Categoria: Profetii biblice
Apocalipsa capitolul 14 – Solia primului înger
(vers.6.7)
Introducere
Tabloul luminos care îi înfățișează pe mântuiți alături de Miel pe Muntele Sionului este doar un interludiu încurajator în scenele finale descrise în „Apocalipsa”. Copiii lui Dumnezeu, fiind nevoiți să se confrunte cu forțele unite ale treimii false: balaurul, fiara din mare și fiara din pământ, găsesc în acest tablou suficientă încurajare și motivare pentru a duce lupta până la capăt.
În ceea ce urmează acestui tablou, respectiv soliile celor trei îngeri, este descrisă lucrarea pe care Biserica lui Christos o are de făcut în aceste vremuri tulburi de sfârșit de istorie, în cele mai dificile împrejurări, dar având și cele mai mari privilegii.
De fapt, soliile celor trei îngeri ne prezintă modul în care Dumnezeu va strânge la un loc pe cei mântuiți înainte de închiderea harului și revenirea Domnului Christos. Cercetarea și înțelegerea celor trei solii îngerești nu poate fi un lucru lipsit de importanță. Dumnezeu Însuși îi însărcinează pe slujitorii Săi să aducă la cunoștința lumii câteva adevăruri solemne: ceasul judecății a sosit, Babilonul a căzut, iar cei ce se vor închina fiarei și chipului ei vor avea parte de mânia lui Dumnezeu.
Sunt rostite aici unele dintre cele mai teribile avertizări pe care le găsim pe paginile Bibliei, fapt pentru care nimeni nu poate trata cu indiferență aceste solii, fără să-și pună în primejdie propria mântuire.
Comentarii
Vers.6: „Și am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod.”
„Și am văzut un alt înger” – Ioan îl introduce pe îngerul care urmează să rostească prima solie prin expresia „un alt înger”.
Andrews consideră că acest „alt înger” este același cu cel din capitolul 10, îngerul cu cărticica în mână. Înțelegând prin „cărticică” profețiile lui Daniel, sigilate până la vremea sfârșitului, Andrews consideră că declarația îngerului din Apocalipsa 14,6.7, potrivit căreia „ceasul judecății a sosit”, se bazează pe timpul profetic descoperit în Cartea lui Daniel. Acesta este motivul pentru care el consideră capitolul 10 ca fiind un capitol explicativ pentru solia primului înger (1).
Uriah Smith crede că îngerul cu Evanghelia veșnică îi preînchipuie pe solii care aveau să vestească această Evanghelie, căci cuvântul „înger” (gr. „aggelos”) înseamnă „sol”, „trimis” (2). Cuvântul „înger” nu desemnează întotdeauna o ființă supranaturală, cerească, ci sensul general al termenului este cel de „sol”, „trimis” de Dumnezeu. Luând în considerare acest sens general, prin „înger” putem înțelege fie un om, fie o biserică, fie o mișcare religioasă însărcinată de Dumnezeu cu o solie specială.
Pavel afirmă în 2 Corinteni 5,20 că Dumnezeu a încredințat predicarea Evangheliei oamenilor (vezi și trimiterea ucenicilor din Matei 28,18.19).
Același comentator face o observație interesantă: „În aceste simboluri vedem un contrast izbitor, pe care îl relevă Biblia, între lucrurile cerești și cele pământești. Ori de câte ori sunt reprezentate state sau națiuni cu conducerile lor, chiar și cele mai bune dintre ele, este folosit simbolul cel mai potrivit care poate fi găsit, și anume o fiară sălbatică. Dar atunci când trebuie reprezentată lucrarea lui Dumnezeu, este folosit ca simbol un înger îmbrăcat în frumusețe și încins cu putere” (3).
Înțelepciunea divină a ales să reprezinte caracterul solemn al lucrării pe care Biserica sfârșitului o are de făcut înainte de închiderea harului și revenirea lui Christos prin măreția, curăția și puterea unui sol ceresc, precum și puterea și strălucirea de care urmează să fie însoțită.
„Care zbura prin mijlocul cerului” – Zborul îngerului simbolizează repeziciunea cu care această solie trebuie dusă lumii întregi. Când timpul de har este aproape de final, nu mai e vreme de ezitări. Solii lui Dumnezeu trebuie să se grăbească pentru a duce Evanghelia veșnică tuturor locuitorilor pământului.
Faptul că îngerul este văzut zburând prin mijlocul cerului arată că această ultimă solie de har urmează să atingă o culme, un apogeu.
„Cu o Evanghelie veșnică” – Cuvântul Evanghelie (gr. „Evanggelion”) înseamnă „veste bună”, după cum au declarat chiar îngerii care au vestit păstorilor din Betleem faptul că S-a născut Mesia (vezi Luca 2,10).
Conform profeției rostită de Însuși Domnul Christos, această solie urma să fie vestită cu precădere la sfârșitul timpului: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul” (Matei 24, 14).
Evanghelia e numită „veșnică” pentru că de-a lungul derulării istoriei lumii și a Planului de Mântuire ea nu s-a schimbat. Deși în anumite epoci anumite adevăruri ale Evangheliei veșnice trebuiau să fie vestite cu precădere, Evanghelia a fost și va rămâne aceeași de la întemeierea lumii până la sfârșitul istoriei păcatului. Intenția lui Dumnezeu de a mântui omenirea, precum și condițiile în care se va realiza Planul de Mântuire, au rămas neschimbate.
„Pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod” – Aici se evidențiază caracterul universal al soliilor celor trei îngeri. Niciun popor, nicio etnie, niciun grup uman nu este exceptat de la privilegiul de a afla vestea cea bună a mântuirii prin Iisus Christos. Acesta este planul unui Dumnezeu nepărtinitor și drept, care nu poate aduce judecata asupra lumii înainte de a-i oferi toate ocaziile de a alege în deplină cunoștință de cauză.
Vers.7: „El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!”
„El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă!” – Odată cu această somație a primului înger, intrăm în conținutul soliei sale. Timpul în care urma să fie vestită solia primului înger îl putem deduce din două amănunte:
1) Contextul în care sunt prezentate cele trei solii îngerești, respectiv între capitolul 13, care descrie ultimele faze ale luptei dintre bine și rău, și capitolul 14,14‑20, în care este zugrăvită revenirea în glorie a Domnului Christos. Așadar contextul ne arată că cele trei solii îngerești sunt vestite în ultimele zile de har acordate omenirii.
2) Conținutul soliilor îngerești ne arată că ele sunt vestite într-un timp în care judecata lui Dumnezeu nu mai aparține viitorului, ci prezentului. Conform profețiilor din Daniel capitolele 8 și 9, judecata lui Dumnezeu a început în anul 1844 (prima fază a judecății, numită și judecata preadventă sau judecata de cercetare). Perioada cuprinsă între acest an și închiderea harului, care precede revenirea Domnului Christos, este timpul în care sunt vestite cele trei solii.
Pe vremea apostolilor, scriitorii Noului Testament vorbesc despre judecată ca fiind în viitor (vezi Fapte 17,31; 24,25; Romani 2,16; 2 Petru 2,4), fapt care ne împiedica să afirmăm că judecata lui Dumnezeu a sosit în acel timp. Solia unei judecăți care a sosit nu a fost predicată nici de Pavel, nici de creștinii Evului Mediu, nici de reformatori.
Însuși Luther considera că Domnul Christos urma să revină, după aprecierea lui, după aproximativ trei sute de ani. „Sper”, spunea el, „că ultima zi a judecății nu este departe. Mă conving într-adevăr că ea va veni în următorii trei sute de ani. Căci Cuvântul lui Dumnezeu se va împuțina și va fi întunecat din lipsă de adevărați păstori și slujitori ai lui Dumnezeu. Vocea va răsuna și va fi auzită foarte curând: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!” Dumnezeu nu vrea și nici nu va putea suporta această lume rea. El va trebui să lovească în acea zi teribilă și să-i pedepsească pe cei ce disprețuiesc Cuvântul Său” (4).
Pavel avertiza Biserica din vremea lui să nu aștepte revenirea Domnului în acele zile (vezi 2 Tesaloniceni 2,1‑4). Trebuia să apară mai întâi „omul fărădelegii”, și odată cu el apostazia generală a Bisericii. Or, perioada supremației Bisericii apostaziate s-a încheiat abia la sfârșitul celor 1260 de ani care, conform profețiilor lui Daniel, corespunde cu anul 1798. Abia după acest an urma să fie predicată solia unei judecății iminente și a revenirii Domnului Christos.
După 1798 și evenimentele care au marcat Revoluția franceză, interesul pentru Biblie și, în mod deosebit, pentru profețiile apocaliptice din „Daniel” și „Apocalipsa”, a crescut. Cartea lui Daniel a fost desigilată și oamenii au început să înțeleagă adevăruri urgente pentru omenire. Rezultatul acestui interes crescând pentru profețiile biblice a fost apariția unei mari mișcări religioase – mișcarea adventă – care urma să preia misiunea de a vesti lumii cele trei solii îngerești.
Conținutul soliei îngerului al doilea, referitor la căderea Babilonului, ne arată o „coacere”, o accentuare a confuziei din lumea religioasă. Acest amănunt ne indică faptul că timpul vestirii celor trei solii este timpul sfârșitului.
Cât privește solia îngerului al treilea, amintirea „semnului fiarei” ne întărește, de asemenea, convingerea că timpul sfârșitului este timpul vestirii celor trei solii îngerești.
„Căci a venit ceasul judecății Lui” – Solia despre sosirea ceasului judecății este vestită într-un timp în care neamul omenesc mai are timp și ocazii să răspundă pozitiv chemării Evangheliei, când ușa harului este încă deschisă, iar Domnul Christos încă mijlocește în favoarea celor păcătoși.
Solia este o veste bună. În Daniel cap.7, sfinților li se promite eliberarea odată cu judecata lui Dumnezeu, iar în sigiliul al 5‑lea (vezi Apocalipsa 6), „sufletele de sub altar” cer să înceapă judecata pentru ca să li se facă dreptate.
În solia primului înger este vorba de prima fază a judecății finale, numită și „judecata preadventă” sau „judecata de cercetare”. Biblia ne prezintă patru faze ale judecății finale:
1) Judecata preadventă (de cercetare), care precede a doua venire a Domnului Christos. Această primă fază a judecății este redată în Daniel 7,9‑14.26.27, când Fiul omului este văzut venind înaintea Celui Îmbătrânit de zile, curăță Sanctuarul ceresc (vezi Daniel 8,14) și cercetează cărțile (vezi Daniel 7,10) pentru a vedea cine e vrednic să rămână în cartea vieții (vezi Daniel 12,12).
2) Judecata din timpul celei de-a doua veniri, când Domnul Christos va despărți „oile” de „capre” (vezi Matei 25,31‑46).
3) Judecata din timpul mileniului, în care sfinții vor judeca lumea (vezi 1 Corinteni 6,2.3).
4) Executarea sentinței de la sfârșitul mileniului, în care cei nemântuiți, Satana, demonii și chiar moartea vor fi aruncați în iazul de foc (vezi Apocalipsa 20,12‑15).
Conținutul primei solii îngerești ne arată că chemarea la temere de Dumnezeu și începutul judecății trebuie să aibă loc într-un timp de har, când oamenii se mai pot întoarce la Dumnezeu. O astfel de chemare la pocăință și închinare pentru un timp aflat dincolo de momentul închiderii harului nu ar avea niciun sens.
Această primă fază a judecății finale trebuia să înceapă la sfârșitul celor 2300 de zile-ani, conform profeției din Daniel 8,14 și 9,24‑27. Sfârșitul celor 2300 de ani (vezi Daniel 8,14) este datat cu anul 1844, deci de la această dată putem vorbi de începutul judecății preadvente.
„Și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” – Cea de-a treia parte a soliei primului înger este o chemare la închinare în fața Dumnezeului Creator.
Este demn de reținut faptul că solia primului înger se folosește de conținutul Poruncii a patra din Decalog pentru a-i chema pe oameni la adevărata închinare, ceea ce ne arată că în această ultimă perioadă de timp, începută în 1844 și până la revenirea Domnului Christos, Legea lui Dumnezeu va fi adusă din nou în atenția lumii, iar Porunca a patra, care vorbește despre adevăratul Dumnezeu Creator, va fi din nou prezentată lumii.
Mișcarea adventă, apărută în preajma anului 1844, care a dezgropat de sub molozul uitării și al tradițiilor omenești Legea lui Dumnezeu și adevărata zi de odihnă cerută de Porunca a patra, a fost un mijloc rânduit de Dumnezeu pentru a contracara alte mișcări ostile creștinismului, apărute în aceeași perioadă: comunismul, spiritismul și darwinismul. Toate aceste mișcări, care au îndepărtat de Dumnezeu sute de milioane de oameni, au apărut în preajma anului 1844. Să fie o simplă coincidență?
Solia primului înger profetizează apariția unei mari redeșteptări religioase odată cu vestirea sosirii ceasului judecății și a apropierii revenirii Domnului Christos. Conform profețiilor din Daniel 8,14 și 9,24‑27, în anul 1844 a început „marea zi a ispășirii” în Sanctuarul ceresc, respectiv prima fază a judecății finale, numită și „judecata preadventă” sau „judecata de cercetare”.
Deoarece „Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3,7), acest mare adevăr al începutului judecății și al apropierii revenirii Mântuitorului trebuia să strălucească în mod deosebit în această perioadă.
Solia primului înger a primit o putere deosebită datorită împlinirii unor semne profetice. Mântuitorul a spus: „Îndată după acele zile de necaz (perioada de 1260 de ani de supremație papală, cuprinsă între 538-1798 n.n.), soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate” (Matei 24,29).
Cele două mari semne: întunecarea soarelui din 1780 și 1783, apoi în 1843‑1844, precum și căderea de stele din 12‑13 noiembrie 1833 au sensibilizat lumea, pregătind-o să privească cu mai mare atenție la profețiile biblice și la solia mișcării advente din preajma anului 1844.
O dovadă grăitoare că redeșteptarea religioasă din preajma anului 1844 a fost călăuzită de Dumnezeu este faptul că în aceeași perioadă mai mulți bărbați ai credinței, independent unul de celălalt, aflați la mare distanță geografică unul de celălalt, au început să studieze Biblia, mai ales cele două cărți profetice: „Daniel” și „Apocalipsa”. Ajungând simultan la concluzia că revenirea Domnului Christos este foarte aproape, ei au început să predice despre acest adevăr în diferite părți ale lumii civilizate.
Manuel Lacunza (1731‑1801), un iezuit de origine spaniolă, care a slujit în Chile, este unul dintre primii cercetători ai Bibliei din timpurile moderne care au ajuns la concluzia că revenirea Domnului Christos este foarte aproape. În urma studiilor sale, Lacunza scrie o carte intitulată „Venirea lui Mesia în slavă și glorie”, pe care însă, de teama Inchiziției, o semnează cu pseudonimul Juan Josafat Ben-Ezra.
Copii ale acestei cărți au circulat în America de Sud și Europa, trezind interesul oamenilor pentru revenirea Domnului Christos. După moartea lui Lacunza, Inchiziția a condamnat cartea, iar în 1824, Papa Leon al XX-lea a interzis publicarea ei în orice limbă.
În 1826, Eduard Irving (1792‑1834) traduce lucrarea lui Lacunza în limba engleză, apoi, un ambasador englez duce în Chile două sute de exemplare din această lucrare. Și astăzi există în această țară un club Lacunza. De partea lui, Eduard Irving s-a dedicat predicării soliei despre a doua venire a Domnului înaltei societăți.
Joseph Wolf (1791‑1862), supranumit și „misionarul lumii”, la trei ani după ce William Miller ajunge la explicația sa cu privire la revenirea Domnului, în 1821, începe să vestească și el acest adevăr. Născut într-o familie de evrei (tatăl său era rabin), Wolf asistă la multe discuții pe tema venirii lui Mesia. La vârsta de șapte ani, el se laudă înaintea unui creștin bătrân că poporul evreu Îl așteaptă pe Mesia și că acesta își va elibera poporul și-i va da slavă. Bătrânul îi răspunde zâmbind și-l îndeamnă să citească Isaia cap.53, spunându-i că adevăratul Mesia este Christos, pe care părinții lui L-au răstignit.
Citind acasă capitolul indicat, Wolf îl întreabă pe tatăl său despre acest capitol, însă acesta, în loc să-i răspundă, tace. În mintea copilului apar tot mai multe întrebări: „Nu cumva Iisus este Mesia?” Pe măsură ce frecventează tot mai multe adunări creștine, Wolf ajunge la convingerea că adevăratul Mesia este Iisus Christos.
La vârsta de unsprezece ani, Wolf pleacă în lume, fiind alungat de familie ca fiind un apostaziat. Inițial se convertește la catolicism însă, după ce vede și critică abuzurile Bisericii, devine protestant. Între 1821‑1843, Wolf călătorește mult în Egipt, Etiopia, Palestina, Siria, Persia și India.
În 1837 predică în fața Congresului SUA despre același subiect al revenirii Domnului. Apoi călătorește în țări barbare, fără protecție, supus multor primejdii, lucrând mai ales cu evreii. Este bătut, înfometat, de trei ori condamnat la moarte, jefuit și silit să meargă pe jos sute de mile. Este chiar vândut ca sclav. După calculele lui Wolf, cei 2300 de ani din Daniel 8,14 trebuiau să se sfârșească în anul 1847, deci la o dată foarte apropiată de cea găsită de Miller.
În Anglia, solia adventă este predicată începând cu anul 1826. Aproximativ șapte sute de slujitori ai Bisericii se angajează în predicarea soliei revenirii Mântuitorului. În 1842, Robert Winter, un englez stabilit în SUA care primise solia adventă, se reîntoarce în Anglia și o predică cu putere. Ca rezultat, mulți se alătură acestei mari redeșteptări religioase.
Henry Drummond (1786‑1860), un bancher englez, membru al Parlamentului și al Societății Regale Engleze, își folosește timpul și banii pentru a vesti solia adventă. În perioada 1826‑1830, la Albany Park se țin cinci conferințe cu privire la profeții, găzduite și susținute financiar de Drummond.
Iohann Richter, în Germania, scrie o lucrare în șase volume, intitulată „Comentariu biblic familial”, în care subliniază adevărul despre apropiata revenire a Domnului Christos.
Gaussen (1790‑1863) predică la Geneva despre același subiect. Pentru că nu i se permite să vorbească de la amvon, el continuă să le vorbească copiilor la școala duminicală.
Numeroși predicatori ai soliei advente se ridică și în Suedia, însă clerul Bisericii îi aduce la tăcere. Solia continuă însă să fie predicată de către copii din clasele sărace, cu vârste cuprinse între șase și opt ani. Atunci când predică, acești copii devin solemni, avertizând lumea cu privire la apropierea judecății și folosindu-se chiar de textul soliei primului înger din Apocalipsa 14,6.7.
În Germania secolului al XIX-lea, pastorul luteran Bengel, în timp ce pregătește o predică pe marginea pasajului din Apocalipsa cap.21, este iluminat cu privire la adevărul despre revenirea Mântuitorului. Din acel moment se dedică studiului profețiilor și stabilește chiar și o dată a revenirii Domnului Christos, la o diferență de câțiva ani de data stabilită de Miller. Numeroasele cărți pe care Bengel le scrie despre profețiile biblice se răspândesc în întreaga lume.
După moartea lui Bengel, mișcarea adventă continuă în Germania, fiind apoi dusă și în Rusia de către cei care au format acolo colonii. Dar cea mai mare amploare a redeșteptării religioase produsă de solia revenirii Mântuitorului este cunoscută de America, centrul mișcării advente și locul în care solia primului înger cunoaște cea mai directă împlinire.
William Miller, un fermier american sărac, dar cinstit, având un caracter moral fără reproș, cu o inteligență sclipitoare și o rezistență psihică remarcabilă, este cel mai proeminent reprezentant al mișcării advente de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Inițial el este un sceptic, căci intră împreună cu mama sa sub influența deistă. Timp de doisprezece ani susține vederile deiste, îndoindu-se de autoritatea divină a Bibliei. La vârsta de 34 de ani, Miller devine tot mai conștient de natura sa păcătoasă, însă nu știe soluția. Criza sufletească prin care trece nu va dispărea decât atunci când își fixează privirea la caracterul lui Iisus. Își dă seama că Mântuitorul răspunde tuturor nevoilor sufletești ale omului păcătos și, din acel moment, face din Iisus prietenul său, iar din Biblie, cartea sa de căpătâi.
Vechii prieteni încearcă să-i răstoarne convingerea, iar Miller se simte nepregătit să le dea răspunsurile potrivite. De aceea, Miller se hotărăște să studieze Biblia și să lămurească toate contradicțiile aparente ale ei. Lasă deoparte orice prejudecată și studiază Biblia verset cu verset, folosind trimiterile și concordanța. Foarte ordonat și metodic, el începe cu Geneza, însă nu înaintează niciodată în studiu până ce nu este totul clar.
Când găsește ceva neclar, compară toate textele care au legătură cu subiectul în cauză. Astfel, o mulțime de lucruri se clarifică în mintea lui Miller. Folosind același principiu, el se oprește cu mare atenție asupra cărților „Daniel” și „Apocalipsa”, studiu care îi aduce cheia înțelegerii multor simboluri.
Pe vremea lui se credea ca înainte de revenirea personală a lui Christos vor fi o mie de ani de pace și neprihănire, timp în care lumea întreagă se va pocăi. Această învățătură îi ținea pe oameni într-o stare de siguranță falsă. Studiind profețiile, Miller înțelege că revenirea Mântuitorului va fi personală și reală, și că acest măreț eveniment va avea loc curând.
În urma studierii profețiilor din Daniel 8,14 și 9,24‑27, Miller ajunge la concluzia, pe baza unor calcule profetice, că Domnul urma să revină în anul 1844. Simte o bucurie imensă la acest gând, însă pe umeri începe să apese povara de a spune și altora despre acest adevăr. În 1818, după doi ani de studiu intens, ajunge la convingerea că mai sunt aproximativ 25 de ani până la mărețul eveniment. Timp de nouă ani tine acest adevăr ascuns în suflet, dar în 1831 nu mai poate rezista mustrărilor de conștiință și începe să prezinte public rezultatele cercetărilor sale.
La prima adunare publică se convertesc treisprezece familii, apoi este chemat în diferite locuri să predice și pretutindeni se produce o mare redeșteptare religioasă. În cele mai multe orașe, Miller este invitat să predice în bisericile protestante. Sunt convertiți deiști, atei și păcătoși, iar mulți oameni de afaceri își părăsesc afacerile necinstite, formând grupe de rugăciune.
În 1833, Miller primește aprobarea oficială a Bisericii Baptiste de a predica despre solia adventă. Suportând personal toate cheltuielile legate de această lucrare, averea îi scade simțitor, dar Miller continuă. În 13 noiembrie 1833, la doi ani după ce Miller începe să predice solia adventă, se împlinește semnul prezis de Mântuitorul cu privire la căderea de stele, fapt ce lasă o adâncă impresie asupra lumii.
Mai mult decât atât, în 1840 se împlinește literal prezicerea din Apocalipsa cap.9, pe care Iosiach Litch, un predicator adventist, o descrisese ca fiind căderea Imperiului Otoman. Exact în ziua prezisă, 11 august 1840, Imperiul Otoman cade, recunoscând tutela puterilor europene creștine. Împlinirea exactă a profeției lasă o impresie adâncă, mărind încrederea în corectitudinea calculelor profetice ale lui Miller.
Opoziția nu întârzie să apară. Miller este denigrat, batjocorit, considerat fanatic, mincinos, escroc… Presa laică însă îi ia apărarea. Rezultatul predicării soliei advente a fost, din partea bisericilor protestante americane, excluderea celor care aderaseră la mișcarea adventă.
Concluzii
Solia primului înger a început să fie vestită în preajma anului 1844, producând o mare redeșteptare religioasă în diferite părți ale lumii. Solia aceasta însă va continua să fie vestită în paralel cu celelalte două solii, răsunând până la închiderea harului. Ea va merge înainte hotărât, indiferent de opoziția lui Satana și a partenerilor lui, iar cei care au urechi de auzit, vor înțelege mesajul cerului pentru aceste timpuri.
Mounce spune despre acesta prima solie că este „un ultim apel adresat tuturor oamenilor de a-L recunoaște pe singurul și adevăratul Dumnezeu. Auzim acum ultima chemare adresată lumii civilizate, chemând la pocăință și la a da slavă lui Dumnezeu” (5).
În timp ce fiara și înșelăciunea ei se ridică din pământ (vezi Apocalipsa 13,11), îngerul care vestește această solie este din cer. Și dacă este din cer, nici „balaurul” cu toți aliații săi pământești nu o vor putea opri.
(vers.8)
Introducere
Căderea metropolei antice fusese anunțată în cuvinte asemănătoare de profetul Isaia: „A căzut, a căzut Babilonul, și toate icoanele dumnezeilor lui sunt sfărâmate la pământ” (Isaia 21,9). Atunci când Ioan reia anunțul căderii Babilonului trebuie să avem în vedere faptul că acesta căzuse deja sub dominația persană cu aproximativ șase secole în urmă. Ar fi, deci, fără sens să considerăm că Ioan a avut în vedere acest eveniment istoric consumat cu mult timp în urmă.
În Apocalipsa 14, Ioan redă o solie despre Babilonul mistic – simbol al bisericilor creștine apostaziate. Din punct de vedere etimologic, termenul „Babilon” simbolizează o stare de dezordine, de confuzie. Încurcătura limbilor produsă cu ocazia construirii turnului Babel corespunde, din punct de vedere spiritual, dezordinii și confuziei religioase și doctrinale care există în creștinismul actual, împărțit în sute de secte și denominațiuni dezbinate.
Toate încercările de a uni aceste fracțiuni dezbinate ale creștinătății au fost urmate de eșec de-a lungul timpului. Doar solia apropiatei reveniri a Domnului Christos ar fi putut produce o redeșteptare adevărată și o unire durabilă și definitivă în rândurile creștinilor. Însă creștinătatea a rămas surdă la apelul primului înger. Ca urmare, un alt înger, al doilea, aduce o solie tristă: căderea Babilonului, lepădarea lui de către Dumnezeu, din cauza neplăcerii Lui de a mai privi la decăderea morală, doctrinală și religioasă din sânul bisericilor creștine apostaziate.
Comentarii
Vers.8: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, și a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei.”
„Apoi a urmat un alt înger, al doilea, și a zis” – Solia celui de-al doilea înger este un adaos la solia primului înger, reprezentând o somație adresată copiilor lui Dumnezeu de a părăsi bisericile decăzute. Pentru a înțelege rostul acestei somații, trebuie să cunoaștem atitudinea pe care au luat-o bisericile creștine față de solia primului înger, care vestește începutul judecății și apropiata revenire a Domnului Christos.
Deși inițial solia predicatorilor milleriți a fost bine primită de bisericile protestante din America (în 1833 Miller a primit aprobarea oficială a Bisericii Baptiste de a predica despre acest subiect în comunitățile baptiste), ulterior atitudinea față de această solie s-a schimbat. Adevărul despre sosirea ceasului judecății și apropiata revenire a Mântuitorului nu plăcea creștinilor care se lipiseră de lume, fapt care a făcut ca opoziția să nu întârzie să apară.
În presa religioasă a vremii se scria puțin despre William Miller, cel mai important predicator al mișcării advente. Însă când se scria, el era denigrat, batjocorit, considerat fanatic, mincinos, escroc și speculant. De multe ori, presa laică trebuia să intervină pentru a lua apărarea lui Miller.
Solia acestuia era respinsă sub pretextul că în Biblie este precizat faptul ca ziua revenirii Domnului Christos nu este cunoscută de nimeni. Însă în mod intenționat conducătorii religioși treceau cu vederea acele pasaje biblice care vorbesc despre semnele timpului sfârșitului și care arată că revenirea Mântuitorului este foarte aproape. Acesta era doar un pretext neîntemeiat; adevăratul motiv al respingerii soliei era cu totul altul: creștinii se legaseră prea mult de lume și nu se simțeau confortabil la gândul că ceasul judecății a sosit. Acesta era adevăratul motiv, iar Dumnezeu îl cunoștea prea bine.
Predicatorii vremii îi linișteau pe membrii bisericilor lor cu solii de genul: „Pace și liniște!”, când ei ar fi trebuit să predice solia pocăinței și a pregătirii în vederea judecății și revenirii Mântuitorului. Pentru a distruge influența mișcării advente de la mijlocul secolului al XIX-lea, au fost răspândite numeroase neadevăruri și zvonuri false. Chiar viața lui William Miller a fost deseori pusă în primejdie de oameni care îi doreau moartea.
Predicatorii bisericilor protestante din America au interzis membrilor lor, sub amenințarea excluderii, să participe la adunările în care se predica despre apropiata revenire a Domnului Christos. S-a ajuns până acolo încât profețiile biblice au fost considerate sigilate, iar membrilor bisericilor li s-a interzis să le studieze. Astfel, mulțimile de creștini au mers orbește după pastorii lor, spunând ca și cei din vechime: „A crezut vreunul din mai marii noștri?” (Ioan 7,48).
Singurul scop urmărit de Miller prin vestirea soliei primului înger a fost, după cum el însuși mărturisește, trezirea creștinilor la o viață de adevărată evlavie, pregătindu-se în vederea judecății. El nu a urmărit niciodată să alcătuiască o nouă denominație creștină, ci să producă o reformă religioasă veritabilă în cele existente.
„În toate lucrările mele”, spune Miller, „niciodată n-am avut dorința sau gândul să acord vreun interes deosebit uneia din denominațiunile existente sau să avantajez pe una în detrimentul celeilalte. M-am gândit la binele tuturor. Presupunând că toți creștinii se vor bucura în așteptarea venirii lui Iisus și că aceia care nu vedeau cum vedeam eu nu vor iubi mai puțin pe aceia care vor îmbrățișa această învățătură, n-am conceput că ar fi fost nevoie de adunări separate. Scopul meu era dorința de a întoarce sufletele la Dumnezeu, de a duce lumii vestea despre judecata viitoare și de a-i determina pe concetățenii mei la acea pregătire a inimii care urma să-i aducă în stare să întâmpine pe Domnul în pace” (1).
Deși Miller și predicatorii mișcării advente nu au urmărit să alcătuiască o nouă biserică, cei care au primit solia primului înger au fost excluși din bisericile protestante din America. În felul acesta, în mod providențial, s-a născut o nouă biserică – Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea – care urma să pregătească un popor pentru apropiata revenire a Domnului Christos.
Dacă solia primului înger ar fi fost primită de bisericile creștine ale vremii, s-ar fi ajuns la o redeșteptare a evlaviei ca în timpurile apostolilor, iar credincioșii s-ar fi pregătit în deplină unitate pentru ceasul judecății anunțat ca fiind început.
Mulți dintre oponenții lui Miller erau de acord cu el în ceea ce privește calculul perioadei de 2300 de zile din Daniel 8,14. Unul dintre ei a fost George Bush (1795‑1859), profesor de ebraică și limbi orientale la Universitatea din New York. Vederile acestora se deosebeau de ale milleriților deoarece ei considerau că la sfârșitul celor 2300 de zile-ani urma să înceapă mileniul de pace și prosperitate care, credeau ei, trebuia să preceadă revenirea în glorie Mântuitorului. Miller și predicatorii mișcării advente considerau, dimpotrivă, că revenirea Mântuitorului va avea loc înainte de mileniu. Însă premilenianismul susținătorilor mișcării advente nu se potrivea cu optimismul lui „Homo Americanus”.
Rezultatul respingerii soliei primului înger de către bisericile creștine a fost o decădere morală și spirituală fără precedent. Acest fapt a fost pe larg comentat atât în presa vremii, cât și de la amvoanele bisericilor, deși oamenii nu puteau arăta cauza acestei decăderi.
În februarie 1844, profesorul Finney de la Colegiul Oberlin, afirma: „Înaintea ochilor noștri am avut faptul că, în general, bisericile protestante din țara noastră au fost fie indiferente, fie ostile față de aproape toate reformele morale din veacul nostru. Sunt și excepții parțiale, dar nu suficiente pentru a ne arăta faptele altfel decât sunt în realitate. Mai putem adăuga și un alt lucru: absența aproape generală a influenței reînviorătoare în biserici.
Apatia spirituală este aproape atotcuprinzătoare și este teribil de profundă; de altfel, și presa religioasă din întreaga țară mărturisește lucrul acesta… Într-o foarte mare măsură membrii Bisericii se închină modei și se unesc cu cei necredincioși în adunări de plăceri, la dans, la serbări… Aproape toate bisericile degenerează în mod întristător. Ele s-au despărțit foarte mult de Domnul și El le-a părăsit” (2).
Un articol din publicația „Telescopul religios” din acea vreme spunea: „Niciodată n-am fost martorii unei astfel de decăderi generale a religiei ca acum. În adevăr, Biserica trebuie să se trezească și să caute cauzele acestei nenorociri” (3).
Rezultatul respingerii soliilor de redeșteptare trimise de Dumnezeu și, mai ales, respingerea soliei primului înger, a dus la necesitatea vestirii unei alte solii – a celui de-al doilea înger – cu privire la căderea Babilonului spiritual. Însuși Mântuitorul avertizase Biserica Sa despre lepădarea ei în cazul în care va respinge solia primului înger: „Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: „Stăpânul meu zăbovește să vină… „, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul pe care nu-l știe și-l va tăia în două” (Matei 24,44‑51).
„A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare” – La data la care Ioan primea viziunile din capitolul 14, spre sfârșitul secolului I d.Ch., Babilonul era o cetate în ruină. Construit de Nimrod (vezi Geneza 10,10; 11,9), Babilonul a devenit un simbol al noțiunii de „confuzie” („babilonie”), după ce Dumnezeu a încurcat limbile oamenilor cu ocazia construirii turnului Babel.
Deși Babilonul nu mai exista pe vremea apostolului Petru, acesta amintește de el în prima sa epistolă: „Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate” (1 Petru 5,13). Acest fapt dovedește că, deși Babilonul istoric, capitala Imperiului Neobabilonian, nu mai exista, în dispensațiunea creștină continuă să existe un altfel de Babilon, unul de natură spirituală, mistică.
De timpuriu, atât iudeii cât și creștinii au văzut în Roma persecutoare o reîncarnare a Babilonului de altă dată. Scriitori bisericești ca Tertulian, Irineu și chiar comentatori romano-catolici, au numit Roma cu termenul de Babilon. În cartea a 5‑a a „Oracolelor Sibiline”, o lucrare pseudografă iudaică, datată pe la anul 125 d.Ch., se face o paralelă între destinul Romei și cel al Babilonului de altă dată, potrivit cu descrierea Babilonului mistic din Apocalipsa.
Roma este numită „orașul stricat”, care iubește magia, se complace în adulter și are „o inimă însetată după sânge și o minte fără Dumnezeu.” Într-o altă lucrare preudografă din primul sau al doilea secol creștin, „2 Baruch”, numele de Babilon este folosit pentru Roma în același fel ca în Apocalipsa (4). De asemenea, autorii lucrării iudaice „Midrash Rabbah”, identifică Babilonul cu Roma (5).
Începând cu Reforma lui Luther, protestanții au văzut în Babilon un simbol al Bisericii romane, ai cărei conducători au respins adevărul biblic, persecutându-i pe creștinii care îl acceptau. Odată cu începutul mișcării advente de la mijlocul secolului al XIX-lea, termenul „Babilon” a căpătat un sens mai larg. Pe baza versetului din Apocalipsa 17,5, creștinii au înțeles că Babilonul este o desfrânată – simbol prin care Biblia definește Biserica apostaziată.
Însă Apocalipsa cap.17 amintește despre Babilon ca fiind o mamă care are niște fiice la fel de desfrânate ca și ea. Pe baza acestor pasaje biblice, milleriții au ajuns la concluzia că „fiicele Babilonului sunt bisericile protestante care, asemenea Bisericii Romei, au respins adevărul biblic care Îl avea în centru pe Domnul Iisus Christos” (6).
Termenul „Babilon” a devenit astfel un simbol al întregului creștinism apostaziat, cu sutele de secte, denominații, doctrine și tradiții, cel mai adesea aflate în conflict unele cu altele. Babilonul simbolizează nu doar apostazia în care a căzut Biserica creștină, ci și aroganța ei, confuzia din sânul creștinismului și, mai ales, susținerea învățăturii nebiblice a mântuirii prin fapte, nu prin credință.
În Babilonul spiritual al zilelor noastre pot fi regăsite toate învățăturile păgâne ale anticului Babilon: spiritismul, cultul soarelui, magia, astrologia, dar și atitudinea persecutoare față de creștinii care cred altfel decât biserica oficială.
„Comentariile Biblice AZS” adaugă: „Această profeție a căderii Babilonului își găsește împlinirea în zilele din urmă, în îndepărtarea protestantismului de la simplitatea și puritatea Evangheliei. Acest mesaj a fost vestit pentru prima dată de mișcarea adventă numită millerism, în vara anului 1844, și a fost aplicată bisericilor care au răspândit prima solie îngerească.
Solia va avea un impact mai mare asupra oamenilor pe măsură ce timpul sfârșitului se apropie și vom vedea completa ei împlinire odată cu unirea diferitelor elemente religioase sub conducerea lui Satana (vezi Apocalipsa 13,12‑14; 17,12‑14). Mesajul pasajului din Apocalipsa 18,2‑4 anunță completa cădere a Babilonului și îl cheamă pe poporul lui Dumnezeu, care este răspândit prin diferitele biserici creștine cuprinse în Babilon, să se despartă de ele” (7).
Solia celui de-al doilea înger nu și-a găsit deplina împlinire în evenimentele care au însoțit mișcarea adventă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Vestirea căderii Babilonului modern va continua până ce ea va deveni „o mare strigare” – ultima avertizare dată lumii de Dumnezeu. Acest fapt poate fi observat dintr-un detaliu al mesajului celui de-al doilea înger, observat în paralel cu solia îngerului din Apocalipsa 18,1‑4. Dacă îngerul al doilea din Apocalipsa 14 își prezintă mesajul pe un ton normal (” a zis”), îngerul cel puternic din Apocalipsa 18 revine asupra aceleiași solii cu un glas puternic („strigă cu glas tare”).
Fiind ultima chemare a harului și ultima avertizare adresată unei lumi nelegiuite din partea unui Dumnezeu iubitor, ea trebuie să fie rostită prin toate mijloacele posibile pentru a ajunge la orice inimă și conștiință omenească. Dincolo de această ultimă chemare a harului nu se află decât judecata lui Dumnezeu și așteptarea înfricoșată a pedepsirii păcatului și răzvrătirii.
„Care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei” – Aici găsim identificat păcatul Babilonului spiritual. Desfrâul amintit în acest context este o figură de stil care arată spre legătura ilicită dintre biserică și stat. Deși ar trebui să fie „căsătorită” cu Domnul ei, Biserica ce caută sprijinul în altă parte, în puterea statului, își părăsește „Soțul” ei legitim, devenind o desfrânată din punct de vedere spiritual (vezi Ezechiel 16; Iacov 4,4).
Uriah Smith afirmă despre căderea Babilonului că este o cădere spirituală deoarece, după ce ea are loc, vocea îngerului se adresează poporului lui Dumnezeu care mai are legături cu ea: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei” (Apocalipsa 18,4). Așadar, chemarea de a ieși din Babilonul mistic este făcută înainte de căderea judecăților lui Dumnezeu prin cele șapte plăgi.
Același Uriah Smith precizează că mesajul căderii Babilonului se adresează mai ales bisericilor protestante, ca parte a Babilonului mistic, în timp ce Biserica Romei se află în această stare de decădere deja de multe veacuri: „Prin fiicele Babilonului sunt simbolizate acele biserici care se țin de învățăturile și tradițiile acestuia și-i urmează exemplul în renunțarea la adevăr și la recunoașterea lui Dumnezeu, pentru a întreține legături desfrânate cu lumea. Solia din Apocalipsa 14, care anunță căderea Babilonului, trebuie să se refere la comunitățile religioase care altă dată erau curate, dar care s-au corupt. Această solie care urmează avertizării cu privire la judecată trebuie vestită în zilele din urmă și de aceea nu se referă direct la Roma, căci aceasta se află de multe secole într-o stare decăzută” (8).
Jean Vuilleumier comentează acest verset astfel: „Babilonul spiritual al zilelor sfârșitului, adică creștinătatea, este asemănat cu o femeie necredincioasă față de soțul ei. Ea L-a părăsit pe Iisus Christos, Soțul ei divin, pentru a întreține legături ilicite cu lumea, cu guvernele, cu o știință pe nedrept numită astfel. Ea a vândut pe preț de argint, pentru onoruri sau pentru prestigiu politic, ceea ce avea mai scump: adevărul. În locul băuturii curate a Evangheliei, ea a pus vinul rătăcirii și superstiției” (9).
Imaginea vinului oferit lumii întregi este preluată din Vechiul Testament. În Daniel cap.5, capitol care relatează despre căderea Babilonului istoric, împăratul Belșațar oferă mai marilor imperiului său o petrecere în care, în vasele templului din Ierusalim, este turnat vinul îmbătător al Babilonului. Figuraă de stil este sugestivă. Formele exterioare sunt sfinte (vasele sunt ale templului din Ierusalim), însă vinul este al Babilonului.
În Babilonul mistic se întâlnește același fenomen: formele exterioare sunt creștine, însă conținutul este alterat de învățături păgâne. Vuilleumier analizează „vinul” Babilonului și ajunge la concluzia că el este alcătuit din trei componente distincte:
1) În viața morală: lux, porniri lumești, iubire de plăcere și petreceri, imoralitate.
2) În viața religioasă: necunoașterea lui Dumnezeu, în care își are originea necredința, evlavia înlocuită cu ceremonii, adevărul biblic înlocuit cu tradițiile omenești și indiferența față de misiunea Bisericii.
3) În doctrină: adorarea lui Dumnezeu înlocuită cu adorarea omului, Evanghelia înlocuită cu tradițiile omenești, infailibilitatea Scripturilor înlocuită cu cea a Bisericii și conducătorilor ei (10).
Verdictul divin dat asupra Babilonului de altă dată: „Numărat, numărat, cântărit și împărțit” (vezi Daniel 5,25) este reluat în cazul Babilonului modern în cuvinte asemănătoare: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare…”
Solia îngerului al doilea a fost auzită pentru prima dată în anul 1844, în cadrul mișcării advente, având o aplicație mai directă la bisericile din SUA, în care solia despre sosirea judecății a fost vestită mai mult și lepădată mai evident. Însă solia nu s-a împlinit pe deplin în acea vreme. Al doilea înger continuă să-și vestească mesajul alături de primul înger, iar solia lui crește progresiv pe măsură ce apostazia bisericilor creștine se accentuează.
Împlinirea deplină a soliei îngerului al doilea se află în viitor, căci, în ciuda declinului bisericilor creștine, majoritatea poporului lui Dumnezeu se află încă în aceste biserici. Acești credincioși sunt nemulțumiți de starea lor actuală, Îl caută pe Christos din tot sufletul, doresc o reformă spirituală, dar nu găsesc nimic din toate acestea în bisericile lor. Pentru acești credincioși sinceri, Dumnezeu trimite o ultimă invitație: „Ieșiți din mijlocul lor, poporul Meu!” (Apocalipsa 18,4).
Apocalipsa capitolul 14 – Solia îngerului al treilea
(vers.9‑12)
Introducere
Cele trei solii îngerești se succed și se completează una pe alta, pregătind lumea pentru ziua cea mare a judecății, în care fiecare om va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru alegerile făcute în această viață.
Dat fiind faptul că solia primului înger este o chemare la pocăință și adevărată închinare adresată lumii întregi, este de așteptat ca acelora care refuză această ultimă chemare a harului să li se arate și consecințele alegerii lor.
Solia îngerului al treilea conține unul dintre cele mai grozave avertismente date vreodată muritorilor. De ce o solie atât de severă din partea unui Dumnezeu iubitor?
Gravitatea mesajului este strâns legată de momentul în care este rostit. Solia îngerului al treilea este vestită în ceasul al 12‑lea al istoriei unei lumi decăzute, care a refuzat toate ocaziile de har oferite ei de Dumnezeu. Istoria se apropie de final, iar îngerul al treilea rostește de pe pragul ușii harului ultimul avertisment al cerului. Dincolo de respingerea acestui ultim mesaj de har nu mai există decât așteptarea înfricoșată a judecății finale.
De asemenea, în cumpănă sunt lucruri de o însemnătate nemărginită. Este pusă în discuție suveranitatea și autoritatea lui Dumnezeu în opoziție cu vrăjmășia unei creștinătăți care a devenit lumească și care s-a îndepărtat de adevărul Scripturii și de autoritatea Legii divine, preferând tradițiile omenești și alianța cu puterea seculară a statului.
Pentru adevărată Biserică a lui Dumnezeu, această solie este deosebit de importantă. În derularea ultimelor evenimente, copiii lui Dumnezeu sunt în primejdia de a se lăsa intimidați de forțele răului și de a ceda sub presiunea acestora. Cedarea în fața amenințărilor trinității false, alcătuită din balaur, fiara din mare și fiara din pământ, ar însemna ca Dumnezeu să fie dezonorat. Mesajul îngerului al treilea aduce o reformă și în mijlocul Bisericii adevărate, conducându-i pe credincioși la renunțarea la orice tradiții omenești și la eliberarea lor de orice lanțuri sociale și economice.
Datorită solemnității acestui ultim avertisment, copiii lui Dumnezeu vor deveni uniți, renunțând la orice compromis cu păcatul și vor face o reformă spirituală care va duce la păzirea reală a zilei de odihnă (Sabatul biblic) și a poruncilor lui Dumnezeu. Această redeșteptare în sânul Bisericii lui Dumnezeu este zugrăvită în versetul 12, în care este evidențiată esența creștinismului autentic pe care Dumnezeu îl așteaptă de la noi.
Comentarii
Vers.9.10: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; și va fi chinuit în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului.”
„Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare” – Cuvântul din care s-a tradus expresia „a urmat” înseamnă la origine „a merge împreună”, „a se alătura”. Acest fapt ne ajută să înțelegem că soliile celor trei îngeri se succed fără a se anula una pe cealaltă. De fapt, ele se completează reciproc.
Al doilea și al treilea înger se alătură primului înger, iar mesajele lor continuă să fie date împreună lumii întregi. Este de remarcat faptul că acest al treilea înger, spre deosebire de cel de-al doilea, rostește mesajul „cu glas tare”, ceea ce denotă solemnitatea mesajului și iminența judecății divine.
„Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână” – Acest fragment din solia îngerului al treilea ne arată că mesajul divin nu conține un verdict definitiv dat omenirii. Textul ne vorbește despre o ultimă ocazie oferită lumii de a alege cui i se închină.
Consecințele grave amintite de înger vor fi suportate doar de aceia care se așază definitiv, ireversibil, de partea „fiarei” și împotriva lui Dumnezeu și voinței Sale. „Fiara” amintită în acest context, pe care „fiara cu două coarne de miel” o adoră și înaintea căreia i se închină, este prima „fiară” din Apocalipsa 13 – „fiara ieșită din mare”.
„Chipul” sau „icoana fiarei” este, așa cum am văzut în studiul capitolului 13, acea formă a protestantismului apostaziat care se va uni cu statul, cu scopul de a-și impune pretențiile de natură religioasă. Consecința imediată a realizării „chipului fiarei” este persecutarea copiilor credincioși ai lui Dumnezeu, începând cu boicotul economic și terminând cu pedeapsa cu moartea.
„Semnul fiarei” este contrafacerea sau opusul sigiliului lui Dumnezeu. Spre deosebire de acesta din urmă, care va fi pus doar pe frunte, „semnul fiarei” va fi pus fie pe mână (va fi acceptat sub amenințare), fie pe frunte (va fi acceptat din convingere).
Dacă sigiliul lui Dumnezeu, semnul puterii Sale creatoare, este adevăratul Sabat – ziua de odihnă stabilită de Dumnezeu încă de la Creație (vezi Exodul 31,13‑17; Ezechiel 20,12.20), „semnul fiarei”, în mod logic, trebuie să fie o contrafacere: sabatul fals, falsa zi de închinare pe care Biserica apostaziată a așezat-o în locul Sabatului biblic (duminica; vezi Apocalipsa 13).
Înainte ca Domnul Christos să revină în gloria Sa pe pământ, fiecare suflet omenesc trebuie să ia o decizie definitivă: fie să dea ascultare de voința lui Dumnezeu, închinându-se Lui, fie să se închine fiarei și icoanei ei. Păzirea sabatului fals în locul adevăratei zile de odihnă va deveni, în acest context final, un semn al fiarei, iar toți cei care vor alege să asculte mai mult de oameni și instituțiile lor decât de Dumnezeu, vor suporta consecințe veșnice.
„Semnul fiarei”, așa cum a fost arătat în comentariul capitolului 13, nu este pus acum asupra celor care păzesc o altă zi decât Sabatul biblic (al Poruncii a patra). El va deveni un mijloc de separare a poporului credincios lui Dumnezeu de restul lumii nelegiuite doar în acel context, în care întreaga lume va fi avertizată și va alege definitiv cui se va închina.
„Nimeni n-a primit încă semnul fiarei… În fiecare biserică există creștini autentici, fără să exceptăm comunitatea romano-catolică. Nimeni nu este condamnat până când nu a primit lumina și nu a înțeles obligativitatea Poruncii a patra. Dar când decretul va fi emis, impunând sabatul fals, iar strigarea cea mare a îngerului al treilea îi va avertiza pe oameni împotriva închinării la fiară și la chipul ei, atunci linia de demarcație între ceea ce este fals și ce este adevărat va fi în mod clar trasată. Atunci aceia care continuă încă în nelegiuire vor primi semnul fiarei” (1).
Comentând acest pasaj biblic, D. Popa afirmă: „Nu există nicio altă mișcare sau organizație bisericească de astăzi, cu excepția Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, care să susțină că ea constituie o împlinire a soliei îngerului al treilea. Rezultatul acestei proclamări, așa cum ne spune versetul 12, dovedește corectitudinea acestei poziții. Versetul 12 scoate în evidență o grupare de credincioși care țin poruncile lui Dumnezeu și au credința lui Iisus. Solia îngerului al treilea îi conduce pe cei ce o primesc la păzirea Sabatului zilei a șaptea” (2).
Într-un timp atât de solemn, în care Domnul Christos este pe punctul de a-Și încheia lucrarea de ispășire în Sanctuarul ceresc, când puterile răului se coalizează și îi silesc pe oameni să primească o falsă zi de închinare, Biserica Adventistă are o misiune istorică: vestirea soliei îngerului al treilea, ca un ultim avertisment dat de Dumnezeu unei lumi nelegiuite.
„Va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” – Ioan folosește în acest verset două expresii pentru a descrie judecata: „thumos” („mânie”) și „orge” („indignare”). Nu există o deosebire sensibilă între sensurile celor doi termeni. Dacă „thumos” redă ideea de mânie pasională, „orge” se referă la acea mânie care provine dintr-o dispoziție intenționată. Cei doi termeni sunt asociați. Expresia „thumos tes orges” poate fi regăsită și în Apocalipsa 16,19 și 19,15.
Vechiul Testament descrie mânia lui Dumnezeu prin metafora unui potir cu vin (vezi Iov 21,20; Psalmul 75,8; Isaia 51,17, etc.) care este oferit omului ca răspuns la refuzul lui de a accepta harul și dragostea divină. Ideea de vin „turnat neamestecat” în paharul mâniei Lui ne vorbește despre o judecată finală în care harul nu mai este prezent.
În cursul istoriei păcatului, de la apariția lui pe pământ până în acest moment final, judecățile lui Dumnezeu venite peste lume au fost întotdeauna amestecate cu har, cu îndurare. De data aceasta însă, odată ce harul se va fi închis prin încetarea lucrării de ispășire a Domnului Christos în Sanctuarul ceresc, judecățile lui Dumnezeu nu vor mai fi îndulcite de prezența harului. Cele șapte plăgi care urmează după încheierea misiunii celor trei îngeri nu sunt altceva decât revărsări ale acestei mânii divine (indignare față de păcat) neamestecată cu har.
„Și va fi chinuit în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului” – Ioan face aluzie în acest verset la pedepsirea cu foc și pucioasă a cetăților nelegiuite din Valea Iordanului: Sodoma și Gomora (vezi Geneza 19,24; Isaia 34,9.10).
Lacul de foc și pucioasă este o imagine simbolică luată din Vechiul Testament. Vorbind despre ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu, profetul Isaia spune: „Căci este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răzbunare și răsplătire pentru Sion. Pâraiele Edomului se vor preface în smoală, și pulberea lui în pucioasă. Da, țara lui va fi ca smoala care arde. Nu se va stinge nici zi, nici noapte și fumul lui se va înălța în veci. Din veac în veac va fi pustiit și nimeni nu va trece prin el în veci de veci” (Isaia 34,8‑10).
În acest context, Edomul este un simbol al vrăjmașilor lui Dumnezeu. Această profeție își va afla deplină împlinire doar la revenirea Domnului Christos. „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4,1).
Este evident că profetul Isaia nu se referă la un foc veșnic, care nu se stinge niciodată. Prin definiție, un foc arde atâta vreme cât există material combustibil, după care se stinge. Dovada acestui fapt o găsim chiar în contextul pasajului din Isaia 34, în care, după ce acest foc care arde zi și noapte își va fi încheiat lucrarea, țara va deveni un pustiu în care vor locui fiarele sălbatice (vezi Isaia 34,10‑15).
„Chinul” despre care se amintește în acest verset va implica atât suferințe fizice, dar mai ales suferințe sufletești. Acesta va fi momentul în care oamenii își vor da seama cât de greșită a fost alegerea lor de a se închina fiarei și icoanei ei și de a primi semnul ei pe frunte sau pe mână, deși au fost avertizați să nu facă acest lucru.
Perspectiva unei pierzări veșnice și a unei despărțiri ireversibile de Dumnezeul Creator, unită cu regretul de a fi pierdut ocazii prețioase ale harului, acestea vor reprezenta „chinul” cel mai mare pe care îl vor suporta cei nelegiuiți. La acest chin sufletesc făcea referire foarte adesea Mântuitorul în cuvântările Sale, când spunea: „Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (vezi Matei 8,12; 13,42.50).
Vers.11: „Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei, și oricine primește semnul numelui ei.”
„Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor” – Expresia „în vecii vecilor” este tradusă din grecescul „eis aionas aionon”, care înseamnă „pentru totdeauna”. Ioan dorește să redea ideea de eternitate a consecințelor păcatului și pedepsei divine. „Fumul chinului lor” este o expresie care vorbește despre consecințele veșnice ale neascultării de Dumnezeu, nicidecum de chinuri veșnice. Cei care vor fi găsiți credincioși lui Dumnezeu vor avea parte de viață veșnică, în timp ce aceia care vor asculta mai mult de oameni și instituțiile lor vor avea parte de pierzare veșnică.
Finalul Planului de Mântuire trebuie să rezolve definitiv și complet problema păcatului, căci în Universul lui Dumnezeu, în noua Creație, păcatul nu va mai exista nici cu „rădăcină”, nici cu „ramură”. În lumea cea nouă pe care a pregătit-o Dumnezeu celor care Îi slujesc nu vor mai exista nici ispititori, nici ispitiți. Păcatul, cu toate componentele lui, va dispărea pentru totdeauna, iar amintirea tristă a istoriei lui va fi cea mare garanție că istoria lui nu se va repeta.
„Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei, și oricine primește semnul numelui ei” – Textul ne vorbește despre starea de spirit a păcătosului. Deși păcatul promite plăcere (chiar dacă aceasta este doar de moment), omul care îl săvârșește nu poate găsi odihnă sufletească. Toate mijloacele pe care le caută pentru redobândirea liniștii sufletești sunt doar niște surogate care, mai curând sau mai târziu, îl vor dezamăgi. Singura sursă a odihnei spirituale se află doar în Iisus Christos, Domnul păcii: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28).
Iată de ce aceia care aleg să asculte de fiară și de icoana ei în acest final de istorie nu pot găsi odihnă „nici zi, nici noapte”, iar soarta lor va fi „întunericul de afară unde este plânsul și scrâșnirea dinților” (vezi Matei 8,12).
Vers.12: „Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus.”
Rezultatul proclamării celor trei solii îngerești va fi alcătuirea unui popor al lui Dumnezeu peste care El Își va pune pecetea aprobării Sale. Dacă Biserica Reformei (Sardes) este lăudată pentru răbdarea și credința ei, ultima biserica este apreciată pentru ascultarea, răbdarea și credința pe care le manifestă. Ascultarea se referă la adorarea Creatorului prin sfințirea Sabatului Poruncii a patra a Decalogului, recunoscând în acesta un semn al puterii sfințitoare a lui Dumnezeu (vezi Ezechiel 20,12).
În acest verset, în centrul preocupării lui Ioan sunt sfinții, biruitorii fiarei și ai icoanei ei, din ultimele scene ale luptei dintre bine și rău. Miza acestei lupte este veșnicia. Reiese clar din cuprinsul celei de-a treia solii îngerești că în timpul crizei finale nu vor exista decât două categorii de oameni: unii care se vor supune fiarei și icoanei ei, opunându-se lui Dumnezeu, iar alții care, în ciuda amenințărilor și suferințelor prin care trebuie să treacă, vor rămâne loiali lui Dumnezeu și cerințelor Sale.
„Aici este” – Privind contextul întregului mesaj, termenul „aici” se poate referi atât la loc („aici”, în Biserica lui Dumnezeu care îndeplinește toate criteriile), cât și la timp („aici”, în acest timp al vestirii celor trei solii îngerești).
Mesajul este încurajator pentru aceia care, asemenea lui Ilie, s-ar putea descuraja, considerându-se singurii care au rămas credincioși lui Dumnezeu, în timp ce lumea întreagă a ales să se opună Lui. În aceste timpuri solemne, de criză finală, există speranță: Dumnezeu are un popor, are o Biserica ce Îi slujește cu credincioșie.
„Răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus” – Pentru a-i ajuta pe cei care caută adevărata Biserică în aceste timpuri solemne, Dumnezeu ne-a lăsat prin profetul său trei semne de recunoaștere, trei criterii după care o putem identifica:
1) „Răbdarea sfinților” este, după cum afirma Uriah Smith, „primul semn de pe steagul credincioșilor. O răbdare care stăruiește în păzirea poruncilor lui Dumnezeu” (3), în ciuda amenințărilor din partea fiarei și icoanei ei, în ciuda suferințelor și lipsurilor pe care trebuie să le îndure.
Răbdarea este încununarea unui caracter ajuns desăvârșit, căci, spune Iacov, „răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic” (Iacov 1,4). Răbdarea este virtutea care cuprinde toate celelalte roade ale Duhului Sfânt (vezi Galateni 5,22).
Această trăsătură de identificare a poporului lui Dumnezeu în timpul crizei finale ne vorbește despre biruința deplină asupra păcatului, asupra firii pământești și asupra lumii. Ei, cei care alcătuiesc Biserica Rămășiței, au ajuns să fie îmbrăcați în neprihănirea Domnului Christos, fiind gata să-L întâmpine la revenirea Sa și să locuiască cu El o veșnicie.
2) „Care păzesc poruncile lui Dumnezeu” – Este demn de remarcat faptul că necesitatea de a asculta de poruncile lui Dumnezeu apare în acest context final, când omenirea s-a depărtat mult de Dumnezeu și voința Sa, exprimată în Legea Morală.
Într-o lume secularizată, bântuită de vânturile evoluționismului, ateismului și ale altor „isme” care i-au îndepărtat pe oameni de Dumnezeu și Evanghelia Sa, primim asigurarea că Dumnezeu va avea până la sfârșitul timpului un popor credincios care va asculta de poruncile Sale.
Poruncile amintite în acest text sunt poruncile Decalogului, Cele Zece Porunci care reprezintă exprimarea voinței divine în toate domeniile vieții, precum și criteriile unui caracter desăvârșit. Textul nu spune că sfinții care vor trăi în ultimele zile de har vor păzi doar unele dintre aceste porunci, ci „poruncile”, adică întreaga Lege divină, inclusiv Porunca a patra, modificată în cursul istoriei de puterea reprezentată de fiară.
De asemenea, textul nu se referă la cei ce mărturisesc sau vestesc poruncile lui Dumnezeu, ci la cei ce „păzesc” aceste porunci. Doar recunoașterea și vestirea lor nu este suficientă. Pentru a face parte din Biserica biruitoare a zilelor din urmă e nevoie de ascultare deplină de toate poruncile Legii, nu de o ascultare selectivă. Desigur, în această ascultare deplină se include și păzirea adevăratei zile de odihnă și închinare – Sabatul zilei a șaptea, semnul sau sigiliul lui Dumnezeu.
Aici nu este vorba de cei care țin aceste porunci în vremuri de liniște și prosperitate, ci de cei care rămân ascultători în cele mai grele circumstanțe, având înaintea lor amenințările fiarei și icoanei ei.
3) „Credința lui Iisus” – Trebuie să remarcăm faptul că Ioan nu se referă la credința „în” Iisus, ci la credința „lui” Iisus. Creștinismul, prin definiție, proclamă o credință „în” Iisus, căci altfel nu s-ar numi creștinism. Mulți oameni cred „în” Iisus, dar foarte puțini au credința „lui” Iisus.
Credința lui Iisus presupune o viață trăită asemenea lui Iisus, în ascultare deplină față de voința Tatălui, căci „cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Iisus” (1 Ioan 2,6). Ea presupune dragoste față de Dumnezeu și oameni, spirit de sacrificiu și slujire dezinteresată. Credința lui Iisus înseamnă un caracter sfințit de Duhul Sfânt, până la nivelul în care el este oglindirea caracterului lui Dumnezeu.
Cele trei solii îngerești se încheie cu un mesaj încurajator, de biruință. Va exista o Biserica biruitoare, care va avea adevărul complet și care va fi pregătită să-L întâmpine pe Domnul Christos la revenirea Sa. „Din nefericire”, scrie cu durere Uriah Smith, „această credință a lui Iisus nu se găsește decât la o mică rămășiță din lumea aceasta. Cine vrea să-l găsească pe poporul lui Dumnezeu, trebuie să caute acel popor care are aceste trei caracteristici de recunoaștere, și anume: răbdarea sfinților, păzirea poruncilor lui Dumnezeu și credința lui Iisus” (4).
Cei care nu au găsit încă această biserică, să o caute cât timp harul este încă deschis. Iar cei care au găsit-o deja, să rămână spunând: „Aici este locul meu!”
Apocalipsa capitolul 14 – Secerișul pământului
(vers.13‑20)
Introducere
Capitolul 14 se încheie cu două viziuni ale judecății, având în centrul lor evenimentul revenirii Domnului Christos. Prima dintre ele este cea a secerișului, în timp ce a doua e legată de culegerea strugurilor și aruncarea lor în teascul mâniei lui Dumnezeu.
Viziunea secerișului, cu tablourile care îl compun, are ca subiect strângerea celor neprihăniți și răsplata lor veșnică: mântuirea. A doua viziune, cea a strângerii strugurilor, aduce în prim plan judecata celor nelegiuiți și pedepsirea lor finală.
Ne aflăm la finalul luptei milenare dintre bine și rău, luptă începută în cer prin răzvrătirea lui Lucifer, și continuată apoi pe pământ, prin căderea primilor noștri părinți. Cele două grupări distincte și-au ales definitiv domnul căruia îi slujesc și au ajuns la coacere. Poziția lor a rămas definitivă și irevocabilă, de aceea viziunile din capitolul 14 ne prezintă soarta veșnică a fiecăreia dintre cele două categorii de oameni, asemănând judecata divină cu o recoltă în două etape: una pentru viață veșnică și cealaltă pentru moarte și pierzare veșnică. Împlinirea celor două viziuni este larg descrisă în capitolele 19 și 20.
Comentarii
Vers.13: „Și am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: „Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!” „Da”, zice Domnul,”ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează.”
Imediat după redarea celor trei solii îngerești, Ioan aude o voce din cer care rostește o binecuvântare puțin ciudată. Este cea de-a doua fericire dintre cele șapte pe care le găsim în „Apocalipsa” (vezi cap.1.3; 16,15; 19,9; 20,6; 22,7.14). Vocea din cer rostește o fericire ciudată, deoarece ea este legată de moarte și, prin definiție, moartea nu poate aduce nimic bun. În acest caz însă, moartea este asociată cu expresia „în Domnul”, ceea ce face ca ea să devină din blestem, o binecuvântare.
Exista o legătură strânsă între fericirea din versetul 13 și cele relatate în versetul 12. Înțelegem de aici că credincioșia față de Dumnezeu și poruncile Lui poate duce la suferințe, pierderi și chiar moarte. Binecuvântarea rostită de glasul din cer se adresează în general tuturor celor care își încheie viața într-o legătură de comuniune strânsă cu Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Christos. Totuși, aici este avută în vedere o grupare distinctă: cei care vor suporta martiriul în timpul vestirii celor trei solii îngerești.
Moartea va fi o binecuvântare și pentru cei care vor muri înainte de timpul de necaz și strâmtorare care se profilează la orizont, căci ei scapă de acele „zile de necaz”, dar și pentru cei aflați în toiul luptei finale, căci ea le scurtează suferințele. Pentru cei care mor în credință, viața veșnică este asigurată, căci ei sunt „ascunși cu Christos în Dumnezeu” (vezi Coloseni 3,3).
Faptul că sunt amintite faptele celor neprihăniți nu înseamnă că ele le-au adus vreun merit, căci mântuirea este datorată doar harului lui Dumnezeu, nu meritelor personale. Totuși, faptul că sunt amintite ne arată că ele sunt înregistrate cu minuțiozitate în cărțile cerului și nicio fapta bună, oricât de mică, nu va rămâne nerăsplătită. De fapt, acest adevăr a fost susținut de Însuși Domnul Christos când ne-a asigurat: „Și oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia dintre acești micuți… nu-și va pierde răsplata” (Matei 10,42).
„Osteneala” celor neprihăniți este credincioșia lor până la moarte (vezi Apocalipsa 2,10). Această atitudine nu este legalistă, urmărindu-se răsplata, ci este o atitudine izvorâtă din recunoștința lor față de mântuirea care le-a fost oferită.
Vers.14: „Apoi m-am uitat și iată un nor alb; și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului. Pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuțită.”
Tabloul descris în acest verset este impresionant. Este punctul culminant al istoriei Planului de Mântuire, momentul atât de profetizat pe paginile Bibliei și atât de așteptat de toți credincioșii sinceri. Revenirea Domnului Christos este evenimentul mult așteptat de milioane de suflete. Acum a sosit momentul în care ei Îl pot vedea cu ochii lor, venind pe norii cerului, pe Cel care este Domnul domnilor și Împăratul împăraților.
„Și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului” – Expresia „Fiu al omului” este identică cu cea folosită de Daniel în viziunea venirii Împărăției lui Dumnezeu din capitolul 7,13 și 14, în care cineva, „ca un Fiu al omului a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile…”
„Fiul omului”, spune Uriah Smith, „este numai Unul în toată Scriptura și acesta este Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului” (1).
Despre rolul personal al Fiului omului în judecata finală, pe care o leagă de seceriș, a vorbit Însuși Mântuitorul în Pilda neghinei (vezi Matei 13,37‑43). De asemenea, în Pilda judecății finale, Domnul a vorbit despre aceeași misiune a Fiului omului de a separa pe cei drepți de cei nelegiuiți (vezi Matei 25,31‑46). Ioan folosește acest titlu încă de la începutul cărții Apocalipsa, descriindu-L pe Domnul Christos (vezi cap.1,13).
În concluzie, ținând cont de faptul că expresia „Fiul omului” nu se aplică niciodată la îngeri, ci este un titlu pe care Domnul Christos l-a folosit în timpul activității Sale publice, și care este folosit în profețiile lui Daniel pentru a înfățișa rolul Mântuitorului în judecata finală, putem afirma că viziunea descrisă în capitolul 14 este o viziune a revenirii Domnului Christos.
Unii comentatori ai „Apocalipsei” contestă faptul că aici ar fi vorba de revenirea Domnului Christos, argumentând că „Fiul omului” începe secerișul la porunca unui „alt înger” (vers.15). Ar fi lipsit de sens, susțin aceștia, să credem că Mântuitorul începe secerișul la porunca unui înger, El care face parte din Trinitatea divină.
În gândirea apocaliptică însă, îngerii joacă adesea rolul atribuit lui Mesia. Astfel, în Pilda neghinei Fiul omului este Cel care seamănă sămânța, în timp ce îngerii sunt cei care strâng recolta (vezi Matei 13,37.39). De asemenea, în Pilda năvodului cei care separă la sfârșit peștii buni de cei răi sunt tot îngerii (vezi Matei 13,49.50). Însă acești îngeri trimiși sunt în slujba Fiului omului, având misiunea de a transmite porunca divină că secerișul poate începe (2).
„Pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuțită” – Viziunea din capitolul 14 este una dintre cele mai frumoase descrieri ale revenirii Domnului Christos. Înconjurat de îngeri și având pe cap o coroană de aur („stephanos chrusous”), nu o coroană de spini, iar în mână o seceră ascuțită, ca simbol al secerișului, Domnul Christos vine să pună capăt istoriei zbuciumate a păcatului și să încheie glorios marele Plan al Mântuirii omului. Plasarea acestei viziuni glorioase la finalul celor trei solii îngerești ne arată că acestea sunt ultimele mesaje de avertizare date lumii de Dumnezeu.
Vers.15.16: „Și un alt înger a ieșit din Templu și striga cu glas tare Celui ce ședea pe nor: „Pune secera Ta și seceră, pentru că a venit ceasul să seceri, și secerișul pământului este copt. Atunci Cel ce ședea pe nor Și-a aruncat secera pe pământ. Și pământul a fost secerat.”
Secerișul la care face referire acest pasaj este un rod al muncii Domnului Christos și al celor care L-au urmat și slujit. El este un simbol al adunării tuturor fiilor lui Dumnezeu la sfârșitul istoriei Planului de Mântuire, asemenea unor snopi de grâu depuși în grânarele cerului. Acest simbol este preluat din Pilda neghinei (vezi Matei 13,38.39) și este în legătură cu alte pasaje biblice din Noul Testament (vezi Matei 24,40.41; 1 Tesaloniceni 4,16.17).
„Un alt înger a ieșit din Templu” – Este un mesager distinct de îngerii purtători ai celor trei solii anterioare, un emisar care pornește direct de la tronul lui Dumnezeu, din Templul ceresc. Probabil este același înger care apare și în Ezechiel cap. 9, cel care aduce raportul despre încheierea lucrării și coacerea recoltei.
Ieșirea acestui înger din templu ne arată că în acest loc există statul major al luptei dintre bine și rău, locul în care s-au luat, în cursul istoriei păcatului, cele mai importante decizii. Este de neînțeles neglijența sau evitarea voită din partea majorității bisericilor creștine de a acorda importanță studiului Sanctuarului, în contextul în care în Apocalipsa acesta este atât de des prezentat în legătură cu cele mai importante evenimente petrecute în cer sau pe pământ.
„Pune secera Ta și seceră” – Judecata finală a omenirii este frecvent simbolizată în Biblie prin secerișul pământului (vezi Ieremia 51,33; Osea 6,11; Marcu 4,29; Luca 10,2).
„Pentru că a venit ceasul să seceri, și secerișul pământului este copt” – Istoria lumii nu se desfășoară haotic, la întâmplare, ci sub directa supraveghere a cerului. Există un timp pentru fiecare eveniment important, cu atât mai mult pentru finalul istoriei.
Tabloul secerișului copt ne întărește și mai mult convingerea că în planul lui Dumnezeu fiecare eveniment este precis stabilit în timp. Coacerea grânelor și strugurilor, de care se amintește în acest tablou, ne asigură că Dumnezeu nu va declanșa evenimentele sfârșitului până ce binele și răul nu se vor fi copt, până ce lumea nu se va fi polarizat în jurul celor două forțe aflate în luptă: binele și răul. Doar după ce fiecare suflet omenesc va lua o decizie definitivă și în totală cunoștință de cauză cu privire la cele două tabere aflate în conflict, Dumnezeu va aduce judecata finală.
„Istoria omenirii nu va ieși de sub control”, spune D. Popa în comentariul său la cartea Apocalipsei. „Când orologiul cerului va bate clipa aceea din planul lui Dumnezeu, totul va fi adus la îndeplinire” (3).
Vers.17‑20: „Și din Templu, care este în cer, a ieșit un alt înger care avea și el un cosor ascuțit. Și un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieșit din altar și a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuțit: „Pune cosorul tău cel ascuțit și culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copți. Și îngerul și-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului și a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Și teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; și din teasc a ieșit sânge până la zăbalele cailor pe o întindere de 1600 de stadii.”
„Și din Templu, care este în cer, a ieșit un alt înger” – În pasajul care descrie scena judecății finale apar din nou trei îngeri. Aceștia nu mai aduc omenirii solii din partea lui Dumnezeu, căci toți oamenii, fără deosebire, au avut ocazia de a lua o decizie în privința închinării: fie pentru Dumnezeu, fie pentru fiară și icoana ei.
Dacă primii trei îngeri proclamă judecata lui Dumnezeu, următorii trei îngeri au de-a face cu executarea acestei judecăți. Primii trei îngeri sunt sub comanda Mielului, aflat pe Muntele Sionului, următorii trei îngeri primesc ordinele direct de la Cel ce stă în Sanctuar.
„Pune cosorul tău cel ascuțit și culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copți” – Sunt comentatori care văd în secerișul grânelor, culesul viei și călcarea strugurilor în teasc o referire la unul și același eveniment, și anume strângerea celor mântuiți. Conținutul pasajului biblic dovedește contrariul. Nu e vorba de același eveniment, ci de două evenimente deosebite: adunarea celor neprihăniți și pedepsirea celor nelegiuiți.
În Vechiul Testament se folosește adesea simbolul culegerii viei și călcarea strugurilor în teasc pentru a reda mânia lui Dumnezeu împotriva celor nelegiuiți (vezi Isaia 63,2.3; Ioel 3,13).
„Și a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu” – Strugurii sunt un simbol al urmașilor lui Satana, a căror nelegiuire „s-a copt” prin ura lor de moarte împotriva copiilor lui Dumnezeu. „Vița lor este din răsadul Sodomei și din ținutul Gomorei; strugurii lor sunt struguri otrăviți, bobițele lor sunt amare. Vinul lor este otravă de șerpi, este otravă cumplită de aspidă” (Deuteronomul 32,32.33). Lumea a ajuns la capătul ei și trebuie să primească răsplata pentru faptele ei.
„Și teascul a fost călcat în picioare afară din cetate” – Cetatea amintită aici este locul locuinței lui Dumnezeu, Noul Ierusalim ceresc. Pedeapsa va cădea peste lumea nelegiuită „afară din cetate”. Tabloul este preluat din Vechiul Testament, în care nimicirea vrăjmașilor lui Dumnezeu este întotdeauna descrisă ca având loc în afara Ierusalimului.
Unii comentatori (Mounce, Uriah Smith) identifică acest loc cu Valea lui Iosafat, pe care tradiția o leagă de Valea Chedronului, aflată între Ierusalim și Muntele Măslinilor.
„Și din teasc a ieșit sânge până la zăbalele cailor pe o întindere de 1600 de stadii” – Scena descrisă e dramatică. Un teritoriu imens este văzut invadat de sânge. Cele 1600 de stadii corespund cu 184 mile, respectiv aproximativ 300 de km, ceea ce reprezintă lungimea aproximativă a Palestinei.
Numărul 1600 este simbolic, sugerând o judecată completă a întregului pământ. Comentatori ca R. H. Mounce și L. Morris sugerează că numărul 1600 este format din produsul 16 X 100, în care 16 e format din produsul 4 X 4 (cifra pământului, cele patru colțuri ale pământului – Apocalipsa 20,8; 7,1), iar 100 este produsul 10 X 10 (numărul desăvârșirii – Apocalipsa 5,11; 20, 6). Această judecată îi vizează pe toți cei aflați „în afara cetății”, adică în afara protecției divine. (4).
Referitor la acest număr deosebit, „Comentariile Biblice AZS” precizează că încă un există o explicație satisfăcătoare. Indiferent de interpretarea celor 1600 de stadii, este evident că scena zugrăvește o judecată finală completă împotriva celor ce au refuzat harul lui Dumnezeu.
Concluzii
Capitolele 13 și 14 reprezintă centrul mesajului „Apocalipsei”. „Lucrarea finală a Domnului Christos și a lui Anticrist”, spune D. Popa, „ne sunt aduse înainte. Pe de o parte Anticrist cu înșelăciunile lui și o evanghelie, porunci și închinare contrafăcute, iar pe de altă parte, adevărata Lege, Evanghelie și închinare” (5).
Aceste capitole ne invită pe fiecare dintre noi la o profundă și sinceră reflexie. Cui vom alege să ne închinăm în timpul de criză ce ne stă înainte? Nu există decât două opțiuni: fiara și icoana ei, pe de o parte, și Dumnezeul Creator, pe de altă parte.
Cei ce se vor închina fiarei, care vor asculta de învățăturile ei false și vor primi semnul ei (sabatul fals) vor fi găsiți la judecată finală „în afara cetății”, în afara protecției divine. Cei ce vor alege să se închine doar lui Dumnezeu, care vor asculta de Evanghelia veșnică și vor primi sigiliul Lui (Sabatul Poruncii a patra) vor fi găsiți de judecata lui Dumnezeu „în cetate”, pe deplin ocrotiți. Pentru ei „ceasul judecății” nu mai reprezintă un motiv de groază, ci de bucurie, căci eliberarea lor deplină a devenit o realitate.
sursa: https://www.loribalogh.ro/