DUHUL GRĂIRII ÎN DEȘERT

DUHUL GRĂIRII ÎN DEȘERT

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, marele nevoitor și inspirat de Duhul Sfânt, a lăsat posterității cea mai frumoasă rugăciune-program: Doamne și Stăpânul vieții mele! După duhurile: trândăviei, grijii de cele multe și a iubirii de stăpânire, vom vedea cum ne bântuie,  duhul grăirii în deșert.

Printre darurile cu care ne-a împodobit Dumnezeu este și acela al rostirii vocale. Nicio creatură din tot ce a zidit Divinul Creator, nu a fost înzestrată cu darul rostirii decât omul, cununa Creației. Mai încearcă, deseori, papagalul să îngâne câteva cuvinte, repetându-le mereu, până la plictisire, drept vorba unora, aruncată celor care tot vorbesc: taci, papagalule!

Gura și limba au trei meniri pe care le știm toți: de a pregăti mâncare prin mestecare în vederea înghițirii, de a rosti cuvinte bune și de a ține conversația cuminte și dătătoare de bucurie, cu cei asemenea nouă și darul de a cânta și veseli inima și sufletul, prin sunetele muzicii!

Cele trei meniri ale gurii și a limbii, sunt binecuvântate de Dumnezeu, ca o bogăție fără margini. Dar tot așa pot fi și o catastrofă, cele două: gura și limba.  Iată ce citim despre limbă în Sfânta Scriptură: ,,Pentru că toți greșim în multe chipuri, dacă nu greșește cineva  în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare  să înfrâneze și tot trupul” (Iacov 3, 2). Sfântul Iacov asemuiește limba cu nărăvașul cal, care se supune cu frâul, și corabia care se conduce cu cârma cea mică: ,,Dar, dacă noi punem în gura calului frâu, ca să ni-l supunem, ducem după noi și trupul lor întreg. Iată și corăbiile, deși sunt atât de mari și împinse de vânturi aprige, sunt totuși purtate de o cârmă foarte mică, încotro hotărăște vrerea cârmaciului. Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește. Iată puțin foc și cât codru cuprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei” (Iacov 3, 3-6). Iată, cum limba noastră, folosită cu nestăpânire, provoacă un adevărat iad pe pământ. Câți dintre noi nu am avut parte de un astfel de iad, provocat atât de ușor, din nesăbuința noastră. Sfântul Iacov descrie, dramele și tragediile pe care le poate provoca o limbă nestăpânită: „Pentru că orice fel de fiare și de păsări, de târâtoare și vietăți din mare, se domolesc și s-au domolit de firea omenească. Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate să o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte” (Iacov 3, 7-8).

 Limba noastră este vehiculul așezat în alcătuirea trupului nostru, exact la distanțe egale între minte (creier) și inimă, ca un proțap la șareta cu două roți. Astfel, limba primește putere de exprimare din partea minții și rostește binele sau răul care dospește în mintea noastră, întunecată sau luminată. Tot așa, limba exprimă gândurile inimii noastre, fie gânduri curate și pașnice, fie simțăminte păcătoase, alterate de păcatul care mustește în noi cu prisosință.

Tot Sfântul Iacov, ne arată cum folosim limba noastră: ,,Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl și cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu.  Din  aceeași  gură  ies binecuvântarea și blestemul. Nu trebuie, frații mei, să fie acestea așa. Oare izvorul aruncă din aceeași vână și apa cea dulce și apa cea amară? Nu cumva, poate, smochinul, fraților, să facă măsline sau vița de vie să facă smochine? Tot așa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce” (Iacov 3, 9-12). Parcă îl auzim pe Sfântul Iacov strigând: ,,Cine este între voi înțelept și priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui, în blândețea înțelepciunii. Iar dacă aveți râvnire amară și zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudați, nici nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământeană, trupească, demonică. Deci, acolo unde este  pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și orice lucru rău. Iar înțelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă și de roade bună, neîndoielnică și nefățarnică. Și roada dreptății se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea” (Iacov 3, 13-18).

Mai rar ni s-a dat să citim o astfel de descriere a limbii, acest mădular mic și plin de otravă, când o folosim spre a întuneca viața și pe aproapele nostru, familia și pe cei de aproape și pe cei mai departe, mai ales că azi, orice cuvânt zboară și plesneste ca fulgerul și ca trăznetul, dar deseori, este și o bucurie ainimii și a sufletului nostru, care au nevoie de un cuvânt bun și luminos, atunci când rostim vorbe sănătoase, izvorâte din adâncul inimii.

 Isus, fiul lui Sirah, mulțumește lui Dumnezeu: ,,Și m-ai scăpat din lațul limbii ocărâtoare și de buzele celor care grăiesc minciună, și Te-ai făcut mie ajutor împotriva vrăjmașilor mei. Și m-ai izbăvit pe mine după mulțimea milei și a numelui Tău, de la cei care răcneau, gata să mă mănânce. Din adâncul pântecelui locuinței morților și de limbă necurată și de cuvântul mincinos și de limba cea nedreaptă cu pâră la împărat” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 51, 3, 4, 7).

În capitolul 10, din Filocalia numărul 9, unde se scrie, de către Sfântul Ioan Scărarul, despre clevetire, citim: ,,Am auzit pe unii clevetind și i-am certat. Dar lucrătorii acestui rău răspundeau în apărarea lor, că fac aceasta din dragostea și din grija pentru cel clevetit. Iar eu le-am spus să înceteze cu această dragoste, căci nu minte cel ce a zis: “Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele lui, alungă-l” (Psalm100, 5). Dacă spui că-l iubești, roagă-te în taină pentru el, și nu-ți bate joc de om”[1]. Cei care avem meteahna de a folosi limba întru judecarea aproapelui, să nu uităm cuvântul aceluiași Sfânt Părinte, că: ,,A judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu. Dar a osândi înseamnă a-și pierde cineva sufletul”[2].

Iar în capitolul 11, din aceeași Filocalie, dumnezeiescul Ioan Scărarul, ne spune, că: ,,Acela ce se gândește cu grijă la  moarte își oprește cuvintele. Și cel ce a agonisit plânsul sufletului, se ferește de vorba multă ca de foc”[3].

Acum vom vedea, din punct de vedere duhovnicesc, de ce ne-a dat Dumnezeu limba: ,,Mi-a dat Domnul drept plată limba și cu ea Îl voi lăuda... Am deschis gura mea și am grăit: Să se veselească sufletul vostru de mila Domnului și să nu vă rușinați de lauda Lui. Lucrați lucrul vostru mai înainte de vreme, și El va da plata voastră la timpul potrivit” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 51, 29, 32, 36, 37). Solomon înțeleptul scrie: ,,În puterea limbii este viața și moartea” (Pilde 18, 21), adică, cu limba putem salva  oamenii de la nenorocire și, din păcate, cu aceeași limbă putem cauza supărări și chiar moartea oamenilor.

Dar nici cel care are limba ca sabia, care taie cu viteză, nu va rămâne nepedepsit: ,,Bărbatul limbut nu se va îndrepta pe pământ: pe omul nedrept răutatea îl va duce la pieire”. (Psalmul 139, 11)

Să rugăm pe Dumnezeu, să ne ajute, dea scăpa de păcatul limbuției: ,,Pune Doamne strajă gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele!” (Psalmul 140, 3). Să ne arătăm tăcuți și fără știință în fața celorlalți căci abia atunci dovedim și dobândim cea mai multă cunoștință, căci mintea nerisipindu-se în vorbe multe, distinge cu mai multă claritate tot ce observă și află.

Tăcerea fără rost este pricinuită ori din mândrie, ori din lenea minții și aceasta-i semnul tâmpeniei, pe când tăcerea cu rost este semnul unei lucrări intense a minții prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existenței. În această tăcere mintea omenească se întâlnește cu lucrarea intensă a Sfântului Duh Care îi comunică taine mai presus de cuvânt. Numai persoana poate tăcea în felul acesta intens de gândire.

Alungă departe de tine duhul mult vorbitor căci în el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, îndrăzneala, gluma ușuratică, râsul, calomnia, răutatea, vorba prostească și pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: ,,Din multa vorbire nu va lipsi păcatul.'” (Pilde 10,19) Bărbatul tăcut este scaunul simțirii iar Domnul a spus că vom da socoteală pentru orice cuvânt deșert.

Limbuția este tronul slavei deșarte prin care omul se arată pe sine și caută să se facă cunoscut. Limbuția este semnul după care-i recunoști pe ignoranți, ușa clevetirii, călăuza glumelor și a prosteștii veselii, slujitoarea minciunii, destrămarea umilinței, născătoarea trândăviei, înainte-mergătoarea somnului, împrăștierea minții, nimicitoarea pazei sufletului, răcirea fierbințelii inimii, întunecarea rugăciunii.

Tăcerea întru cunoștință este maica rugăciunii, izbăvire din robia cugetelor, păzitoarea râvnei după Dumnezeu, cercetătoarea gândurilor, straja împotriva dușmanilor, închisoare unde intră sufletul și-și plânge păcatele, lucrătoare a pomenirii morții, zugrav iscusit al chinurilor veșnice, iscoditoare a judecății lui Dumnezeu, sprijin puternic al întristării (pocăinței), vrăjmașa îndrăznelii, tovarășa liniștii, potrivnica iubirii de a învăța pe alții, adaus de cunoștință, prilejuitoarea vederilor dumnezeiești, progres nearătat al virtuții, suire tăinuita către Dumnezeu.

Cel ce nu-și cunoaște greșelile își înfrânează limba, iar vorbărețul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Tăcerea lui Iisus l-a impresionat pe Pilat, liniștea omului duhovnicesc mistuie slava deșartă.

Un singur cuvânt a rostit Petru și din pricina aceasta a plâns cu amar, căci a uitat ca s-a spus: ,,Zis-am: păzi-voi căile mele ca să nu greșesc cu limba mea.'” (Psalmi 38,1) și de ceea ce-a spus altul: ,,Mai bine să cazi de la înălțime pe pământ, decât din pricina limbii.'”

Tăcerea creează o stare de liniște a minții care poate în felul acesta să se ocupe cu pătrunderea într-o lume necunoscută încă și pe care caută să o înțeleagă. Când se scufundă în Dumnezeu și în cunoașterea smereniei sale în fața lui Dumnezeu, ea dă naștere rugăciunii. Tăcerea întru cunoștință nu numai că ne păzește de vrăjmași, dar nici nu-i lasă să se apropie.

Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, știe că e indefinit și nu se poate descrie. Își dă seama că de negrăitul omenesc, pe lângă aceasta, cunoscându-se pe sine a ajuns la smerenie, adică la cunoștința micimii și nepriceperii sale și nu vrea să mai spună nimic căci orice cuvânt vrea să învețe pe altul ceva. Dacă numai în tăcere se cunoaște pe sine ca negrăit, numai în tăcere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrăit. Tăcerea în care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de altă parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El îl cunoaște pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, și-I răspunde prin smerenia sa. De-ți vei păzi limba ta ți se va da ție de la Dumnezeu harul străpungerii inimii ca să privești sufletul tău și prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Însă de vei fi biruit de limbă  niciodată nu vei ieși din întuneric.

Limbuția se naște sau din prea mare libertate în vorbire și din obișnuința cea rea - deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, așa precum s-a deprins și precum îi cere obiceiul, așa și grăiește - sau mai ales din slava deșartă la cei ce se nevoiesc și mai ales la ei și deseori din lăcomia pântecelui. Pentru aceea nu rareori mulți dintre cei care-și înfrânează stomacul cu oarecare sforțare opresc și multa grăire a limbii.

Cel ce se sârguiește în cugetarea la moarte își oprește limba, iar cel ce a agonisit plânsul inimii se ferește de vorbărie ca de foc. Nestatornicii și nepricepuții să nu ispitească pe cei înțelepți. Iar cel înțelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbește puține și pe cele de trebuință și plăcute lui Dumnezeu.

Când afli pe unul gâlcevindu-se și luptându-se împotriva adevărului și a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă și-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul, așa vrajba strică pe cei virtuoși cu viața, și cu socotința, zice Sfântul Antonie cel Mare.[4]

Nu vorbi cu două limbi, într-un fel arătându-te cu cuvântul și într-alt fel aflându-te cu conștiință. Căci pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub osândă[5] zice .

De ce iubeşte lumea zgomotul?…În trecut oamenii se adunau la şezători să cânte doine, cântece de leagăn, ghicitori etc. Azi,  se uită bogăţia folclorului, fiindcă oamenilor nu le mai place tăcerea creatoare… Zgomotele cad ca un potop. Cine va fi în stare să construiască o nouă arcă a lui Noe salvatoare din noul potop al decibelilor? Tăcerea, în faţa oamenilor şi a celor înconjurătoare, nu este o fugă din faţa vieţii, ci este condiţia indispensabilă ca sufletul să se reîntoarcă mai autentic în faţa oamenilor şi a tuturor celor înconjurătoare. Astăzi când dincolo de fiecare vietate care caută să-şi facă simţită prezenţa, băile de tăcere sunt necesare omului ca să tacă în el glasurile discordante ale orgoliului şi egoismului, dar mai ales pentru a asculta Cuvântul lăuntric, care ne purifică, ne fortifică şi ne unifică. Făptura noastră este plină de lucruri care ne proiectează afară. Surmenajul şi exteriorizarea neîntreruptă a vieţii noastre ne duce la o nemiloasă irosire a vitalităţii noastre lăuntrice. De aceea,  nenorocirea omului se trage dintr-un singur lucru: că nu ştie să stea liniştit într-o cameră.

Clipele de tăcere pe care ni le rezervăm, chiar dacă sunt dureroase, conferă gândirii noastre o agerime nouă, vorbirii noastre rezonanţe mai adânci, acţiunii noastre o rodnicie înzecită. Cât taci, atâta valorezi. Dacă Dumnezeu ne-ar scrie pe frunţi gândurile care ne frământă, n-am mai îndrăzni să ne arătăm lumii, am înţelege mai bine nimicnicia noastră, dar mai ales importanţa pe care trebuie s-o acordăm tăcerii, ca mijloc indispensabil pentru a face ordine în propria casă.

Rugăciunea nu este aceea care zboară de pe buze când în suflet este furtună, deoarece cu Dumnezeu nu ne întâlnim undeva în cosmos, ci în intimitatea inimii…rugăciunea trebuie scăldată în tăcere, astfel este lipsită de mediul său vital. A fi tăcut nu înseamnă a fi mut sau ursuz. Trebuie să ne păzim de tăcerea rea ca de flecăreală, pentru că tăcerea nu este ceva absolut în sine, o raţiune de a fi. Avem, de exemplu, tăcerea mofluză, care este un lucru nedemn de un adult, sau tăcerea unei mândrii şifonate, avem tăcerea indiferenţei sau egoismului în cazul în care cuvântul nostru ar putea aduce lumină, pace şi îmbărbătare; există şi o tăcere evazivă, atunci când am avea datoria de a face act de prezenţă iubitoare şi activă faţă de cei din jurul nostru; există şi o tăcere a laşităţii atunci când ar trebui să avem curajul de a lua apărarea cinstei lui Dumnezeu, ori a reputaţiei aproapelui, sau când am avea obligaţia de a ne mărturisi vinovăţia. Tăcerea este o binefacere şi o bogăţie, dar în anumite cazuri ea poate fi ucigaşă.

Spiritul de a critica este un venin, un vierme, un cancer într-un organism sănătos. El absoarbe energiile vitale ale celui ce critică, ale celui ce ascultă critica şi ale celui criticat. Spiritul de a critica este spiritul satanei. Dacă cineva îi dă acces în sine, nu mai este loc nici pentru intimitate cu sine, nici cu aproapele şi nici cu Dumnezeu. Tăcerea este dimensiunea vitală a sufletului în care se învaţă cea mai frumoasă şi eroică melodie, menită să fie cântată cu îngerii… „un cântec nou” (Apocalipsa 5, 9). Trebuie să ştim să profităm şi de zgomot…să-l ascultăm în tăcere şi să-l unim cu rugăciunea., De pildă zgomotul unei nicovale dacă-l ascultăm ne oferă în tăcere munca muncitorilor; un clopot când sună ne îndeamnă la rugăciune; vântul ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei ce suferă de frig, etc.Să medităm mult Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu ajungem sclavii cuvintelor noastre, dar să fim liberi prin inspiraţia Duhului Sfânt.

PREOT DAVID MARIAN, PAROHIA NAȘTEREA MAICII DOMNULUI, MAMAIA NORD