Categoria: Profetii biblice
(vers.3‑6)
Comentarii
Vers.3: „Voi da celor doi martori ai Mei să prorocească îmbrăcați în saci o mie două sute șase zeci de zile.”
„Celor doi martori” – Sunt comentatori ai „Apocalipsei” care consideră că cei doi martori din capitolul 11 sunt două persoane reale. S-au dat diferite soluții pentru identificarea celor doi martori, cum ar fi: Moise și Ilie, Ilie și Elisei sau Enoh și Ilie.
Această interpretare nu este însă corectă deoarece perioada de timp de 42 de luni (sau 1260 de zile) profetice, echivalând cu 1260 de ani reali, este prea lungă pentru o astfel de interpretare. Pentru identificarea celor doi martori de mare ajutor este cartea profetului Zaharia (vezi cap.4) în care găsim tabloul celor doi măslini ce stau înaintea Domnului.
În aceste tablou, Biserica este reprezentată printr-un sfeșnic de aur cu cele șapte brațe ale sale și care luminează în lume. Uleiul necesar celor șapte brațe vine de la doi măslini așezați la dreapta și la stânga sfeșnicului. Acest ulei pur reprezintă lumina harului și adevărului lui Dumnezeu, revărsată prin Biserică, spre lume, prin Duhul Sfânt.
„Descoperirea Cuvintelor Tale”, spune psalmistul, „dă lumina, dă pricepere celor fără răutate… Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119,130.105).
Așadar, putem spune că „cei doi martori”, „cei doi măslini” și „cele două sfeșnice”, care stau înaintea Domnului, prin care lumina adevărului este răspândită în întreaga lume, sunt Scripturile Vechiului și Noului Testament.
„Vechiul Testament”, spune Uriah Smith, „este un martor al tuturor faptelor lui Iehova în legătură cu Planul de Mântuire, al tuturor profețiilor și jertfelor preinchipuitoare care se refereau la un Mântuitor în viitor; iar Noul Testament este un martor al împlinirii profețiilor date de Dumnezeu în Vechiul Testament, cum și al tuturor evenimentelor care aveau să se desfășoare până la a doua venire a lui Christos” (1).
Și alți comentatori au văzut în „cei doi martori” un simbol al Scripturilor Vechiului și Noului Testament: „Cei doi martori reprezintă Scripturile Vechiului și Noului Testament. Amândouă sunt mărturii importante cu privire la originea și perpetuitatea Legii lui Dumnezeu. Amândouă sunt martore ale Planului de Mântuire” (2).
„Așa cum ramurile de măslin sunt descrise caă furnizând ulei pentru candelele sanctuarului, tot astfel de la acești doi sfinți ce stau înaintea tronului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt este împărțit oamenilor. Întrucât cea mai deplină exprimare a Duhului Sfânt față de oameni este în Scripturile Vechiului și Noului Testament, ele pot fi considerate cei doi măslini” (3).
În comentariul său asupra „Apocalipsei”, Croly adăugă: „Cei doi martori sunt Vechiul și Noul Testament… Scopul esențial al Scripturilor este acela de a da mărturie despre mila și adevărul lui Dumnezeu. Domnul nostru a poruncit: „Cercetați Scripturile… căci ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39). Aceste cuvinte au fost adresate iudeilor și descriu caracterul și slujba Vechiului Testament. În Noul Testament se amintește, de asemenea, despre cel ce trebuie să dea mărturie: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor” (Matei 24,14) (4).
„Să prorocească îmbrăcați în saci o mie două sute șase zeci de zile” – în Orient, sacul este un simbol al suferinței și tristeții. Un om îmbrăcat în sac reprezintă manifestarea exterioară a unei tristeți și suferințe profunde. Sacii în care sunt îmbrăcați cei doi martori în timpul prorocirii lor timp de 1260 de ani reprezintă îndelunga perioadă de proscriere a Cuvântului lui Dumnezeu chiar în numele religiei. În întunecatul Ev Mediu, papi, episcopi și regi și-au dat mâna pentru a împiedica citirea Cuvântului lui Dumnezeu. În tot acest timp, Scripturile au străbătut creștinătatea învăluite și tăcute.
În 1229, Sinodul de la Toulouse a dat următorul decret (canonul 14): „Oprim de a se îngădui persoanelor laice să aibă cărțile Vechiului și Noului Testament, cu excepția acelora care din evlavie doresc să aibă o psaltire sau un breviar pentru sfânta slujbă sau pentru orele rânduite Preafericitei Fecioare. Dar oprim și acestora cu foarte mare asprime („arctissime”) de a avea chiar și aceste cărți în limba vulgară” (5).
Același sinod a înființat Tribunalul Inchiziției, prescriindu-i următorul program de lucru: „Vor fi nimiciți chiar prin case, prin cele mai umile adăposturi și chiar în ascunzătorile subpământene oamenii dovediți că ar fi având Scripturile. Vor fi urmăriți chiar și prin păduri și chiar în măruntaiele pământului. Vor fi aspru pedepsiți chiar și aceia care le-ar da adăpost” (6).
Un alt decret din perioada a celor 1260 de ani de întuneric spiritual a fost cel al Conciliului din Tarascon (canonul 2, anul 1234): „Am interzis că cineva să aibă cărțile Vechiului și Noului Testament în limba romană și dacă cineva le-ar avea, în curs de opt zile de la publicarea prezentei, să le predea episcopului locului pentru a fi arse, iar de nu, fie cleric, fie laic, va fi socotit vinovat de erezie și nicio iertare nu va avea” (7).
Odată cu Reforma din secolul al XVI-lea și repunerea Bibliei în drepturile ei, un nou val de ură s-a stârnit împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. În 5 februarie 1526, o hotărâre a parlamentului din Paris interzicea ca cineva să posede sau să vândă Noul Testament tradus în limba franceză. Philibert Hamellu, de exemplu, a fost aruncat în închisoarea din Bordeaux, apoi a fost sugrumat și ars pe rug, pentru singura „vină” de a fi încercat să introducă în Franța Sfintele Scripturi.
Pentru aceeași „vină”, Denis le Vair a fost ars de viu la Rouen pentru că a încercat să introducă Scriptura în Normandia. De asemenea, Etienne de la Forge, un negustor bogat din str. Saint Martin, care tipărea Biblia pe propria cheltuială, a fost spânzurat și apoi ars în cimitirul Sf. Ioan din Paris, în 13 decembrie 1534. Aceeași soartă au avut-o și Nicolas Ballon (1556, Paris), Etienne Pouillot și Martin Marie (1559), care au fost arși pe rug pentru că au încercat să răspândească Evanghelia.
Războiul contra Bibliei era încă în toi cu o jumătate de secol înainte de Revoluția franceză. La Nimes, în 6 iunie 1730, din ordinul cardinalului Fleury, au fost arse 400 de Biblii, psaltiri, cărți de rugăciune și catehisme confiscate de la protestanți. O declarație regală din 24 aprilie 1729 ordona ca toate cărțile sfinte folosite în religia protestantă să fie depuse la comandanții militari și arse în fața acestora.
Vers.4: „Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice, care stau înaintea Domnului pământului.”
Imaginea celor doi măslini și a celor două sfeșnice este preluată de Ioan din viziunea profetului Zaharia, redată în capitolul 4. Profetul vede un sfeșnic de aur cu șapte candele, iar la dreapta și la stânga lui se află doi măslini despre care se spune că sunt „cei doi unși care stau înaintea Domnului întregului pământ” (Zaharia 4,14).
Sfeșnicul de aur Îl simbolizează pe Domnul Christos, adevărata „Lumina a lumii” (vezi Isaia 49,6; Matei 5,14). Cele șapte sfeșnice sau candele simbolizează cele șapte biserici sau perioade ale Bisericii creștine (vezi Apoc.1,20), în timp ce cei doi măslini sau unși, care au alimentat Biserica lui Christos cu uleiul Duhului Sfânt, sunt simboluri ale Vechiului și Noului Testament.
În viziunea lui Ioan, cele două sfeșnice se referă, de asemenea, la Scripturile Vechiului și Noului Testament, primul aruncând razele de lumină asupra trecutului și istoriei premergătoare primei veniri a lui Christos, în timp ce al doilea luminează timpul erei creștine până la a doua Sa venire.
Vers.5.6: „Dacă umbla cineva să le facă rău, le iese din gură foc care mistuie pe vrăjmașii lor; și dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorocirii lor; și au putere să prefacă apele în sânge, și să lovească pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi.”
Cele două versete vorbesc despre pedepsirea celor care se împotrivesc Cuvântului lui Dumnezeu. Oamenii nu pot călca în picioare acest Cuvânt fără să suporte consecințele. Cei care adaugă sau scot ceva din el vor avea parte de mânia și judecata lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 22,18.19), în timp ce aceia care se încred în el vor găsi putere și mântuire (vezi Romani 1,16).
„Dacă umbla cineva să le facă rău, le iese din gură foc care mistuie pe vrăjmașii lor.” – Acest Cuvânt este un foc mistuitor pentru cei care îl calcă în picioare (vezi Ieremia 5, 13.14; 23,29).
În Vechiul Testament avem relatate cu lux de amănunte toate consecințele suportate de evrei în urma părăsirii și sfidării Legii lui Dumnezeu (vezi Deuteronomul 28 și 29). Rând pe rând, asirienii, babilonienii, perșii, grecii și romanii au cucerit Palestina, ducându-i în robie pe evrei ca urmare a neascultării lor.
Țările creștine ale Europei, care au avut aceeași atitudine ostilă față de Cuvântul lui Dumnezeu, au trăit aceeași experiență. Între ele, Spania și Franța s-au remarcat în mod deosebit, căci în aceste țări s-a declanșat un război public împotriva Bibliei, începând cu secolul al X-lea.
Europa Evului Mediu, în timpul celor 1260 de ani de secetă spirituală, avea să plătească din plin sfidarea Cuvântului divin. Epidemii de ciumă și holeră, foametea, războaiele fără număr, haosul politic și social, precum și un regres pe toate planurile, au fost doar câteva dintre consecințele pe care au trebuit să le suporte cei ce s-au ridicat împotriva Scripturilor.
Spania, această țară care la sfârșitul secolului al XVI-lea aspira la dominația asupra lumii sub Carol Quintul și Filip II, și-a văzut populația scăzând de la 20 de milioane de locuitori la doar 6 milioane. Absolutismul catolic și despotismul regal, folosindu-se de brațul Inchiziției, au reușit să stârpească prin torturi și crime orice tendință spre independență a gândirii umane. Foamea și călugării cerșetori se întindeau ca lepra peste pământ, în timp ce viața morală și intelectuală se prăbușea de la o zi la alta (8).
„Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele proorocirii lor.” – Avertizând poporul Israel de pericolul îndepărtării de Dumnezeu, Moise le spune israeliților că Dumnezeu va închide cerurile și nu le va mai da ploaie (Deuteronomul 11,16.17).
Un fapt demn de reținut este acela că, la rugăciunea lui Ilie, timp de trei ani și jumătate (1260 de zile) cerul nu a mai dat ploaie deloc. Întâlnim aici aceeași perioadă de 1260 de zile, care în „Apocalipsa” devin zile profetice, echivalente cu perioada de 1260 de ani de secetă spirituală care a caracterizat Evul Mediu.
În toată această perioadă întunecată, nicio ploaie abundentă a Spiritului Sfânt nu avea să cadă peste Biserica apostaziată, după cum timp de 1260 de zile (trei ani și jumătate) nu a căzut nicio picătură de ploaie peste Israelul condus de apostaziatul rege Ahab și idolatra regină Izabela.
„Au putere să prefacă apele în sânge.” – Textul vorbește aici despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu, așa cum s-a manifestat prin Moise cu ocazia căderii plăgilor peste Egipt (vezi Exodul 7,14‑20).
„Și să lovească pământul cu orice fel de urgie” – Aici se face referire la ultimele șapte plăgi care vor lovi lumea nelegiuită după închiderea harului și cu puțin înainte de revenirea Domnului Christos (vezi Apocalipsa cap.16).
Suferințele celor doi martori însă nu aveau să se termine după încheierea celor 1260 de ani de întuneric spiritual. Dimpotrivă, o nouă încercare urma să vină asupra lor în veacul al XVIII-lea
sursa: https://www.loribalogh.ro/