Categoria: Profetii biblice
(vers. 13‑16)
Introducere
Acest al treilea tablou al capitolului 12 surprinde lunga perioadă de persecuție la care urma să fie supusă Biserica curată și adevărată a lui Christos. Prigonirea urmașilor Domnului a fost profetizată de Însuși Mântuitorul în timpul activității Sale publice, atunci când le spunea ucenicilor: „Din pricina Mea veți fi duși înaintea dregătorilor și înaintea împăraților, ca să slujiți de mărturie înaintea lor și înaintea neamurilor… Fratele va da la moarte pe frate-său, tatăl pe copilul lui, copiii se vor scula împotriva părinților și-i vor omorî. Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu, dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit” (Matei 10.18.21.22).
Despre această atitudine persecutoare față de Biserica lui Christos și despre lunga perioadă în care ea urma să sufere ura vrăjmașilor ei scrie și profetul Daniel atunci când se referă la lucrarea misteriosului „corn mic” din viziunea descrisă în capitolul 7: „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinții Celui Prea Înalt și se va încumeta să schimbe vremile și Legea; și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremi și o jumătate de vreme” (Daniel 7,25).
Faptul că Dumnezeu a descoperit din timp Bisericii Sale persecuția pe care trebuia să o îndure pentru o lungă perioadă de timp trebuie să-i fi încurajat mult pe copiii Săi sinceri care au găsit în cuvântul profeției asigurarea că tot ce se întâmplă pe pământ este sub supravegherea și controlul Stăpânului Universului. Chiar dacă balaurul (Satana) urma să aibă o anumită libertate în a face rău Bisericii, puterea lui era limitată, iar cei credincioși urmau să fie ocrotiți de mâna lui Dumnezeu.
Comentarii
Vers.13‑16: „Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Și cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi și jumătatea unei vremi, departe de fața șarpelui. Atunci șarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul și-a deschis gura și a înghițit râul pe care-l aruncase balaurul din gură.”
„Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia” – După înălțarea Domnului Christos la cer, Satana nu mai putea să-I facă niciun rău direct. De aceea, balaurul (Satana) și-a îndreptat toată ura împotriva Bisericii Sale de pe pământ. Uneltele cele mai eficiente de care s-a folosit în lupta împotriva Bisericii curate a lui Christos au fost, în mod paradoxal, tocmai aceia care se pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu: întâi iudeii, apoi Biserica creștină oficială.
Despre acest lucru, Uriah Smith scrie în comentariul său: „Vrăjmașul a toată dreptatea a reușit să amăgească chiar pe pretinsul popor al lui Dumnezeu ca să calce în picioare dreptul cel mai sfânt al omului: „libertatea de a se închina lui Dumnezeu potrivit conștiinței sale”. Biserica catolică a născocit acele orori și crime ale Inchiziției, iar Biserica pravoslavnică rusă a făcut cam aceleași lucruri, aruncând în închisoare și trimițând în Siberia pe toți cei ce înțelegeau să se închine altfel lui Dumnezeu de cum prescria tradiția bisericii” (1).
„Și cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie” – Pentru a scăpa de ura balaurului, femeia (Biserica adevărată) a fost nevoită să fugă în locuri pustii, pregătite de Dumnezeu pentru ocrotirea ei.
Aripile de vultur date femeii reprezintă graba cu care adevărații copii ai lui Dumnezeu au trebuit să-și găsească scăpare atunci când „omul fărădelegii” s-a instalat la putere. Metafora aripilor de vultur este folosită și în Vechiul Testament. Despre poporul Israel scos din Egipt de mâna tare a Domnului, Acesta spune: „Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus aici la Mine” (Exodul 19,4).
În cântărea lui Moise, rostită de acesta înainte de despărțirea de poporul Israel, este folosită aceeași metaforă pentru a oglindi grija lui Dumnezeu pentru poporul Său: „Ca vulturul care își scutură cuibul, își întinde aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui, așa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său…” (Deuteronomul 32,11.12).
„După cum Dumnezeu a scos pe vechiul Israel din Egipt”, spune U. Smith, „ca să-l scape de idolatria, sclavia și persecuția egipteană, și i-a adus la Sine, în pustie, tot astfel Biserica Noului Testament avea să fie călăuzită de Domnul în pustie, departe de fața șarpelui” (2).
De asemenea, aceste aripi sunt un simbol al credinței și speranței prin care Biserica din pustie a putut străbate văzduhul întunecat a Evului Mediu. Cu ajutorul acestor „aripi”, copiii lui Dumnezeu, urâți și urmăriți pentru a fi nimiciți până în inima munților, au putut să se ridice deasupra întunericului spiritual, intereselor politice și materialiste ale lumii, pentru a-și păstra curățenia credinței lor.
În acest context, pustia simbolizează acele locuri izolate de lume în care Biserica era ocrotită de furia balaurului și unde putea să-și continue lucrarea de a transmite lumii lumina Evangheliei.
În vremurile întunecate ale Evului Mediu, poporul valdenzilor din Italia și Franța a fost nevoit să trăiască ascuns în locurile aproape inaccesibile de pe coastele prăpăstioase ale Alpilor, pentru a se feri de ura Bisericii oficiale. În acele locuri retrase, „Israelul Alpilor”, cum mai erau numiți valdenzii din Italia și Franța, a continuat să ducă o viață curată, călăuzită doar de Cuvântul lui Dumnezeu, și nu după tradițiile omenești. Însă viața „Bisericii din pustie” nu s-a limitat doar la atât. Ea a continuat să răspândească Cuvântul lui Dumnezeu în cele mai grele condiții și cu cele mai mari riscuri.
Biblia lui Oliveten, pe care valdenzii au tipărit-o pe cheltuiala lor aproape de Neuchatel, în Elveția, poartă ca „bun de imprimat” acest cuvânt semnificativ: ALPI 1530.
„Cauza lui Christos este astăzi sfâșiată și călcată în picioare”, îi scria Calvin regelui Franței. „Adevărul este ascuns, îngropat… Biserica este surghiunită, distrusă prin omoruri crude, și astfel intimidată prin amenințări și terori, încât ea nu mai îndrăznește să gândească… În munți, în păduri, pe lacuri, în închisori, în pustiuri, în peșteri… răsfirați și ascunși… acolo profeții s-au retras și au profetizat” (3).
Cuvântul „pustie” a primit un înțeles mai evident în istoria hughenoților din Franța secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. Dicționarul Larousse, în dreptul cuvântul „pustie”, scrie: „Numele dat de protestanții secolului al XVII-lea platoului pustiu și pietros care se întindea la nord-est de Nîmes… După revocarea Edictului din Nantes în 1685, un număr însemnat de protestanți au continuat să-și serbeze cultul în ascuns, în păduri, peșteri, în munți, în locuri pustii și greu de găsit. Aceste adunări au primit numele de bisericile sau adunările din pustiu. Ele au supraviețuit, trecând prin multe peripeții, de la 1685 până la 1792.”
De asemenea, „păstorii acestor biserici se întitulau păstorii din pustie; sinoadele lor, sinoadele din pustie; actele acestor sinoade, actele de botez și căsătorie erau datate „din pustie” și prevăzute cu un sigiliu care reprezenta o femeie ridicând ochii spre cer, cu inscripția: „Triumful credincioșilor sub cruce”. În procesul verbal al unui interogatoriu luat unui pastor hughenot, înaintea unui consilier al regelui, citim: „În care locuri ai botezat și ai dat Sfânta Cină?” „În câmp sau în pustie”. „Ce înțelegi prin cuvântul „în pustie”? „Locuri ascunse sau nelocuite, unde se adună credincioșii” (4).
Acolo, în acele locuri sălbatice și nelocuite, martorii adevărului și-au păstrat credința vie timp de veacuri de-a rândul. „Dumnezeu”, spune un autor inspirat, „a prevăzut pentru poporul Său un sanctuar de o maiestate sublimă, corespunzător adevărurilor care erau încredințate ocrotirii lor. Pentru acei credincioși exilați, munții erau un simbol despre dreptatea neschimbătoare a lui Iehova” (5).
Valdenzii au fost primul dintre popoarele Europei care a reușit să traducă Sfânta Scriptură în propria limbă. Cu sute de ani înainte de Reformă, ei posedau deja Biblia în manuscris, în limba lor maternă. Având în mână adevărul nefalsificat, era de așteptat ca ei să devină obiectul urii și persecuției din partea Bisericii oficiale apostaziate. Deși urmăriți până în inima munților, și deși unii dintre ei au căzut pradă urii „balaurului”, ei au rămas neclintiți în apărarea adevărului chiar în mijlocul rugurilor aprinse pentru nimicirea lor.
„Hrănită o vreme, vremi și jumătatea unei vremi, departe de fața șarpelui” – Această perioadă este amintită de șapte ori în profețiile din „Daniel” și „Apocalipsa”, sub trei formulări diferite: „1260 de zile”, „42 de luni” și „o vreme, două vremi și o jumătate de vreme” (Daniel 7,25; 12,7; Apocalipsa 11,2; 11,3; 12,6; 12,14; 13,5).
Traducerea Bibliei în limba franceză a abatelui Crampon (catolică) folosește termenul „timp” în loc de „vreme”. Astfel, expresia devine „un timp, două timpuri și o jumătate de timp”.
Cele 1260 de zile profetice (42 de luni sau trei vremi-timpuri și jumătate) reprezintă cei 1260 de ani de supremație papală. Această perioadă începe în anul 538, anul în care papalitatea a preluat autoritatea Imperiului Roman de Apus în urma decretului lui Iustinian, și se încheie în anul 1798, an în care dominația papală ia sfârșit prin arestarea și întemnițarea papei de către generalul Berthier al lui Napoleon. Este perioada în care „cei doi martori” (vezi cap.11) au proorocit îmbrăcați în saci, o perioadă întunecată a istoriei lumii, numită și Evul Mediu întunecat.
„Atunci șarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul” – În profeția biblică apa simbolizează popoarele lumii (vezi Apocalipsa 17,15: „Apele pe care le-ai văzut și pe care șade curva, sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.”) Faptul că această apă iese din gura șarpelui și e trimisă după femeie simbolizează valul de persecuții îndreptat spre Biserica din pustie, în mod deosebit cruciadele organizate pentru nimicirea „ereticilor”.
Este de remarcat faptul că membrii Bisericii din pustie au înțeles semnificația acestui verset. Predicatorul Antoine Court, „pastorul din pustie”, se exprima astfel în secolul al XVIII-lea: „Iubiți frați, ce alt motiv aveam noi de lacrimi când vedeam sanctuarele noastre dărâmate în pulbere, adevărurile noastre împrăștiate și pe predicatorii noștri exilați, vitejii noștri aruncați în carcere și în galerii, iar noi rămași numai ca niște mucuri aprinse, amenințați de răul pe care balaurul cel roșu îl arunca din gura sa ca să înece femeia care își are locul pregătit în pustie” (6).
„Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul și-a deschis gura și a înghițit râul pe care-l aruncase balaurul din gură” – În contrast cu marea din care sunt văzute ieșind fiarele din Daniel cap.7 și Apocalipsa cap.13, reprezentând teritorii supuse autorității Romei, pământul simbolizează teritoriile nesupuse puterii ecleziastice a acesteia.
În urma Reformei, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, pe harta Europei au apărut statele protestante care au acordat refugiu celor prigoniți de Roma papală: Elveția, Olanda, Germania și Anglia. În secolul al XVIII-lea, acest rol de protejare a celor persecutați din motive de conștiință a fost preluat de SUA, unde s-au refugiat toți cei urmăriți de Roma pentru credința lor.
Același pastor, Antoine Court afirmă: „Iată-ne reduși la un mic număr de aleși, scumpi cerului, din aceia care nu voiau să părăsească patria lor și nici să renunțe la religia lor și care, persecutați fiind, au fugit în pustie. S-a trimis după ei un fluviu de trupe pentru a-i face să piară. Dar războiul care a început puțin după aceea l-a forțat pe ilustru să-și întoarcă soldații pentru a-i trimite contra inamicilor săi. Pământul s-a deschis pentru mulți. Și astfel credincioșii care rătăceau prin păduri și pustiuri au putut să guste puțină odihnă” (7).
Vers.17: „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus Christos.”
După eșecul de a-L omorî pe Pruncul femeii (Domnul Iisus Christos) și cel de a nimici femeia (Biserica curată) de-a lungul îndelungatei perioade de 1260 de ani, balaurul își va concentra întreaga ură asupra ultimei generații de copii ai lui Dumnezeu. Războiul pornit de balaur împotriva ultimei Biserici ne arată că finalul luptei dintre bine și rău nu va fi liniștit, ci, dimpotrivă, va cuprinde din nou scene de prigoană împotriva celor care doresc să rămână fideli lui Dumnezeu și cerințelor Sale.
Textul este important deoarece în el ni se descoperă caracteristicile care definesc adevărata Biserică a lui Christos în aceste vremuri din urmă:
1) Un caracter desăvârșit. „Răbdarea sfinților” este încununarea acestui caracter, care va oglindi neprihănirea Domnului Christos într-o lume care va ajunge la apogeul corupției și degradării morale.
2) Păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Într-o lume care neglijează sau sfidează cerințele Legii divine, acea Lege veșnică al cărui original se află chiar în cer, în cel mai sfânt loc din Univers (vezi Apocalipsa 11,19), adevăratul popor al lui Dumnezeu va ține ștafeta ridicată. Nu opt, nu nouă, ci toate cele zece porunci vor fi păzite de adevărata Biserică a Rămășiței, acordând importanță acelei porunci care reglementează datoria omului față de adevărata zi de odihnă.
Spărtura făcută în Legea lui Dumnezeu de către „fiara” care s-a încumetat să „schimbe vremile și Legea” (vezi Daniel 7,25) va fi reparată de Biserica pe care profeția o numește „dregător de spărturi” (vezi Isaia 58,12). Legea care a fost atacată frontal de Lucifer încă din cer, susținând că este prea aspră și arbitrară și că nimeni nu o poate ține, va fi din nou așezată la locul ei, redobândindu-și autoritatea ei veșnică în aceste ultime faze ale luptei dintre bine și rău.
3) Mărturia lui Iisus. De-a lungul istoriei mântuirii, lucrarea profeților a avut un rol determinant pentru Biserica lui Dumnezeu. Fără această lucrare, Biserica nu ar fi reușit să se păstreze pe drumul cel bun și nu ar fi supraviețuit atacurilor din partea lui Satana. Întreaga Scriptură este rodul Spiritului Profeției și, dacă am scoate din Biblie acele cărți scrise de profeți, din Scriptură nu ar mai rămânea nimic.
De aceea, adevărata Biserică a lui Christos din ultimele zile ale istoriei lumii noastre va acorda importanța cuvenită „mărturiei lui Iisus” dată prin profeții Săi. De-a lungul istoriei Vechiului Testament, dar și în Noul Testament, autoritatea profeților era maximă. Fiind port-vocea lui Dumnezeu, autoritatea lor se ridica deasupra autorității regilor și chiar a preoților, aceștia fiind adesea mustrați de profeții trimiși de Dumnezeu.
Dacă existența poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor ar fi de neimaginat fără lucrarea acestor profeți, de ce atunci să nu acceptăm ideea că și „rămășița femeii”, care va trebui să facă față celui mai crunt război pornit de balaur împotriva ei, va fi călăuzită de același Spirit al Profeției manifestat în lucrarea profeților?
Ideea că lucrarea profeților s-a încheiat odată cu Biserica primară nu este biblică și ea ne poate priva de cel mai mare ajutor pe care Dumnezeu îl poate da Bisericii Sale în aceste timpuri.
Profeția ne asigură însă că în cea mai neagră perioadă a istoriei păcatului, când mânia „balaurului” împotriva Bisericii lui Christos ajunge la paroxism, Dumnezeu va avea o Biserică ce va oglindi caracterul lui Christos, o Biserică ce va acorda importanța cuvenită tuturor poruncilor lui Dumnezeu, o Biserică ce se va lăsa călăuzită de profeții trimiși de Dumnezeu cu o lucrare specială.
Această „rămășiță” (vezi Țefania 3,12.13; Mica 4,7) va transmite lumii „ultima solie de har, demascând în același timp mașinațiunile „omului fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2,3) al cărui sistem fals de mântuire a întunecat slava Evangheliei lui Christos și harul Său mântuitor. Biserica ce așteaptă revenirea Domnului Iisus Christos nu va duce lipsă de niciun dar, spune apostolul Pavel (1 Corinteni 1, 7)” (8).
sursa: https://www.loribalogh.ro/