitol nu urmează o ordine cronologică și nu sunt o continuare a evenimentelor descrise în capitolul precedent. Bătrânul apostol Ioan este dus în viziune înapoi, până la începuturile apariției răului în Univers, atunci când Lucifer a atentat la tronul lui Dumnezeu.
Odată cu scurgerea timpului și pe măsură ce se derulează Planul de Mântuire, Ioan devine martorul diferitelor etape ale luptei lui Satana împotriva lui Christos și Bisericii Sale, până la ultimele scene ale ei. Capitolul 12 este alcătuit din trei tablouri:
1) Femeia și balaurul (vers.1‑6)
2) Lupta din cer dintre Mihail și Lucifer (vers.7‑12)
3) Femeia hrănită în pustie timp de 1260 de ani (vers.13‑17)
Aceste tablouri nu redau evenimentele în ordinea lor cronologică. În viziunea sa, Ioan se aseamănă cu un vizitator al unei galerii de artă, care privește succesiv diferitele tablouri din muzeu. După cum pentru un vizitator al unei galerii de artă nu este important să studieze tablourile în ordinea în care au fost realizate, în mod asemănător pentru Ioan nu era important în acel moment să înțeleagă ordinea exactă în care se vor derula evenimentele, ci să înțeleagă evenimentele în sine. Ordinea evenimentelor urma să fie înțeleasă ulterior, fie în urma altor descoperiri profetice, fie prin compararea profețiilor deja primite, atât în „Apocalipsa”, cât și în cartea profetului Daniel.
Comentarii
Vers.1.2: „În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, și cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască.”
Este evident că și aici, ca în majoritatea profețiilor apocaliptice, ne aflăm în prezența unor simboluri al căror sens se cere descoperit.
„În cer s-a arătat un semn mare” – De ce în cer și nu pe pământ? Răspunsul îl dă apostolul Pavel, când le scrie credincioșilor din Filipi despre adevărata cetățenie a copiilor lui Dumnezeu: „Dar cetățenia noastră este în cer, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Christos” (Filipeni 3,20).
Deși Biserica încă trăiește și luptă pe pământ, în spirit ea se află deja în atmosfera cerului. Aici, în această lume ale cărei valori sunt răsturnate și în care păcatul este prezent în toate domeniile vieții, adevărații copii ai lui Dumnezeu se simt „străini și călători”, căci adevărata lor patrie este patria cerească (vezi Evrei 11,13.16).
Semnul arătat în cer simbolizează ideea de mesaj. Dumnezeu are un mesaj de transmis lumii, și acest mesaj este transmis prin Biserica Sa. De ce un „semn mare”? Pentru că acest mesaj transmis de adevărata Biserică a lui Christos nu se adresează doar lumii noastre, ci întregului Univers: „Pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască astăzi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3,10).
„O femeie” – Atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, legământul căsătoriei este privit ca un simbol al legăturii intime dintre Christos și Biserica Sa (vezi Cântărea cântărilor; Isaia 54,5; Ieremia 3,1; Ezechiel 16,8; 2 Corinteni 11,2; Ioan 3,29). Abaterea de la acest legământ sfânt este privită ca o desfrânare spirituală.
Așadar, în Biblie femeia reprezintă Biserica. Dacă femeia este virtuoasă, ea reprezintă Biserica adevărată a lui Christos. Dacă, dimpotrivă, femeia este coruptă, desfrânată, ea devine un simbol pentru Biserica creștină apostaziată (vezi Apocalipsa 17,1‑5; Ezechiel 16,26‑29; Ieremia 3,8.20).
Ioan Botezătorul Îl numește pe Domnul Christos „Mire” (vezi Ioan 3,29). De asemenea, Domnul Iisus Se numește pe Sine „Mire” (vezi Matei 9,15). „Mireasa” nu este altcineva decât Biserica Sa, trupul Său de pe pământ. Nu a existat niciun timp în care El să nu fi avut pe pământ martorii Săi, Biserica Sa, „mireasa” Sa.
În comentariul său la cartea Apocalipsei, R. A. Anderson face o remarcă interesantă: „După cum Eva a fost creată din coasta lui Adam, în timp ce acesta dormea profund (vezi Geneza 2,21.22), tot astfel Domnul Christos, al doilea Adam, Și-a adus la existență „mireasa”, Biserica Sa, prin moartea și învierea Sa” (1).
Ținând cont de simbolistica Bibliei, femeia din capitolul 12 reprezintă Biserica adevărată din toate timpurile, atât din Vechiul Testament, cât și din Noul Testament, căci ea a avut întotdeauna același caracter curat, neprihănit.
„Învăluită în soare” – Soarele este un simbol al slavei lui Dumnezeu descoperită în Evanghelie. Christos este „Soarele” dreptății, iar lumina Evangheliei sunt razele Sale. După cum pe pământ nu poate exista viață fizică fără lumina și căldura razelor de soare, tot astfel nu poate exista viață spirituală fără lumina și căldura razelor „Soarelui neprihănirii” (vezi Maleahi 4,12).
Domnul Christos Se recomandă ca fiind „Lumina lumii” (vezi Ioan 8,12; 9,5), și doar aceia care umblă în lumina Cuvântului Său sunt considerați „fii ai luminii”, „mireasa” Lui, Biserica Sa adevărată (vezi Efeseni 5,8; 1 Tesaloniceni 5,5‑8).
„Cu luna sub picioare” – Cei mai mulți comentatori susțin că luna simbolizează dispensațiunea mozaică, sistemul de simboluri și umbre ale Vechiului Testament, care și-au găsit împlinirea în Christos, „Soarele neprihănirii”.
Luna nu are lumină proprie, ci ea reflectă lumina primită de la soare. Din acest punct de vedere, întreaga dispensațiune a Vechiului Testament era doar o reflectare, o „umbră”, a adevăratei lumini a Evangheliei venită de la Christos.
Faptul că femeia este văzută având luna sub picioarele ei simbolizează un alt adevăr important: adevărata Biserică a lui Christos își are temelia în Vechiul Testament, în scrierile lui Moise și ale profeților.
Nu trebuie făcută nicio confuzie între simbolistica din acest tablou și zeitățile religiilor păgâne. Ioan nu vorbește aici nici de zeul soarelui, nici de zeița lunii. În cap.12, acestea nu sunt obiecte ale adorării, ci doar simboluri. „În Psalmul 89, 34‑37″, spune același R. A. Anderson, „Domnul declară că legământul Său și Cuvântul Său sunt tot atât de nezdruncinate ca și luna, care „dăinuie pe vecie”. Biserica a fost fundamentată pe Cuvântul lui Dumnezeu” (2).
Faptul că Biserica Noului Testament își are temelia în descoperirile date poporului evreu în Vechiul Testament este confirmat chiar de Mântuitorul când spune: „Mântuirea vine de la iudei” (vezi Ioan 4,22up.). Privind tabloul luminos al femeii învăluite în soare, și având luna sub picioare, înțelegem încă un adevăr important: Întregul sistem iudaic nu ar avea nicio valoare și niciun sens dacă în el nu ar fi prezent Christos, „Soarele neprihănirii”.
Biserica lui Christos s-a sprijinit întotdeauna pe adevărurile descoperite în Vechiul Testament, însă întotdeauna neprihănirea ei a fost Christos. Astăzi, în lume pot fi observate două extreme:
– Femeia cu pretenția că este învăluită în soare, dar care nu se sprijină pe lună – creștinismul apostaziat, care are pretenția că Îl urmează pe Domnul, dar care refuză adevărurile Vechiului Testament.
– Femeia care se sprijină pe lună, dar care nu acceptă lumina „Soarelui neprihănirii” – iudaismul
Între cele două extreme, Dumnezeu are pe pământ o Biserica curată, care își are temelia în scrierile profeților, în Lege și în Psalmi, dar care trăiește învăluită în lumina și căldura „Soarelui neprihănirii”, Iisus Christos.
„Și cu o cunună de douăsprezece stele pe cap” – Comentariile biblice AZS afirmă că în capitolul 12 accentul este pus pe Biserica Noului Testament. Ținând cont de acest lucru, cele 12 stele îi reprezintă pe cei 12 apostoli care au contribuit la întemeierea ei. De fapt, numărul 12 este numărul Împărăției lui Dumnezeu. După cum Biserica Vechiului Testament (poporul evreu) a fost întemeiată de cei 12 patriarhi și cele 12 seminții ale lor, la fel, Biserica Noului Testament a fost întemeiată de Domnul Christos și cei 12 apostoli ai Săi. Ei reprezintă adevărata podoaba (cunună) a Bisericii.
Același număr de 12 seminții și 12 apostoli arată continuitatea Bisericii lui Christos din toate timpurile. „Astfel”, spune Uriah Smith în comentariul său, „Biserica lui Christos învăluită în soarele Noului Testament, cu luna, Vechiul Testament sub picioarele ei și cu coroana de 12 stele pe cap, reprezintă perfecțiunea frumuseții și a podoabei” (3).
Vers.2: „Ea era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască.”
Versetul ne conduce cu puțin timp înainte de era creștină, surprinzând momentul apariției lui Mesia sub forma Pruncului din Betleem, sau, după cum afirmă Jean Vuilleumier, „timpul plin de chinuri și dureri prin care a trecut Biserica în decursul lucrării Domnului Christos și a celor 12 apostoli” (4).
Așa cum o femeie însărcinată așteaptă cu dor momentul nașterii copilului, la fel și Biserica Vechiului Testament a așteptat cu ardoare nașterea lui Mesia. Se spune că orice tânără evreică spera ca atunci când se va căsători și va avea copii, ea să devină mama lui Mesia.
„Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege…” (Galateni 4,4).
Vers.3‑6: „În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roșu, cu șapte capete, zece coarne și șapte cununi împărătești pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului și le-a aruncat pe pământ.
Balaurul a stătut înaintea femeii care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul atunci când îl va naște. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie. Și femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo timp de 1260 de zile.”
Scena descrisă în aceste versete este într-un contrast izbitor cu imaginea anterioară în care Biserica adevărată a lui Christos este înfățișată printr-o femeie împodobită cu podoaba mântuirii.
„S-a văzut un mare balaur roșu” – Cheia acestui simbol ne este dată chiar în acest capitol, în vers.9: „Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșeală întreaga lume…”
Însă acest „balaur” nu a acționat în mod direct în istoria lumii, în lupta dintre bine și rău, ci prin uneltele sale omenești. Astfel, în versetele amintite balaurul reprezintă puterea politică prin care Satana și-a exercitat planurile împotriva cauzei lui Dumnezeu, o putere anticristică ce a luptat din răsputeri împotriva Bisericii creștine.
Această putere politică a fost Roma păgână, acea putere mondială care stăpânea pe vremea Domnului Christos. De altfel, „Roma păgână”, spune Marcellinus, „folosea imaginea unui balaur pe drapelele sale, ca și a unui vultur. Aceste drapele care aveau pe ele un balaur erau roșii – drapelul purpuriu al dragonului” (5).
Culoarea roșie a balaurului este în legătură atât cu purpura cezarilor romani, cât și cu atitudinea persecutoare față de Biserica lui Dumnezeu, urmărind nimicirea ei. La nașterea lui Iisus, Irod cel Mare, supusul Romei, a încercat să-L omoare prin uciderea tuturor pruncilor din Betleem, iar răstignirea lui Iisus a fost decretată de Pilat din Pont, reprezentantul Romei păgâne.
„Cu șapte capete” – Conform celor susținute de Comentariile Biblice AZS, aceste șapte capete reprezintă puteri politice care au susținut cauza balaurului (Satana) în decursul timpului, și prin care el și-a exercitat puterea persecutoare.
Cu privire la identificarea acestora, părerile sunt împărțite. Unii comentatori susțin că, având în vedere că în scena descrisă în capitolul 12,3‑6 este vorba de Roma păgână, cele șapte capete ar putea reprezenta cele șapte forme de guvernământ care au urmat în mod succesiv în Roma: împărați, consuli, dictatori, decemviri, tribuni, cezari și exarhatul de la Ravena.
Alți comentatori văd în cele șapte capete niște puteri politice sau politico-religioase care au persecutat de-a lungul timpului poporul lui Dumnezeu: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma păgână și Roma papală.
Însă indiferent de identitatea celor șapte capete, este cert faptul că balaurul văzut de Ioan în viziunea din capitolul 12 reprezintă Roma în ambele ei faze: păgână și creștină, cea care a fost unealta omenească a adevăratului balaur, „șarpele cel vechi, Diavolul și Satana”.
„Zece coarne” – Acestea reprezintă trecerea de la perioada imperială a Romei, la cele zece regate barbare ale Europei, care au apărut pe ruinele Imperiului Roman de Apus. Se poate remarca faptul că în aceste versete cununile împărătești sunt așezate pe cele șapte capete ale balaurului, nu pe cele zece coarne ale lui, de unde înțelegem că cele zece coarne încă nu erau, la data aceea, regate în adevăratul înțeles al cuvântului.
În viziunile următoare, aceste cununi împărătești apar pe cele zece coarne ale balaurului, ceea ce dovedește trecerea de la Roma imperială la vremea celor zece regate barbare, rezultate după prăbușirea Imperiului Roman de apus.
„Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului și le-a aruncat pe pământ” – J. Vuilleumier vede o dublă semnificație a acestei expresii:
– A treia parte din stele îi reprezintă pe îngerii care au trecut de partea lui Lucifer în conflictul apărut în cer.
– O altă interpretare susține că a treia parte din stele îi simbolizează pe martirii epocii romane (vezi Daniel 8,10). Această interpretare se bazează pe faptul că în „Apocalipsa” stelele îi reprezintă pe servii lui Dumnezeu, deoarece lui Daniel i se spune că „cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac și în veci de veci” (Daniel 12,3).
Există și o altă interpretare care consideră că aici se face referire la conducerea iudaică. Poporul evreu avea trei clase de conducători: regii, preoții și sinedriul. Devenind provincie romană cu 63 de ani mai înainte de nașterea Domnului, a treia parte din conducerea iudaică, regalitatea, a fost desființată.
„Balaururl a stătut înaintea femeii care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul atunci când îl va naște” – Profeția din Daniel 8,11.12 ne vorbește despre încercarea „cornului cel mic” de a se sui până la „Căpetenia oștirii” și de a-I smulge jertfa necurmată. De asemenea, prima profeție mesianică pe care o găsim pe paginile Bibliei, cea din Geneza 3,15, ne spune că „sămânța șarpelui” (vezi Geneza 3,15) va reuși să împungă călcâiul „seminței femeii”, prefigurând lupta pe viață și pe moarte, care urma să fie dusă între Domnul Christos, împreună cu Biserica Sa, și Satana, împreună cu uneltele sale.
Ioan vede în această viziune cum „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana” (vers.9), împreună cu instrumentele sale omenești (Roma păgână), nu s-a mulțumit să lupte doar împotriva Bisericii, ci s-a ridicat chiar împotriva Domnului ei, Fiul lui Dumnezeu născut în trup omenesc.
După nașterea ca prunc în ieslea Betleemului, folosindu-se de puterea viceregelui Irod, supusul Imperiului Roman, Satana a căutat să-L extermine pe copilul abia născut al femeii. Ca să fie sigur că nu va rata, Irod a poruncit să fie uciși toți pruncii de la vârsta de doi ani în jos din Betleem și împrejurimi, împlinind astfel o profeție a Vechiului Testament cu privire la jalea prin care vor trece părinții acestora (vezi Matei 2,13‑18; Ieremia 31,15).
Ca să scape de amenințarea lui Irod, părinții pământești ai Pruncului au trebuit să fugă în Egipt, în exil, până la moartea lui Irod. Mai târziu, când Domnul Christos a fost dus în pustie pentru a fi ispitit, același „balaur”, Satana, a încercat din răsputeri să-L determine să păcătuiască pentru a zădărnici Planul de Mântuire.
În timpul activității pământești a lui Iisus, Satana a încercat iar și iar să-L aducă la tăcere, pentru ca, în final, sub autoritatea romană reprezentată de Ponțiu Pilat, Iisus a fie dat morții prin răstignire. Chiar și după ce s-a întâmplat acest lucru, Satana a făcut tot posibilul pentru a-L reține în mormânt pe Domnul vieții, însă nu a reușit. Iisus a înviat și a fost înălțat la cer, la tronul lui Dumnezeu, fapt ce a făcut ca furia balaurului să se îndrepte spre Biserica lui Dumnezeu rămasă pe pământ.
„El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier” – Acest Copil de parte bărbătească nu poate fi altul decât Acela despre care Tatăl spune în Psalmul 2: „Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi și-Ți voi da neamurile de moștenire și marginile pământului în stăpânire” (Psalmul 2,7.8).
Dacă Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său să sufere și să fie răstignit, aceasta s-a întâmplat doar pentru a împlini cerințele Planului de Mântuire. Fără această îngăduință, Satana împreună cu toți acoliții săi nu ar fi putut face nimic Fiului lui Dumnezeu.
„Copilul a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie” – După ce l-a biruit pe Satana pe crucea Golgotei, Iisus a fost înălțat la cer, la tronul lui Dumnezeu, unde continuă lucrarea Sa de mijlocire pentru mântuirea neamului omenesc. Nemaiavând are nicio putere de a-I face rău Domnului, acest fapt l-a făcut pe balaur să-și concentreze toată furia împotriva femeii, adică împotriva Bisericii lui Christos.
„Și femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo” – Textul ne vorbește despre persecuțiile îndreptate împotriva Bisericii creștine după înălțarea Domnului Christos la cer. Aceste persecuții au început în timpul apostolilor și au fost pornite atât de conducătorii religioși ai iudeilor, cât și de puterea romană păgână. Înșiși apostolii au trebuit să pecetluiască cu propria lor viață hotărârea lor de a face parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu pe pământ.
Apoi, după ce Roma păgână a dispărut de pe scena lumii, aceste persecuții au fost continuate de Roma papală, care a întreprins orice efort pentru a nimici pe „ereticii” care îndrăzneau să creadă altfel decât le poruncea ea. În tot acest timp de suferințe pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu, El a ocrotit-o și a făcut ca lumina curată a Evangheliei să nu se stingă, chiar dacă aceasta trebuia să lumineze din pustie, nu din marile orașe ale Europei medievale.
„Timp de 1260 de zile.” – Textul ne vorbește despre perioada în care Biserica lui Christos n-a fost tolerată, ci persecutată de balaur prin uneltele sale pământești. Perioada de 1260 de zile este identică cu cele 42 de luni din cap.11,2 și 13,5, precum și cu cele trei vremi și jumătate din Daniel 7,25; 12,7 și Apocalipsa 12,14.
Cele 1260 de zile profetice reprezintă 1260 de ani reali, conform principiului de interpretare a perioadelor profetice, în care o zi în profeție reprezintă un an real (vezi Ezechiel 4,6; Numeri 14,34). Această perioadă a început în anul 538, odată cu ridicarea papalității pe ruinele fostului Imperiu Roman de Apus, și se încheie în anul 1798, anul în care papalitatea a primit lovitura de moarte, prin arestarea și întemnițarea papei din ordinul lui Napoleon.
Această perioadă este cunoscută în istorie sub denumirea de „Evul Mediu întunecat”, o perioadă de mari suferințe pentru Biserica curată a lui Christos, care a trebuit să lupte și să supraviețuiască în cele mai grele condiții. Însă, deși pierdută uneori din vizorul lumii (femeia fugită în pustie), această Biserica curată, pe care Dumnezeu a avut-o în lume în toate veacurile, a continuat să răspândească lumina Evangheliei, potrivit puterii și mijloacelor pe care le-a avut la dispoziție.
sursa: https://www.loribalogh.ro/