Va exista un moment în care toate întrebările noastre vor dispărea pentru că atunci vom cunoaște deplin însă până atunci suntem liberi să punem întrebări și să ne frământăm. Întrebări ca de exemplu: De ce eu? De ce acum? Cu ce am greșit? sunt perfect justificabile și normale, pentru că suntem oameni și avem o capacitate limitată de a înțelege lucrurile, iar întrebările ni le punem tocmai pentru că vrem să înțelegem mai mult. Una din părțile cele mai frumoase în viața de credință e faptul că întrebările nu rămân fără răspuns pentru că avem un Dumnezeu căruia îi pasă de noi și relația cu El este o relație de Tată fiu/fică în care comunicarea este bazată în mare parte pe întrebări, și de multe ori suntem și noi ca și copiii noștrii, punem aceeași întrebare de nenumărate ori până primim răspuns. O astfel de relație este cu mult superioară relației de stăpân – rob (slugă) în care robul nu avea nici un drept să pună întrebări, trebuia să facă tot ce i se poruncește fără să primească explicații.
Însă răspunsurile ce le primim pot să fie de multe feluri: putem primi răspuns imediat sau după un timp mai îndelungat, putem primi un răspuns complet sau parțial, sau întrebarea poate avea mai multe răspunsuri. Tocmai aici este frumusețea relației cu Dumnezeu, nu ai parte totdeauna de un răspuns standardizat (același răspuns de fiecare dată). Oricum, modul în care interiorizăm răspunsul primit este influențat de capacitatea noastră limitată de a înțelege lucrurile, după cum și Pavel ne spune că acum (aici pe acest pământ vremelnic) cunoaștem în parte, noi nu avem de unde să înțelegem întreaga dimensiune a lucrurilor care ni se întâmplă; nu avem cum să ne dăm seama în ce măsură ceea ce ni se întâmplă nouă va afecta pe altă persoană care la rândul ei va influența o altă persoană, fiindcă noi ca și oameni suntem creați pentru a interacționa unii cu alții.
Una din întrebările care mi le-am pus în ultimul timp (și care în ultimele zile a căpătat noi valențe) este: cum ar fi să îmi spună Dumnezeu dinainte ceea ce mi se va întâmpla? iar versetul din Matei cap 24:43 exact o întrebare de genul acesta țintește: Să știți că, dacă ar ști stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoțul, ar veghea și n-ar lăsa să-i spargă casa. Este legitimă o astfel de întrebare? Cel puțin trebuie să fim sinceri cu noi înșine și să recunoaștem că fiecare am vrea să știm dinainte ce ni se va întâmpla, însă asta naște o altă întrebare: cu ce ne ajută dacă știm? Ce fel de Dumnezeu ați vrea să aveți care să intervină și să îți spună la fiecare pas ce să faci? – trageți mâna că te tai, nu traversa că te lovește mașina, vezi că vasul cu apă clocotită se varsă pe tine (puteți completa ce vreți voi aici). Mai mult ca sigur că Dumnezeu a făcut astfel de lucruri cu noi de nenumărate ori însă poate nu le-am conștientizat pe deplin. Sau ați vrea un Dumnezeu care în mijlocul încercărilor și al suferințelor va fi cu voi, acoperindu-vă cu o putere cum nici nu v-ați fi putut imagina? CE AȚI ALEGE?
Cu puțin timp înainte de a fi prins Isus vorbea cu ucenicii și îi pregătea pentru viața de credință ce trebuiau să o trăiască de atunci înainte și i-a avertizat: In lume veți avea necazuri (Ioan 16:33) Observați că nu le spune: acum pentru că sunteți ai mei, și cum Eu am toată puterea în cer și pe pământ, nimic nu se va atinge de voi, ci le spune să îndrăznească pentru că vor putea să iasă biruitori prin puterea ce le va fi dată de sus. De asemenea când se ruga în grădina Gheținani Isus a fost cât se poate de explicit: Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău (Ioan 17:15) spus cu alte cuvinte ar suna ceva de genul: Știu mai bine ca oricine cât de rea și stricată este lumea aceasta, dar ei tocmai aici își împlinesc menirea de a fi ceva diferit în mijlocul lumii nu în afara ei, tot ce au nevoie este doar ca Tu Tată să-i păzești.
Problema suferinței este ceva de care orice om se lovește și mai mult ca sigur că fiecare din noi ne-am dori să nu mai existe suferință. Dar dacă așa ar fi nu ar mai exista dragoste, cele două concepte sunt legate unul de altul pentru că dragostea determină suferința. Poate vă întrebați cum anume? Haideți să le analizăm puțin. Dragostea este valabilă doar când există posibilitatea de alegere, trebuie să ai dreptul să alegi dacă vrei să iubești pe cineva sau nu; dacă nu ai posibilitatea să alegi aceea nu mai este dragoste ci este închisoare, ești ținut în relație cu forța – eu nu o pot forța pe soția mea să mă iubească, este alegerea ei pe baza caracterului și a acțiunilor mele (care îmi demonstrează caracterul). La fel este și în privința lui Dumnezeu, El nu ne forțează să-L iubim, ne lasă să alegem; ne dă suficiente motive ca să îl iubim dar totuși este alegerea noastră. Unii aleg să răspundă pozitiv acestei iubiri care vine din partea lui Dumnezeu și se lasă călăuziți de El, iar alții îl resping și apoi trăiesc în voia minții lor blestemate iar rodul acestui fapt este suferința pe care o cauzează celor din jur sau lui însuși (abuzuri de orice fel, crime). Majoritatea se întreabă: de ce nu intervine Dumnezeu când este pusă în pericol viața unui copil de al său? Din două motive: primul ar fi că dacă ar interveni oprindu-l pe cel care vrea să facă rău ar anula libera lui alegere și s-ar desfința astfel însuși sensul de dragoste; iar al doilea motiv este că noi oamenii nu avem limite, dacă el ar interveni de fiecare dată când suntem în pericol apoi am vrea să intervină și când nu ne convine vremea de afară, sau când suntem prea leneși dimineața să ne ridicăm am vrea să ne vină micul dejun la pat, credeți că am avea o limită la pretențiile noastre? Bineînțeles că mai există și situațiile în care suferința este generată de neatenția noastră nu de acțiunea rău intenționată a unei alte persoane. Însă trebuie să ne aducem aminte de efectul păcatului Adamic: blestemat este acum pământul din pricina ta; observați pământul este de atunci încoace un loc stricat pe care El doar îl susține ca să nu se dezintegreze, nu este un loc bun în care din când în când au loc accidente.
Adiacent suferinței este și problema durerii, de ce simțim durerea? Nu se poate fără ea? Din punct fiziologic nu se poate, pentru ca dacă nu am simți durerea am sta cu mâna pe o plită încinsă până ni s-ar carboniza, iar sub aspect spiritual durerea ne oferă o fărâmă din imaginea iadului și ne ajută să stăm în veghere: Vegheați, dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru. (Matei 24:42)
Ceea ce experimentează un om prin viața de credință este ușurarea poverii sale, pentru că povara sa este purtată de Hristos: Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui. Observați cât de specific este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos ne poartă atât suferințele cât și durerile. Viața de credință este o luptă continuă dar finalitatea este Împărăția Cerurilor. Dacă ați putea să alegeți dintre o viață cu urcușuri și coborâșuri dar cu finalitate sus în Ceruri și o viață plată fără evenimente marcante, fără lupte, ce ați alege?
Așadar dragostea este condiționată de liberal albitru (capacitatea de alegere) care poate genera suferință. Dacă nu ar fi suferință nu ar fi nici dragoste, am fi doar simple marionete în mâna unui maestru păpușar.
