Categoria: Profetii biblice
Vers.4: „Ioan către cele șapte biserici care sunt în Asia: Har și pace din partea Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine, și din partea celor șapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie”.
Oare „Apocalipsa” se adresează doar celor șapte biserici locale? La data scrierii ei, creștinismul ajunsese mult mai departe: Corint, Tesalonic, Colose, Roma…
Cele șapte biserici amintite în „Apocalipsa” se găseau în cele șapte localități cu același nume, aparținând Asiei Mici, de pe teritoriul actual al Turciei. Dar și Pavel a scris unor biserici… Și tot șapte la număr: Roma, Corint, Colose, Filipi, Tesalonic, Galatia și Efes. Acestea erau șapte biserici de pe teritoriul Imperiului Roman, însă este evident faptul că mesajul epistolelor lui Pavel nu era local.
După cum soliile lui Pavel trimise celor șapte biserici din Imperiul Roman se adresau întregii creștinătăți, la fel și mesajul trimis celor șapte biserici din Asia Mică este unul universal.
După salutul de început al apostolului: „Har și pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine” (salut care face referire la Trinitatea divină: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt), el anunță direct tema cărții: „Iată că El vine pe nori…” (vers.7). Aceasta este tema fundamentală a „Apocalipsei”, a Noului Testament, dar și a întregii Scripturi, căci evenimentul revenirii Mântuitorului reprezintă punctul culminant al luptei dintre bine și rău, zenitul tuturor speranțelor copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile. La fiecare al 25‑lea verset al Noului Testament, această solie de speranță e reamintită pentru a fi viu păstrată în sufletele obosite de lupta cu păcatul.
„Către cele șapte biserici care sunt în Asia” – Cele șapte biserici aparțineau provinciei romane a Asiei (300 de mile lungime și 260 de mile lățime), situată în vestul Asiei Mici, pe teritoriul actual al Turciei. În timpurile Noului Testament, această regiune era un centru important al culturii greco-romane. E foarte probabil că creștinii acestor biserici să fi provenit, în majoritatea cazurilor, dintre romani.
Asia a devenit un centru creștin important după părăsirea Ierusalimului de către creștini, cu ocazia distrugerii lui de către armatele generalului Titus în anul 70 d.Ch. După mărturia unor părinți ai bisericii, Ioan a avut un rol important în zidirea și întărirea acestor biserici. Având reședința în Efes, Ioan călătorea în întreaga zonă, după cum afirmă Clement din Alexandria: „Aici… pentru a rândui episcopi, dincolo pentru a pune în rânduială biserici întregi, iar în altă parte, pentru a hirotoni pe aceia care erau desemnați de Duhul” (1).
Desigur, Ioan cunoștea și alte comunități din Asia, care nu sunt menționate aici: Troa (vezi Faptele apostolilor 20,5), Hierapolis (vezi Coloseni 4,13) și Colose (vezi Coloseni 1,2; 2,1). De ce în introducerea Apocalipsei Ioan se adresează doar celor șapte biserici amintite?
Să nu uităm că cel care a poruncit să fie scrise epistolele a fost Dumnezeu. El a specificat și destinatarul lor. Uriah Smith, autorul unei explicații a „Apocalipsei”, afirmă: „Toată cartea Apocalipsei a fost consacrată celor șapte biserici sau comunități. Dar cartea, conținutul ei, nu era aplicată mai mult acestora decât celorlalte comunități creștine din Asia Mică – acelor biserici sau comunități creștine care se aflau în Pont, Galatia, Capadocia și Bitinia și cărora le erau adresate cele cuprinse în Epistolele lui Petru (vezi 1 Petru 1, 1), sau celor din Colose, Troa și Milet, situate chiar în mijlocul comunităților amintite de Ioan” (2).
Dacă facem o analiză atentă a soliilor trimise celor șapte biserici, observăm (așa cum afirmă Uriah Smith mai departe) că doar o mică parte a acestor solii putea fi aplicată celor șapte comunități locale. Majoritatea evenimentelor prezentate în „Apocalipsa” vizau un viitor ce trecea dincolo de generația ce era în viață la dată scrierii „Apocalipsei”.
Ioan Îl vede pe Fiul omului ținând în mâna Sa cele șapte stele, reprezentându-i pe îngerii celor șapte biserici. Dar oare numai aceștia erau obiectul ocrotirii lui Dumnezeu? Doar șapte dintre slujitorii Săi se aflau sub grija și ocrotirea Sa? Oare nu toți slujitorii din întreaga dispensațiune a Noului Testament sunt încurajați de această scenă, fiind asigurați că vor fi susținuți de brațul lui Iisus?
Ioan a văzut doar șapte sfeșnice, reprezentând cele șapte biserici în mijlocul cărora stătea Fiul omului. Dar oare numai aceste șapte biserici locale au fost în grija Mântuitorului de-a lungul istoriei creștinismului? Este evident că, deși unii comentatori ai „Apocalipsei” consideră că epistolele se adresează doar unor comunități locale din acel timp, destinatarii lor sunt de fapt creștinii din toate veacurile. Cele șapte biserici amintite nu reprezintă doar șapte comunități locale din Asia Mică a secolului întâi, ci reprezintă șapte perioade ale bisericii creștine mondiale, începând cu zilele apostolilor până la încheierea istoriei păcatului.
Să nu uităm că „Apocalipsa” vorbește despre o singură Biserica adevărată a lui Christos – cea descrisă în cap.12. A doua biserica prezentată în Apocalipsa este cea apostaziată, simbolizată prin femeia imorală din cap. 17,1‑5.
„Har și pace din partea Celui ce era, Celui ce este și Celui ce vine” – Salutul este unul obișnuit în epistolele creștine timpurii, fiind găsit în majoritatea scrierilor lui Pavel, Petru și Ioan (vezi Romani 1,7; 1 Corinteni 1,3).
„Șapte duhuri” – Ioan asociază cele „șapte duhuri” cu Tatăl și Fiul, ca fiind sursa harului și păcii creștinului, ceea ce ne face să credem că expresia se referă la Duhul Sfânt. Deoarece cifra șapte este un simbol al perfecțiunii, majoritatea comentatorilor sunt de acord că simbolul Îl reprezintă pe Duhul lui Dumnezeu în plinătatea Sa (simbolizat în profeția lui Zaharia prin sfeșnicul cu cele șapte candele – Zaharia cap.4).
Vers.5: „Și din partea lui Iisus Christos, martorul credincios, cel întâi născut din morți, Domnul împăraților pământului! A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său…”
„Martorul credincios” – Este un titlu al Domnului Christos prin care se subliniază ideea că El este reprezentantul desăvârșit al caracterului și voinței lui Dumnezeu față de omenire (vezi Ioan 1,1.14).
„Cel întâi născut din morți” (gr. „protokos” – „întâi născut”) – Iisus nu a fost primul care a înviat din morți. Vechiul Testament consemnează și alte cazuri. Însă toți cei înviați au putut fi eliberați de sub puterea morții numai datorită biruinței lui Iisus asupra morții. Deși, cronologic privind lucrurile, Iisus nu a fost primul cel înviat, în ceea ce privește importanța evenimentului, El este cu adevărat „Cel întâi născut din morți”, în calitate de izvor al vieții (vezi Ioan 1,4). Mântuitorul Însuși a afirmat despre Sine că are puterea să-Și dea viața și are puterea să o ia înapoi (vezi Ioan 10,17‑18).
„Domnul împăraților pământului” – Un titlu care arătă spre încoronarea lui Iisus ca urmare a biruinței Sale pe cruce, ca Domn al pământului răscumpărat.
Cele trei titluri ale lui Iisus amintite în versetul 5 fac aluzie la cele trei faze ale lucrării Domnului Christos în favoarea omenirii: răscumpărarea, judecata și restaurarea Împărăției Sale. În aceste trei faze ale lucrării Sale se regăsește tema întregii cărți a Apocalipsei.
Titlul de „martor credincios și adevărat” se referă la prima venire a lui Iisus în natura umană, pentru a mărturisi despre dragostea lui Dumnezeu pentru om și despre planurile Lui pentru mântuirea neamului omenesc. Al doilea titlu – „Cel întâi născut din morți” – vorbește despre înviere, înălțare și mijlocire pentru neamul omenesc în cer. Al treilea titlu – „Domnul împăraților pământului” – vorbește despre revenirea Sa și restabilirea armoniei universale, prin nimicirea păcatului și a păcătoșilor.
„Care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său” – Iată tema principală a Evangheliei, reluată în „Apocalipsa”. Ioan ne asigură că, în ciuda evenimentelor dramatice prin care urma să treacă Biserica, în ciuda persecuțiilor și urii lui Satana, în mijlocul fiarelor gata să înghită Biserica de pe pământ, Iisus continuă să ne iubească, asigurându-ne o mântuire cu o temelie sigură – propria Sa jertfă.
Vers.6: „Și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin!”
Probabil că Ioan face referire la textul din Exodul 19,6, unde Domnul își exprimă planul Său cu privire la poporul ales: ca acesta să devină o „împărăție de preoți”. Dacă acel plan inițial a eșuat din cauza necredinței poporului evreu, Dumnezeu nu a renunțat la el. Planul lui Dumnezeu se va împlini cu Biserica Sa din Noul Testament (vezi 1 Petru 2,9).
În dispensațiunea Noului Testament, fiecare credincios are privilegiul să se apropie de Dumnezeu fără să mai fie nevoie de mijlocirea cuiva, căci Christos este Mijlocitorul și Marele nostru Preot (vezi 1 Timotei 2,5). Prin El, ne putem apropia „cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4,16).
Credincioșii sunt numiți preoți nu pentru că biserica ar mijloci între Dumnezeu și oameni. Această lucrare Îi aparține lui Iisus. Sensul termenului „preot” este acela că ei pot sta direct în prezența lui Dumnezeu, aducând ca „jertfă”, mulțumiri, închinare și laude la adresa Lui (vezi Romani 12,1: Evrei 13,15). Credincioșii mai sunt numiți preoți și într-un sens cu totul particular – acela al misiunii. În acest sens, credinciosul este un mijlocitor între omul păcătos și Dumnezeu, pentru că el îl conduce pe păcătos la piciorul crucii pentru a se bucura și el de mântuire. Este o mijlocire înțeleasă în sensul aducerii de suflete la mântuire.
Vers.7: „Iată El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin!”
În aceste cuvinte simple este concentrat întregul conținut al cărții, tema centrală a „Apocalipsei” – revenirea în glorie a Mântuitorului. Acesta este punctul culminant al istoriei omenirii și speranța tuturor credincioșilor din toate timpurile. Fără acest eveniment, orice sacrificiu, orice luptă și biruință obținută de credincioși în această viață nu ar avea nicio finalitate.
Ioan ne vorbește despre un eveniment vizibil, personal și universal. Dacă în Betleem, Iisus S-a născut ca un prunc umil, nebăgat în seamă – eveniment neobservat de majoritatea oamenilor – la revenirea Sa, Iisus va fi văzut de întreaga omenire. Revenirea Domnului nu va avea loc nici în pustie, nici în „cămăruțe ascunse” (vezi Matei 24,26), ci va fi un eveniment vizibil și auzibil la scară mondială.
„Cei ce L-au străpuns” – Ne aflăm în fața unui adevăr tulburător: Persoanele care au fost responsabile de suferințele și moartea Mântuitorului vor fi înviate din morți cu puțin înainte de revenirea Sa în slavă, pentru a fi martore la acest măreț eveniment (vezi Daniel 12,2). Însuși Mântuitorul îi avertizase pe conducătorii iudei care Îl judecau: „Vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului” (Matei 26,64).
Despre această înviere specială a profetizat și Daniel în capitolul 12,2, cuprinzând atât oameni nelegiuiți, cât și oameni neprihăniți. Această înviere parțială, deosebită de învierile generale de la începutul și sfârșitul mileniului, este în legătură cu timpul de strâmtorare care precede revenirea Domnului.
În dreptatea Sa, Dumnezeu a hotărât ca cei care au participat direct la suferințele și moartea Fiului Său, precum și cei mai mari persecutori ai Bisericii Sale din toate timpurile, să fie chemați la viață pentru puțin timp, pentru a vedea pe cine au prigonit și omorât.
„Se vor boci” – Verbul „a boci” face referire la obiceiul practicat în unele culturi de a-și face tăieturi și a-și lovi corpul propriu, ca semn de durere și amărăciune. În sens figurat, „bocitul” neamurilor la vederea gloriosului eveniment se referă la remușcările și groaza pe care le vor trăi cei nelegiuiți la întâlnirea lor cu Mântuitorul. Este exact aceeași scena pe care, în nenumărate rânduri, Iisus o descria prin expresia „acolo este plânsul și scrâșnirea dinților” (vezi Matei 8,12; 13,42.50; 22,13).
Vers.8: „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic.”
Alfa și Omega reprezintă prima și ultima literă din alfabetul grecesc. Exprimarea este asemănătoare cu expresia „de la A la Z”, sugerând totalitatea, caracterul atotcuprinzător al Dumnezeirii.
Unul dintre Numele sub care Se descoperă Dumnezeu pe paginile „Apocalipsei”, care este folosit chiar de El (vezi cap.1,8), de Ioan, autorul cărții (vezi cap.1,4), dar și de ființe cerești ca cele patru făpturi vii (vezi cap. 4,8) și cei 24 de bătrâni din jurul tronului ceresc (vezi cap.11,17) dă naștere unei dileme. Numele divin „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine” este folosit deopotrivă în dreptul Tatălui (vezi cap.1,4) și al Fiului (vezi cap.1,8) și pare să fie o variantă a Numelui sub care Dumnezeul cel viu S-a descoperit lui Moise la rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt” (Exodul 3,14).
Ceea ce ne atrage atenția la acest Nume divin este prezența unei „inconsecvențe” gramaticale (așa o judecăm noi, oamenii limitați în înțelegere, nu însă ci cerul). Ne-am fi așteptat ca Numele sub care Se prezintă Dumnezeu Însuși, dar folosit și de ființele cerești, să sune altfel: „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce va fi”. Consecvența gramaticală ne cere ca, dacă Numele divin începe cu conjugarea verbului „a fi” la prezent și trecut, el să se încheie cu conjugarea aceluiași verb la viitor: „Cel ce va fi”.
De ce în locul viitorului verbului „a fi”, inspirația a găsit cu cale să folosească prezentul verbului „a veni”? Să fie vorba de o simplă greșeală de traducere, de o scăpare în cursul copierii manuscriselor timpurii sau este o abatere intenționată de la regulile gramaticale care urmărește să ne atragă atenția asupra unui mesaj important?
Dacă acest Nume sfânt, „Cel ce este, Cel ce era, Cel ce vine”, ar fi întâlnit o singură dată pe paginile „Apocalipsei”, am fi putut presupune că este vorba de o greșeală, o simplă întâmplare. Însă acest Nume divin apare de patru ori în „Apocalipsa” și este rostit atât de Dumnezeu, cât și de Ioan, cele patru făpturi vii și cei 24 de bătrâni. Acest amănunt ne demonstrează că atât ființele pământești, cât și cele cerești Îl percep pe Creator ca pe un Dumnezeu care întotdeauna … vine.
De unde „vine” El? Desigur, din sferele cerești, de acolo unde se afla tronul Său și de unde guvernează întregul Univers. Și unde „vine” El? Este evident că la ființele pe care le-a creat în cer și pe pământ.
O privire atentă asupra istoriei sacre ne deschide o altă surprinzătoare perspectivă asupra Dumnezeului Bibliei. Dumnezeul cel viu și adevărat, Creatorul și Suveranul Universului, Susținătorul și Mântuitorul nostru este întotdeauna Dumnezeul care „vine” din sferele cerești de slavă pentru a se întâlni și a intra în comuniune cu creaturile Sale.
Da, El este, El era din veșniciile trecute și El va fi în veșniciile viitoare. Dar El este și un Dumnezeu care „vine”. Deși transcendent, El alege de bunăvoie să devină imanent, să fie alături de ființele create și să intre într-un legământ de credincioșie cu acestea.
sursa: https://www.loribalogh.ro/