ADVENTISMUL DE ZIUA A ŞAPTEA

ADVENTISMUL DE ZIUA A ŞAPTEA

Mişcare evanghelică, sau cultică?

După,
"From Controversy to Crisis:
An Updated Assessment of Seventh-day Adventism"
de, Kenneth R. Samples
from the Christian Research Journal, Summer 1988, Volume 11, Number 1, page 9.

Începând de la apariţia lui de la jumătatea secolului al XIX-lea şi până în zilele noastre Adventismul de Ziua a Şaptea a rămas cea mai controversată mişcare din sânul Creştinismului evanghelic (care se poate defini ca fiind acel segment al Protestantismului modern care accentuează alinierea la teologia ortodoxă, evanghelizarea şi mai ales, naşterea din nou). De fapt, printre cărturarii şi teologii evanghelici exista oarecum un consens că Adventismului de Ziua a Şaptea îi lipsea foarte puţin pentru a fi un cult¹ până când în anii '50 când Donald Grey Barnhouse şi Walter Martin (devenit ulterior preşedinte a lui Christian Research Institute, prestigioasă instituţie de cercetare a mişcărilor religioase false, a sectelor creştine şi a cultelor necreştine) au început o evaluare comprehensivă a teologiei adventiste. După mii de ore de cercetare şi de numeroase întâlniri susţinute cu oficialităţile mişcării adventiste, Barnhouse şi Martin au concluzionat că Adventismul de Ziua a Şaptea nu este un cult anti-creştin, ci doar o mişcare creştină oarecum heterodoxă (adică, ce se depărtează de la doctrinele fundamentale ale Creştinismului).

Treptat opinia majorităţii evanghelicilor (cel puţin în Statele Unite) a început să încline în favoarea constatării lui Barnhouse şi Martin deşi se înregistrau multe luări de poziţie dizidente (a se vedea de pildă, "Foundations of Adventism" de John Mark Martin, fost membru marcant al Adventismului de Ziua a Şaptea). La începutul anilor '60 Adventismul de Ziua a Şaptea s-a bucurat de o deschidere neobişnuită din partea protestantismului evanghelic. În acelaşi timp această deschidere a dus la apariţia altor probleme vizavi de Adventismul de Ziua a Şaptea deoarece s-a putut observa că anumite doctrine cheie ale lui erau serios contestate în interiorul denominaţiunii.

Astfel pe la mijlocul anilor '70 existau formate două facţiuni distincte în sânul Adventismului de Ziua a Şaptea. Şi anume, adventismul tradiţional ce apăra multe din poziţiile de dinainte de anii '50, şi adventismul evanghelic ce susţinea doctrina reformată a îndreptăţirii prin credinţă. Această controversă a produs o gravă criză internă ce a condus la fragmentarea accentuată a mişcării. Astfel, pe la începutul anilor '80 măsuri disciplinare stricte luate împotriva unor lideri adventişti evanghelici au cauzat dezamăgirea multor membri ai mişcării.

Aceste evenimente i-au forţat pe evanghelici să reconsidere acordarea în continuare a denumirii de mişcare evanghelică Adventismului de Ziua a Şaptea. Scopul acestui articol este de a aborda frontal această problemă şi în acelaşi timp de a recapitula dialogurile controversate ale anilor 50' dintre evanghelici şi adventişti, cât şi de a depista problemele doctrinare care au condus la criza de identitate a Adventismului de Ziua a Şaptea.

DIALOGUL DINTRE EVANGHELICI ŞI ADVENTISMUL DE ZIUA A ŞAPTEA

Printre acei creştini evanghelici care în anii '50 au considerat Adventismul de Ziua a Şaptea ca fiind un cult necreştin (din nou, priviţi la definirea termenului "cult" din notele de subsol) se numărau teologi capabili ca, Louis Talbot, M.R. DeHann, Anthony Hoekema, J.K. Van Baalen, John Gerstner, sau Harold Lindsell.² Walter Martin, pe vremea aceea responsabil al direcţiei de culte şi apologetică a editurii Zondervan Publishing Company, în cartea sa "The Rise of the Cults" (Apariţia cultelor) a clasificat Adventismul de Ziua a Şaptea ca fiind un cult. Apoi, Donald Grey Barnhouse, un predicator al Bibliei cunoscut la nivel naţional, fondator şi editor al revistei "Eternity", a scris la rândul său lucruri foarte critice la adresa teologiei adventiste de ziua a şaptea şi fiindcă a cunoscut în trecut nişte adventişti fanatici, Barnhouse a conchis acum că protestantismul şi adventismul nu au nimic în comun şi se exclud reciproc.

În mod ironic, primul său contact cu un lider adventist a venit atunci când T. Edgar Unruh, pastor şi administrator adventist de ziua a şaptea i-a scris lui Barnhouse lăudându-l pentru mai multe prelegeri pe care acesta le-a ţinut asupra îndreptăţirii prin credinţă. Barnhouse a fost pus în încurcătură ştiind în mintea lui că un adventist ce susţine îndreptăţirea prin fapte nu avea cum să-l laude pentru că a predicat Evanghelia Reformei. Deşi fiind încă foarte suspicios, Barnhouse a propus să se întâlnească cu acesta şi să continue să stea de vorbă cu el asupra doctrinei adventiste.

Cu câţiva ani mai târziu Barnhouse i-a pomenit lui Walter Martin numele lui Unruh. Pe Walter Martin, Barnhouse l-a însărcinat cu cercetarea aprofundată a Adventismului de Ziua a Şaptea pentru revista "Eternity". Martin l-a abordat pe Unruh în vederea obţinerii de materiale reprezentative pentru teologia lor cât şi pentru obţinerea unor întrevederi cu unii dintre liderii adventişti. Unruh i-a furnizat lui Martin documentaţia cerută şi i-a aranjat să viziteze sediul Conferinţei Generale (aceasta este denumirea oficială a organizaţiei ce conduce biserica Adventismului de Ziua a Şaptea), sediu localizat pe vremea acea în Takoma Park, statul Maryland. Conferinţa Generală, corpul de guvernare al Adventismului de Ziua a Şaptea, l-a primit călduros pe Martin şi a arătat cooperativitate în oferirea de materie primă asupra teologiei adventiste. Cu binecuvântarea lui R.R. Figuhr, preşedintele de atunci al Conferinţei Generale a Adventismului de Ziua a Şaptea, Unruh a aranjat o întâlnire oficială între Martin şi liderii adventişti.

Martin şi-a dorit cel mai mult să poată sta de vorbă cu principalul istoric şi apologet al mişcării pe nume, Leroy E. Froom. Froom autorul unor cunoscute cărţi ca, "Credinţa profetică a părinţilor noştri", sau "Mişcarea destinului" a cerut ca alţi doi mari lideri adventişti să participe. Şi anume, E. Read, secretar al Conferinţei Generale a Adventismului de Ziua a Şaptea şi Roy Allan Anderson, secretar al asociaţiei lucrătorilor Conferinţei Generale şi editor al revistei "Ministry". Acestora li s-a alăturat T.E. Unruh care a şi prezidat întâlnirile. Un asociat al lui Walter Martin, George Cannon, profesor de greacă de la Nyack Missionary College, l-a asistat pe acesta la această întâlnire istorică. Mai târziu când locul întâlnirilor s-a mutat în statul Pennsylvania, Barnhouse a devenit şi el un participant activ la aceste dialoguri.

"Întrebări şi răspunsuri"

Întâlnirile acestora constau din întrebări care se puneau teologilor adventişti de către aceşti reprezentanţi ai evanghelicilor. Martin s-a remarcat printr-o serie de întrebări ce s-au ridicat în urma studiul său al surselor originale adventiste. Una dintre cele mai mari probleme pe care evanghelicii au ridicat-o a fost cantitate uriaşă de literatură care contrazicea în mod clar restul de declaraţii oficiale ale Conferinţei Generale a Adventismului de Ziua a Şaptea. De pildă, alături de afirmaţiile ortodoxe ale persoanei, naturii şi lucrării lui Hristos, publicaţiile adventiste mai conţin de asemenea articole care susţin "arianismul" (doctrina creării Fiului de către Dumnezeu Tatăl, prima dată enunţată de Arius din Alexandria în sec. al IV-lea d. H., prin care l-a denumit "prima creatură a lui Dumnezeu"!), sau sugestia că Isus a avut o natură păcătoasă, teoria ispăşirii incomplete (neterminate), şi "galatianismul" (altfel numit "legalism", pentru că susţine mântuirea prin ţinerea legii şi apărut pentru prima dată în regiunea Galatei unde Pavel a predicat evanghelia apoi le-a scris creştinilor de acolo să o ţină aşa cum le-a transmis-o de prima dată), şi sectarianismul extrem. Martin a susţinut că el poate documenta cu citate din abundenţă alte numeroase afirmaţii ce erau fără echivoc, eretice.

Teologii adventişti au fost atât şocaţi cât şi înspăimântaţi de dovezile ce le-au fost prezentate.

Pentru că adventismul pune un mare accent pe o progresivă înţelegere biblică, de-a lungul existenţei lor adventiştii au şovăit în adoptarea vreunui crez formal. Chiar şi mărturia lor de credinţă cunoscută sub numele de "27 de Crezuri Fundamentale" permite schimbarea şi revizuirea. Astfel din punct de vedere istoric se poate observa cum lipsa unui crez oficial (formal) şi sublinierea înţelegerii biblice progresive au făcut loc unui larg spectru de interpretări doctrinare aberante ce sunt răspândite printre adventişti. Ca şi în anii '50 şi astăzi această toleranţă faţă de vederile divergente şi uneori chiar faţă de cele eretice au afectat enorm unitatea şi sănătatea doctrinară a acestei denominaţiuni. Faptul acesta a devenit o problemă critică pentru evanghelicii prezenţi la dialog deoarece se găseau în imposibilitatea de a reprezenta corect adventismul lumii evanghelice, din moment ce chiar adventiştilor le lipsea consensul asupra doctrinelor lor.

La dialogul ce a avut loc între anii 1955-1956 Martin i-a mai acuzat pe adventişti de ambiguitate doctrinară în cel mai rău caz, sau de lipsă de disciplină doctrinară în rândurile lor, în cel mai bun caz! Atunci, evanghelicii au afirmat în faţa Conferinţei Generale a Adventismului de Ziua a Şaptea că dacă în rândurile lor se va mai îngădui susţinerea unor erezii ca cea a arianismului şi a galatianismului atunci îşi vor merita pe deplin calificativul teologic de "cult". Dar spre meritul lor, teologii adventişti prezenţi la acest dialog au repudiat poziţiile exprimate mai sus şi au promis că învăţăturile aberante aflate în contradicţie cu doctrinele declarate ale Adventismului de Ziua a Şaptea vor fi analizate de către Conferinţa Generală. Aceştia au mai afirmat şi că majoritatea acestor învăţături, dacă nu chiar toate, nu reprezintă teologia adventistă, ci doar exprimă opinia unora ce aparţineau, conform lui Froom, "facţiunii lunatice".

Ortodoxie la origine?

Pe măsură ce dialogul se desfăşura, evanghelicii au devenit tot mai mult impresionaţi de sinceritatea şi ortodoxia generală arătată de liderii adventişti. Părea că structura teologiei adventiste era ortodoxă la origine. Adventismul afirma inspiraţia Scripturii, doctrina creştină a Trinităţii, dumnezeirea lui Hristos, naşterea din fecioară, jertfa de ispăşire a lui Hristos, învierea trupească din morţi, şi cea de-a doua venire.³ Martin care scrise deja mult asupra cultelor de origine americană a recunoscut de îndată că aceasta nu era mărturia doctrinară a unui cult obişnuit. Astfel, el a început să creadă că Adventismul de Ziua a Şaptea, cel puţin aşa cum l-au reprezentat aceşti oameni, a fost foarte neînţeles de Creştinismul evanghelic.

Cu toate că Martin a fost foarte impresionat de aderarea acestora la doctrinele fundamentale ale credinţei creştine mai rămâneau încă o serie de învăţături adventiste bine definite care de mult timp împiedicau recunoaşterea adventiştilor ca fraţi de credinţă creştină. De fapt, majoritatea teologilor evanghelici care au scris critic la adresa Adventismului de Ziua a Şaptea s-au concentrat exact asupra acestor doctrine distincte care ei credeau că subminează orice altă ortodoxie ar prezenta Adventismul. Martin, determinat să înţeleagă exact Adventismul de Ziua a Şaptea, a solicitat o explicare competentă a acestor crezuri ciudate.

HETERODOXIE SAU EREZIE?

Fiindcă aceste doctrine sunt cele ce conferă unicitate teologiei adventiste şi fiindcă obţinerea unei concluzii asupra lor a fost importantă pentru evaluarea Barnhouse-Martin, o scurtă apreciere a lor este acum necesară. Din nefericire, spaţiul nu ne permite o analiză aprofundată a lor, de aceea vom discuta doar trei dintre acele doctrine distinctive adventiste care au constituit sursa principală a neînţelegerilor.⁴ Dialogul dintre evanghelici şi Conferinţa Generală a Adventismului de Ziua a Şaptea a demonstrat că teologia adventistă se deosebeşte de Creştinismul clasic şi istoric la următoarele capitole:

• Sabatul
• Autoritatea figurii proeminente a sectei, şi anume, Ellen G. White, cât şi
• Doctrina Sanctuarului, sau, a "judecăţii investigative"

Să privim pentru început la modul de interpretare a Sabatului şi susţinerea respectării lui sub forma impusă de Adventismul de Ziua a Şaptea.

Sabatarianismul
Adventismul de Ziua a Şaptea susţine că respectarea sabatului de ziua a şaptea ca şi semn de aducere aminte a creaţiei este obligatorie pentru toţi creştinii şi reprezintă o dovadă de "adevărată ascultare" faţă de Domnul. Spre deosebire de unii adventişti fanatici, teologii adventişti prezenţi la dialogul anilor '50 au afirmat că ţinerea sabatului nu aduce mântuire, şi că creştinii neadventişti ce în mod sincer ţineau Duminica, în loc de Sâmbăta, făceau şi ei parte din trupul lui Hristos.⁵

Deşi respectarea sabatului nu a fost niciodată o poziţie oficială a Creştinismului istoric, evanghelicii au concluzionat că atât a ţine, cât şi a nu ţine sabatul, era permis în contextul lui Romani 14:5-6. În plus, mai există şi alte grupări creştine care au luat această poziţie, cum ar fi de exemplu baptiştii de ziua a şaptea.

La dialogul purtat în anii '50 evanghelicii au dezagreat viguros faţă de poziţia adventistă privitoare la sabat, dar cu toate acestea nu au considerat-o o chestiune ce ar trebui să-i dividă pe unii de ceilalţi.

Ellen G. White şi duhul profeţiei
Apariţia şi însăşi existenţa Adventismului este literalmente imposibil de înţeles fără a lua în considerare pe Ellen G. White şi voluminoasele ei scrieri. Se poate spune că nici un lider creştin şi nici un teolog nu a exercitat o influenţă atât de mare asupra unei anumite biserici aşa cum a exercitat Ellen White asupra Adventismului. Se presupune că în timpul vieţii ei Ellen White a scris peste 46 de cărţi ce totalizează peste 25 de milioane de cuvinte, care practic se adresează fiecare domeniu al crezurilor şi vieţii adventiste.

Adventismul de Ziua a Şaptea susţine că darul profeţiei menţionat în 1Corinteni capitolele 12 şi 14 a fost manifestat în mod unic în viaţa şi scrierile lui Ellen White. Pretinsele ei viziuni şi cuvinte de la Domnul au fost interpretate şi calificate drept caracteristicile rămăşiţei Bisericii lui Dumnezeu. Adesea, scrierile ei au fost denumite, chiar de ea însăşi, ca fiind "o lumină mai mică" ce ne îndreaptă spre "lumina mai mare a Scripturilor".⁶

Fiindcă Adventismul de Ziua a Şaptea califică scrierile lui Ellen White drept "sfat inspirat de la Domnul", evanghelicii au dorit să afle ce legătură există între scrierile ei şi Biblie. Întrebarea ce s-a pus teologilor adventişti a fost, "consideră adventiştii de ziua a şaptea că scrierile lui Ellen White se găsesc la acelaşi nivel cu scrierile Bibliei?"⁷ Teologii adventişti le-au răspuns în felul următor:

1) scrierile lui Ellen White nu sunt considerate o adăugire canonului sfânt al Scripturilor.
2) ele nu au o aplicare universală, ca şi Biblia, ci privesc doar biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.
3) ele nu sunt preţuite în acelaşi sens în care sunt preţuite Sfintele Scripturi ce sunt unice şi reprezintă standardul după care trebuie judecate toate celelalte scrieri.⁸

Deşi evanghelicii au respins în mod categoric vederile adventiste privitoare la scrierile lui Ellen White, aceştia au concluzionat că atâta vreme cât scrierile ei nu erau considerate la acelaşi nivel cu Scripturile, infailibile, sau drept condiţie a părtăşiei creştine, chestiunea nu trebuie să producă dezbinare.

Doctrina Sanctuarului, sau judecata investigativă
Poate unul dintre cele mai distinctive crezuri adventiste este doctrina sanctuarului. Această doctrină s-a formulat ca explicaţie alternativă la eşecul din 1844 al mişcării millerite. Pentru apariţia acesteia este răspunzător pastorul baptist William Miller (1782-1849) care interpretând zilele din Daniel 8:14 ca ani, a prezis că Isus Hristos se va întoarce literar pe pământ la 2.300 de ani după începutul celor 70 de săptămâni ale lui Daniel (vezi, Daniel 9:24-27), ce le-a interpretat ca reprezentând perioada de timp dintre 457 d. H. şi anul 1843. Când anul 1843 a trecut fără să se producă întoarcerea Domnului pe pământ, mişcarea millerită a efectuat o ajustare minoră a datei şi a declarat că 22 octombrie 1844 este de fapt data celui de-al doilea "advent" (latină, "venire") al Domnului. Când şi cea de-a doua prezicere a dat greş, mişcarea millerită a cunoscut ceea ce istoria denumeşte "Marea dezamăgire". Pentru mulţi acesta a însemnat sfârşitul mişcării adventiste, însă pentru unii ea doar a început.

În urma evenimentelor ce au avut în jurul "mari dezamăgiri" un om pe nume, Hiram Edson, a reexaminat profeţia din Daniel 8:14 după ce anterior a pretins că a avut parte de o viziune clarificatoare asupra ei în timp ce se afla într-un lan de porumb. Cu ajutorul lui O.R.L. Crosier, Edson a decis că eroarea lui Miller a constat de fapt în interpretarea naturii respectivului eveniment prevăzut decât în calculul timpului. Astfel, Miller a interpretat "curăţirea sanctuarului/sfântului locaş" (pomenită în Daniel 8:14) ca fiind o profeţie a revenirii lui Isus Hristos în "sanctuarul pământesc" care este însăşi Pământul. Însă, în urma viziunii sale Edson a ajuns să creadă că în loc ca Hristos să se întoarcă pe pământ în anul 1844, El de fapt a intrat pentru prima dată în cel de-al doilea compartiment al templului ceresc, şi anume în sanctuar. Astfel, Edson a crezut că în cer există un templu ceresc care reprezintă modelul pentru templul pământesc din Vechiul Testament şi care avea două încăperi cunoscute sub numele de locul sfânt şi locul prea sfânt (sau, sfânta sfintelor).

Conform noii interpretări a lui Edson anul 1844 marca începutul celei de-a doua faze a lucrării de ispăşire a lui Isus Hristos când Domnul trecea din prima încăpere a templului ceresc, în a doua, locul prea sfânt, unde-şi aduce sângele Său ca ispăşire pentru păcate.

Lucrarea pe care Isus trebuia să o îndeplinească în locul prea sfânt (sanctuar) a fost ulterior formulată sub denumirea de "doctrina judecăţii investigative". Ca prin urmare, primii adventişti au înţeles ispăşirea lui Isus ca fiind compusă din două faze. Această lucrare din două etape a ispăşirii lui Hristos poate fi înţeleasă cel mai bine ca fiind un arhetip al lucrării preoţilor din Vechiul Testament.

În Vechiul Legământ, au susţinut aceşti pionieri ai Adventismului de Ziua a Şaptea, îndatoririle zilnice ale preoţilor erau limitate la a aduce jertfe în locul sfânt (iertând păcatul), însă odată pe an în ziua ispăşirii, marele preot intra în locul prea sfânt şi curăţea sanctuarul prin stropirea chivotului cu sângele ţapului sacrificat (prin asta, ştergând păcatele). După curăţirea sanctuarului, păcatele poporului erau transferate asupra ţapului ispăşitor ce era apoi izgonit în pustie.

Conform adventismului, Isus a iertat păcatele începând de la moartea Sa de pe cruce. Cu toate acestea doar de pe data de 22 octombrie 1844 Isus şi-a început lucrarea Sa de ştergere a păcatelor. De la înălţarea Sa şi până în 1844 Isus a înfăţişat iertarea pe care a obţinut-o pe cruce în prima încăpere a templului ceresc, dar din 1844 El a intrat în cea de-a doua încăpere a templului (în sanctuar) şi a început să judece (investigheze; de aici, "doctrina investigativă") vieţile celor ce au primit iertarea pentru a vedea dacă erau vrednici de viaţa veşnică. În consecinţă, se crede că doar cei ce trec de această judecată pot fi siguri că vor fi mântuiţi la venirea Lui.

Doctrină aceasta a dat naştere la o învăţătură ce a ajuns să fie cunoscută mai târziu sub numele de "perfecţiune lipsită de păcat" (engl., "sinless perfection") (sau, "perfecţionism"), care consta din respectarea fără abatere a poruncilor pentru a obţine scăparea de judecată. După efectuarea judecăţii investigative se susţine că Hristos urmează să iasă din sanctuarul ceresc pentru a se întoarce pe pământ să-i aducă fiecărui om răsplata cât şi pentru a inaugura ziua cea mare şi îngrozitoare, Ziua Domnului.

Aşadar anul 1844 şi evenimentele descrise mai sus sunt cele ce marchează începutul Adventismului de Ziua a Şaptea. La auzirea acestei doctrine Barnhouse a denumit doctrina sanctuarului ca fiind nimic altceva decât o portiţă de scăpare creată pentru a-i detaşa de eroarea millerită. Evanghelicii au respins ambele doctrine pe baza faptului că nu-şi găsesc sprijin biblic. Rămânea doar ca aceştia să stabilească dacă aceste doctrine constituie un obstacol în calea unei autentice părtăşii creştine cu restul trupului lui Hristos a adventiştilor.

Principala îngrijorare era ridicată de posibilitatea ca aceste doctrine să minimalizeze jertfa de ispăşire a lui Hristos, sau să sugereze reducerea ei la o lucrare incompletă de ispăşire. După o evaluare critică evanghelicii au concluzionat că această doctrină a judecăţii investigative "nu constituia o barieră reală în calea părtăşiei dacă era interpretată în sensul ei simbolic şi nu în cel material şi strict literar, aşa cum a fost prezentată de către unii dintre primii autori adventişti"⁹ S-a susţinut astfel că în gândirea adventistă contemporană această doctrină nu sugera o dublă sau incompletă ispăşire, ci mai degrabă o ispăşire adusă odată pentru totdeauna de către Hristos, marele nostru preot din ceruri.

În ce-i priveşte pe evanghelici aceştia au conchis că cele trei doctrine ale sabatarianismului, autorităţii lui Ellen White şi a sanctuarului, respectiv, a judecăţii investigative deşi eronate totuşi nu împiedică stabilirea legăturii frăţeşti creştine între cele două tabere.

Alte doctrine distinct adventiste au mai fost studiate şi evaluate de către evanghelici cu aceea ocazie. Printre acestea se numără, nemurirea condiţionată, anihilarea celor răi, planul de sănătate, şi conceptul de rămăşiţă care este aplicat strict Adventismului de Ziua a Şaptea. Din nou, concluzia lor a fost că deşi toate aceste doctrine nu fac parte din tradiţia teologică a Creştinismului istoric, în unele cazuri fiind lipsite complet de orice bază biblică, aşa cum au fost ele explicate de teologii adventişti prezenţi la dialog acestea nu-i împiedică pe membrii adventismului să fie adevăraţi urmaşi ai lui Hristos.

După studierea a mii de pagini de documentaţie şi participarea la îndelungate sesiuni de întrebări şi răspunsuri adresate celor mai competenţi teologi adventişti, Walter Martin, ca reprezentant al evanghelicilor, a concluzionat că Adventismul de Ziua a Şaptea "este în principal o mişcare creştină, dar la o evaluare de ansamblu a teologiei ei trebuie admis că doctrinele adventiste sunt mai mult heterodoxe decât ortodoxe şi că practicile ei, nu în puţine rânduri, se pot califica drept cauzatoare de dezbinare" (decât unificatoare; n.tr.).¹⁰

Urmările dialogului dintre evanghelici şi adventişti
Decizia de a reclasifica Adventismul de Ziua a Şaptea ca mişcare heterodoxă în loc de cult necreştin a suferit o controversă deosebită. Barnhouse şi Martin au fost aspru criticaţi în multe cercuri evanghelice. De fapt când şi-au publicat studiile în mai multe ediţii ale revistei "Eternity", 25% dintre abonaţii acesteia s-au retras!

Totuşi acest climat ostil a început să se schimbe odată cu publicarea lucrării adventiste intitulate "Questions on Doctrine" ("Întrebări asupra doctrinei"; pentru simplificare vom alege prescurtarea "QOD").¹¹ Acest volum doctrinar este un produs direct al sesiunilor de întrebări şi răspunsuri întreţinute cu evanghelicii, ambele părţi contribuind de fapt la formularea precisă a întrebărilor. Scopul declarat al acestei publicaţii era de a clarifica teologia adventistă prin evidenţierea crezurilor comune şi a diferenţelor faţă de protestantismul evanghelic. Teologii adventişti care au contribuit la realizarea lucrării au ţinut să sublinieze că aceasta nu era o nouă mărturie de credinţă, ci mai degrabă o explicare a principalelor aspecte ale credinţei adventiste.

Pentru a se asigura că acest volum era cu adevărat reprezentativ pentru teologia Adventistă de Ziua a Şaptea şi nu doar opinia unora, manuscrisul nepublicat a fost trimis spre aprobare unui număr de 250 de lideri adventişti. După nişte critici neînsemnate, manuscrisul de 720 de pagini a fost acceptat de către un comitet al Conferinţei Generale şi publicat în anul 1957 de către editura oficială, "Review and Herald Association". În ciuda faptului că în anii din urmă acest volum a devenit o sursă de controversă în sânul adventismului este totuşi interesant de notat că R.R. Figuhr a afirmat despre lucrarea "QOD" că este cea mai marcantă realizare a preşedinţiei sale.¹²

Cu câţiva ani mai târziu, în 1960 Martin şi-a publicat cartea intitulată "Adevărul despre Adventismul de Ziua a Şaptea". Ea a câştigat repede o mare popularitate. Mulţi dintre cei care iniţial au criticat evaluarea Barnhouse-Martin au început să-şi schimbe părerea datorită enormei documentaţii oferite în această nouă carte a lui Martin. Deşi cartea respectivă nu se mai publică, evaluarea făcută de Walter Martin Adventismului de Ziua a Şaptea se găseşte acum în celebra "The Kingdom of the Cults" (Împărăţia Cultelor).

Cu privire la ea mai mulţi lideri adventişti au declarat public că în lucrarea sa Martin a oferit o reprezentare fidelă a Adventismului de Ziua a Şaptea. Un lider adventist din zilele noastre a făcut următoarea afirmaţie: "cartea lui Martin reprezintă lucrarea unui investigator onest şi a unui teolog competent. El a înţeles şi a redat fidel ceea ce adventiştii i-au spus că cred, citându-le dovezile în mod exhaustiv".¹³

Aşadar după conducerea adventistă, atât "QOD" cât şi "Adevărul despre Adventismul de Ziua a Şaptea" reproduc fidel teologia afirmată la sfârşitul anilor '50 de mişcarea Adventismului de Ziua a Şaptea, dar aşa cum vom vedea acceptarea acestei teologii este departe de a fi universală în sânul mişcării. Multe schimbări s-au petrecut de la lansarea "QOD" de aceea, acum ne vom îndrepta atenţia asupra acelor evenimente care au condus la criza actuală a Adventismul de Ziua a Şaptea.

ÎNCEPUTUL CONTROVERSEI

Anii '60 şi '70 s-au remarcat prin mari schimbări şi dezbateri teologice ce au avut loc în interiorul Adventismului de Ziua a Şaptea, numitorul lor comun fiind chestiunea caracterului unic al adventismului.¹⁴ Urma Adventismul să continue în direcţia stabilită de către administraţia Figuhr şi expusă în "QOD", sau denominaţiunea va urma să revină la concepţiile ei tradiţionale? Aceasta era întrebarea. Găsirea răspunsul la această întrebare este ceea ce a dus la apariţia a două facţiuni distincte în interiorul Adventismului de Ziua a Şaptea, şi anume a adventismului evanghelic şi a adventismului tradiţional.¹⁵ Vom privi acum la aceste două grupări şi vom compara vederile lor asupra doctrinelor care le separă. Aceste doctrine erau reprezentate de îndreptăţirea prin credinţă, natura umană a lui Hristos, evenimentele din 1844, siguranţa mântuirii şi autoritatea lui Ellen White.

Adventismul evanghelic
Originile acestuia se pot găsi fără dubiu la teologii care au fost angajaţi în dialogul cu Barnhouse şi Martin. Când lucrarea "QOD" a respins vederi tradiţionale ale adventismului ca natura păcătoasă a lui Hristos, literalismul exagerat al doctrinei sanctuarului, şi rolul scrierilor lui Ellen White ca autoritate doctrinară infailibilă, au fost puse bazele vitale ale viitoarei mişcări de reformă. Fostul editor al revistei "Evangelica", Alan Crandall, comenta: "sămânţa acestei mişcări a fost răspândită în interiorul denominaţiunii prin intermediul cărţii Question On Doctrine, apărute în 1957, iar terenul a fost udat de lucrările publice ale unor oameni ca, R.A. Anderson, H.M.S. Richards, Senior, Edward Heppenstall, Robert Brinsmead, Desmond Ford, Smuts van Rooyen, şi alţii"¹⁶

Această mişcare a început să crească şi să se dezvolte în timpul anilor '70, principalii ei purtătorii de cuvânt fiind doi teologi adventişti australieni pe nume, Robert Brinsmead şi Desmond Ford. (Brinsmead a aderat iniţial la o formă de perfecţionism pe care mai târziu a repudiat-o). Prin intermediul scrierilor şi prelegerilor lor Brinsmead şi Ford s-au constituit în principalii catalizatori ai reînvierii doctrinei îndreptăţirii prin credinţă ce a fost primită cu mare interes îndeosebi în partea australo-asiatică a Adventismului de Ziua a Şaptea. Mişcarea a primit sprijinul îndeosebi al unor tineri pastori adventişti, al unor seminarişti şi de laici adventişti. Pe lângă aceştia s-au mai remarcat un număr de teologi adventişti americani care şi-au arătat simpatia faţă de poziţia iniţiată de Brinsmead şi Ford.

Principalele subiecte doctrinare care au unit acest grup sunt:

1) Îndreptăţirea prin credinţă. Acest grup acceptă interpretarea reformată a îndreptăţirii prin credinţă (conform căreia neprihănirea include doar îndreptăţirea şi este un act judiciar al lui Dumnezeu prin care El îl declară îndreptăţit pe credincios pe baza neprihănirii lui Hristos). Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu depinde de neprihănirea lui Hristos care se socoteşte pe seama credinciosului şi este primită doar prin credinţă. Sfinţirea este roada care o însoţeşte, şi nu baza mântuirii.
2) Natura umană a lui Hristos. Isus a avut o natură umană lipsită de păcat şi fără să aibe nici un fel de înclinaţii sau simpatii faţă de păcat. În acest sens, natura umană a lui Hristos a fost asemenea celei a lui Adam, însă înainte de căderea în păcat. De aceea, deşi fără îndoială Isus a suferit limitările unei adevărate firi omeneşti, totuşi din fire El a fost neprihănit (incapabil de a păcătui). Isus a fost cu adevărat înlocuitorul nostru.
3) Evenimentele din 1844. Isus Hristos a intrat direct în locul prea sfânt (adică, în ceruri) la înălţarea Lui. Doctrina sanctuarului şi judecata investigativă (literalismul tradiţional şi perfecţionismul) nu au nici o bază în Scripturi.
4) Siguranţa mântuirii. Poziţia şi siguranţa noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează strict pe neprihănirea lui Hristos ce ne este atribuită nouă prin credinţă. Perfecţiunea nu este posibilă în această viaţă. Credinţa în Hristos este ceea ce dă încredere şi siguranţă unui om.
5) Autoritatea lui Ellen G. White. Ellen White a fost o creştină autentică care a posedat darul profeţiei. Cu toate acestea, nici ea şi nici scrierile ei nu posedă infailibilitatea, şi ca prin urmare nu ar trebui să fie folosite ca autoritate doctrinară.

Adventismul tradiţional
Deşi lucrarea "Question on Doctrine" este considerată sursa adventismului evanghelic ea este şi cauza reacţiei celor ce sprijină adventismul tradiţional. În urma publicării ei, un respectat teolog adventist pe nume M.L. Andreasen a criticat-o sever afirmând că este vinovată de diluarea adventismului cu scopul acceptării lui de către evanghelici.¹⁷ După încă câţiva ani, sub conducerea administraţiei lui Robert Pierson, alţi doi proeminenţi teologi, Kenneth Wood şi Herbert Douglass, au declarat că publicarea "QOD" a însemnat o greşeală imensă.¹⁸

Baza adventismului tradiţional pare să se fundamenteze strict pe autoritatea lui Ellen G. White. Acest grup apară cu fermitate doctrinele care reprezintă crezurile distinct adventiste, îndeosebi acelea pe care şi-a pus amprenta presupusul dar profetic al lui Ellen White (printre ele se numără doctrina sanctuarului şi judecata investigativă). Sprijinul oferit acestui grup al adventismului tradiţional vine din partea clericilor şi laicilor mai vârstnici, şi ceea ce spune şi mai mult, ei par să fi câştigat simpatia majorităţii liderilor adventişti. Atunci ca şi acum, liderii care conduc denominaţiunea nu sunt prea bine pregătiţi din punct de vedere teologic, şi sunt influenţaţi de segmentul vocal al aripii tradiţionaliste.

Acestea sunt poziţiile adoptate de către adventismul tradiţional ca şi reacţie la dezbaterile doctrinare purtate cu evanghelicii:

1) Îndreptăţirea prin credinţă. Îndreptăţirea credinciosului include atât justificarea cât şi sfinţirea. Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează atât pe neprihănirea lui Hristos ce este socotită pe seama noastră (ne este imputată nouă, ca să folosesc limbajul strict teologic; n.tr.) cât şi pe neprihănirea transmisă nouă (adică, Dumnezeu lucrează în locul meu şi în mine). Îndreptăţirea prin credinţă (deci, justificarea) este valabilă doar pentru păcatele comise în trecut.
2) Natura omenească a lui Hristos. Hristos a posedat o natură omenească care nu doar că a fost slăbită de păcat dar a şi posedat tendinţa/înclinaţia de a păcătui. Natura Sa a fost asemănătoare celei a lui Adam după căderea în păcat. De aceea, doar datorită succesului Său în biruirea păcatului Isus Hristos, spun aceştia, a putut deveni exemplul nostru.
3) Evenimentele din 1844. Isus a intrat pentru prima dată în cea de-a doua încăperea a templului ceresc (locul prea sfânt, sau sanctuar) pe data de 22 octombrie 1844 unde a început judecata investigativă (adică, judecarea păcatelor celor ce au primit iertarea Lui). Această judecată este considerată a fi împlinirea celei de-a doua faze a lucrării de ispăşire a lui Hristos.
4) Siguranţa mântuirii. Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează atât pe neprihănirea imputată nouă cât şi pe cea realizată în noi. A pretinde siguranţa mântuirii înainte de judecată este socotit drept un gest de îndrăzneală. În plus, aşa cum ne-a demonstrat Isus, exemplul nostru, respectarea cu desăvârşire a poruncilor este posibilă.
5) Autoritatea lui Ellen White. Duhul profeţiei a fost manifestat în lucrarea lui Ellen White ca şi semn al rămăşiţei lui Dumnezeu. Aceasta este biserica Adventismului de Ziua a Şaptea. Scrierile ei sunt sfatul inspirat al Domnului şi sunt autoritare în chestiuni doctrinare.

Ar mai trebui spus că s-au scris volume de către fiecare parte asupra fiecăreia dintre aceste doctrine. Scurta descriere a lor oferită mai sus are doar scopul de a oferă o sinteză exactă a poziţiilor celor două grupări adventiste. Este necesar să realizăm că atât în timpul anilor '70, cât şi în zilele noastre, nu fiecare adventist putea să se încadreze cu precizie în vreunul dintre aceste grupuri şi nici grupurile în parte nu erau unite cu desăvârşire asupra tuturor aspectelor doctrinare enunţate. De exemplu, nu toată lumea din tabăra adventistă tradiţionalistă a recunoscut natura păcătoasă a lui Hristos, deşi majoritatea a făcut-o. De asemenea, printre adventiştii evanghelici au existat păreri diferite cu privire la interpretarea unei judecăţi pre-advente (deci, de dinainte de venirea lui Hristos). În plus, mai există şi acei adventişti care nu simt nevoia să se identifice cu o tabără sau cealaltă.

Ar mai trebui menţionat că, deşi redus ca număr, a mai existat un segment în sânul adventismului care poate fi descris ca fiind liberal din punct de vedere teologic.

DE LA CONTROVERSĂ LA CRIZĂ - criza de identitate a Adventismului de Ziua a Şaptea

Aşa cum ne-au demonstrat comparaţiile doctrinare de mai sus diferenţele dintre aceste două facţiuni sunt într-adevăr semnificative. Acestea pot fi reduse la, problema autorităţii (deci, "sola scriptura" contra "Scriptura plus Ellen White"), şi problema mântuirii (neprihănirea imputată contra neprihănirii dobândite). În realitate, adventismul a ajuns exact la disputa chestiunilor care au condus la Reforma din secolul al XVI-lea!

La sfârşitul anilor '70 această controversă doctrinară a produs o gravă criză în interiorul Adventismului de Ziua a Şaptea. Întâi, au fost publicate două cărţi care au contestat poziţiile adventiste tradiţionale asupra îndreptăţirii prin credinţă şi asupra evenimentelor din 1844. Prima carte poartă titlul "The Shaking of Adventism" (Zguduirea Adventismului) şi a fost scrisă de un teolog anglican, Geoffrey Paxton, care a urmărit cu atenţie conflictul din sânul Adventismului de Ziua a Şaptea asupra doctrinei justificării/îndreptăţirii prin credinţă. Acesta a afirmat că dacă adventiştii ar fi cu adevărat urmaşii speciali ai Reformei, după cum pretind, atunci s-ar presupune ca ei să accepte interpretarea reformată asupra îndreptăţirii prin credinţă. Însă această problemă doctrinară este limpede că a hărţuit denominaţiunea adventistă încă de la începuturile ei.

Cea de-a doua carte este cea a lui Robert Brinsmead intitulată, "1844 Reexamined" (Anul 1844 reexaminat), în care acesta respinge interpretarea tradiţională adventistă a anului 1844 şi a judecăţii investigative. Aceste două cărţi s-au concentrat asupra problemelor critice ale crizei de identitate a Adventismului de Ziua a Şaptea.

Clătinarea temeliilor
Fără îndoială cea mai explozivă chestiune care a apărut în această perioadă de timp a fost dezvăluirea uriaşei dependenţe literare (foarte elegant spus! n.tr.) a doamnei Ellen G. White. Teologi adventişti ca Harold Weiss, Roy Branson, William Peterson, şi Ronald Numbers au scos la iveală în urma cercetărilor istorice faptul că Ellen White s-a inspirat cu generozitate de la alţi autori din secolul al XIX-lea. Cea mai controversată descoperire provine totuşi de la un pastor adventist pe nume Walter Rea. Rea a susţinut cu tărie că în jur de 80-90 % din scrierile lui Ellen White reprezintă plagieri. Datorită însă uriaşei influenţe pe care scrierile acesteia o exercită asupra denominaţiunii adventiste şi fiindcă adventiştii au fost învăţaţi că scrierile ei au fost preluate direct din viziunile (vedere categorică promovată de adventism), acuzaţia cu pricina a condus la clătinarea însăşi a temeliilor Adventismului de Ziua a Şaptea.

La început Fundaţia (sau, Patrimoniul) White a negat aceste acuzaţii, însă mai târziu a recunoscut că în scrierile ei s-au folosit anumite surse. "Review and Herald" editura oficială a denominaţiunii a venit în apărarea lui White susţinând că "împrumuturile" ei literare nu se ridicau în nici un caz la cantitatea semnificativă indicată de Rea şi că utilizarea de către ea a acestor surse nu invalida inspiraţia propriilor ei scrieri. La urma urmei, spunea editura, chiar şi unii dintre autorii biblici au folosit surse de inspiraţie.

Walter Rea, care ulterior a documentat din belşug afirmaţiile sale în carte "The White Lie" (M. & R. Publications) (titlul este de fapt un joc de cuvinte; pentru limba engleză "white lie" înseamnă minciună nevinovată, dar în acelaşi timp şi numele Ellen-ei care este White! n.tr.), a fost mai târziu dat afară din organizaţie.

Problema inspiraţiei lui Ellen White şi a autorităţii ei a constituit o sursă constantă de controversă în istoria adventistă, însă acuzaţia de plagiat, de data aceasta a aruncat îndoială chiar asupra integrităţii şi credibilităţii acesteia. Unii chiar au afirmat că Fundaţia White a avut cunoştinţă de această problemă şi ca prin urmare a încercat o mascare a ei.

Problema ridicată de plagiatul prezent în scrierile lui Ellen White este vitală pentru adevărata identitate unică a Adventismului de Ziua a Şaptea. Datorită faptului că multe din doctrinele distincte ale adventismului şi-au primit confirmarea prin intermediul darului ei profetic, a pune acum la îndoială sinceritatea ei înseamnă a pune la îndoială însăşi unicitatea Adventismului de Ziua a Şaptea!

Contestarea originii adventismului
Două dintre doctrinele care şi-au primit confirmarea prin darul profetic al lui Ellen White sunt doctrina sanctuarului şi judecata investigativă, altfel spus, interpretările evenimentelor din anul 1844. Aceste două învăţături distincte se găsesc în centrul controversei care a condus în cele din urmă la dura scindare a rândurilor adventiste. De pildă, Desmond Ford, timp de 16 ani preşedintele departamentului de teologie adventistă al Colegiului Avondale din New South Wales, Australia, a pus la îndoială (şi contestat) temeinicia biblică a interpretării tradiţionale a acestor doctrine. Astfel el a susţinut că interpretarea literalistă şi perfecţionistă a acestor doctrine promovate de adventismul tradiţional nu aveau nici un sprijin biblic şi că au fost acceptate în principal datorită viziunilor doamnei White, ce chipurile, le confirma. Ford a mai afirmat că deşi scrierile lui Ellen White au fost esenţiale în formarea şi dezvoltarea Adventismului de Ziua a Şaptea acestea ar trebui acceptate doar ca pastorale, şi nu ca fiind canonice în natură. Deşi el a mai susţinut că anul 1844 nu are nici un fel de semnificaţie biblică deosebită, Ford crede că într-adevăr Dumnezeu a ridicat Adventismul de Ziua a Şaptea pentru a sublinia alături de îndreptăţirea prin credinţă doctrine ca, sabatarianismul, creaţionismul, nemurirea condiţionată şi premilenismul.

Datorită controversatelor crezuri doctrinare ale sale, liderii adventişti au căzut de acord să-i ofere lui Ford o pauză din slujbă de şase luni pentru a se pregăti să-şi apere vederile sale. Mai târziu el a apărut în faţa unei comisii care i-a analizat şi evaluat crezurile în lumina teologiei Adventismului de Ziua a Şaptea. Ford, un teolog prolific şi atent a pregătit o lucrare de 990 de pagini intitulată "Daniel 8:14: Ziua Ispăşirii şi judecata investigativă".
În luna august a anului 1980, un număr de 126 de lideri adventişti s-au strâns în Colorado la Glacier View Ranch pentru a pune în discuţie vederile provocatoare ale lui Ford. După o săptămână de discuţii liderii adventişti au declarat deviaţionismul crezurilor lui Ford de la doctrinele clare ale Adventismului de Ziua a Şaptea şi fiindcă Ford nu renunţa la convingerile sale, denominaţiunea i-a înlăturat portofoliul pastoral şi dreptul de a mai predica în vreo biserică Adventistă de Ziua a Şaptea.

Excluderea lui Desmond Ford pe care unii îl consideră părintele mişcării adventiste evanghelice, i-a înfuriat pe mulţi producând un adevărat exod evanghelic în masă în favoarea unor biserici adventiste independente cât şi a unor biserici protestante evanghelice. Peste o sută de lideri şi învăţători biblici adventişti au fost forţaţi ulterior, fie să părăsească de bună voie Adventismul de Ziua a Şaptea, fie să demisioneze, din cauza sprijinului pe care-l ofereau teologiei lui Ford.

Nu mai e nevoie să o spunem, dar anii '80 au fost o perioadă de criză pentru Adventismul de Ziua a Şaptea. Deşi părea că perioada cea mai traumatică a trecut cicatricile acestei controverse sângeroase încă se păstrează. În ciuda faptului că deciziile Conferinţei Generale a Adventismului de Ziua a Şaptea par să indice influenţa aripii tradiţionaliste, denominaţiunea a negat cu vehemenţă că urmăreşte eliminarea oricăror aspecte evanghelice din mijlocul ei. Totuşi, în prezent mulţi foşti pastori adventişti şi învăţători ai Bibliei contestă viguros această afirmaţie. Se pare că mai rămâne un număr mare de membri adventişti care simpatizează cu convingerile evanghelice, dar în mod cert aceştia nu mai sunt prea zgomotoşi după deciziile de la Glacier View!

EVALUAREA ADVENTISMULUI DE ZIUA A ŞAPTEA ÎN PREZENT

Din cauza controversei create în interiorul Adventismului de Ziua a Şaptea mulţi dintre cei care ştiu de evaluarea Barnhouse-Martin efectuată în anii '50 se întreabă dacă poziţiile evanghelice exprimate vizavi de adventism nu ar trebui acum revizuite sau chiar schimbate semnificativ. Ba mai mult, datorită acţiunilor luate împotriva lui Desmond Ford, a lui Walter Rea şi a multor alţii, unii se întreabă dacă nu cumva Adventismul de Ziua a Şaptea din zilele noastre ar trebui să fie reclasificat ca fiind un cult necreştin.

În acest caz, poziţia pe care noi o luăm este că evaluarea făcută de Barnhouse şi Martin rămâne încă valabilă pentru acel segment al adventismului care adoptă crezurile afirmate în lucrarea "Questions on Doctrine", exprimate mai târziu de mişcarea adventistă evanghelică a ultimelor decade. Şi deşi unii din rândurile acestui grup susţin crezuri care nu fac parte din tradiţia teologică evanghelică, totuşi afirmă doctrinele fundamentale ale Creştinismului istoric, în special, interpretarea paveliană şi reformată a îndreptăţirii prin har şi prin credinţă (Romani 3-4). Acestui grup, în oricare număr s-ar găsi el printre adventişti, noi le întindem o mână frăţească de încurajare şi sprijin pentru curajul de a rămâne neclintiţi în Evanghelie.

De partea cealaltă însă, adventismul tradiţional ce pare că a câştigat sprijinul multor lideri şi cârmuitori ai denominaţiunii (cel puţin cu ocazia evenimentelor de la Glacier View), pare să se depărteze de multe din poziţiile exprimate în "Questions on Doctrine". Este clar că în ciuda faptului că oficialităţile adventiste declară că denominaţiunea respectă crezurile înaintate în "Questions on Doctrine", unii dintre liderii ei au exclus un număr mare de adventişti pentru că au afirmat crezuri ce se regăsesc în aceeaşi "Questions on Doctrine"!? Pe deasupra, în loc de a sprijini "Questions on Doctrine", unii dintre aceşti lideri au denumit-o o "erezie condamnabilă".¹⁹

Pe cât de ironic poate părea pentru un grup care condamnă zgomotos catolicismul şi pretinde să fie urmaşul special al Reformei, poziţia adventistă tradiţională vizavi de doctrina îndreptăţirii prin credinţă este mult mai asemănătoare celei exprimate la Conciliul Romano-Catolic de la Trent (sec.XVI), decât celei exprimate de reformatori.²⁰ Deoarece această doctrină este atât de crucială pentru înţelegerea corectă a legii şi a evangheliei, poziţia pe care aceştia o iau de a echivala justificarea cu sfinţirea conduce la alte noţiuni nebiblice (cum ar fi, lipsa siguranţei mântuirii, perfecţionismul, etc.). Nu este de mirare că Luther a afirmat de înţelegerea corectă a acestei doctrine depindea totul în credinţă.

Pe lângă această poziţie compromiţătoare faţă de justificare (îndreptăţirea prin credinţă), adventismul tradiţional pare decis să o consacre pe Ellen White drept interpretul infailibil al Scripturii. Deşi aceasta nu a fost niciodată poziţia oficială a bisericii, practic cei mai mulţi lideri adventişti au afirmat totuşi acelaşi lucru. Lyndon K. McDowell face acest comentariu pătrunzător: "În practică, dacă nu şi-n teorie, scrierile lui Ellen White au fost ridicate la nivelul de piatră de temelie a interpretării biblice, lucru care a produs o masă analfabetă biblic de membrii ai mişcării".²¹

Din nefericire mulţi adventişti privesc scrierile lui Ellen White ca fiind scurtătura perfectă la interpretarea biblică, de aceea aceştia trebuie să înţeleagă că dacă o ridică pe poziţia de interpret infailibil al Scripturii, atunci într-adevăr s-a împlinit ironica tragedie a veacurilor: Adventismul de Ziua a Şaptea are un Papă!

Este cultic adventismul tradiţional?
În ce priveşte acuzaţia că adventismul tradiţional ar fi un cult necreştin trebuie să se sublinieze din nou că structura teologică a adventismului este totuşi ortodoxă. Adică, acceptă trinitatea, dumnezeirea lui Hristos, naşterea Lui din fecioară, învierea Sa trupească, etc. Însă în prezent se pare că adventismul tradiţional este cel puţin deviant deoarece confundă şi compromite alte adevăruri biblice, deformând îndreptăţirea prin credinţă, distrugând natura sfântă a lui Hristos şi apelând la o sursă de autoritate nebiblică (în acest caz, Ellen White). Mai trebuie afirmat şi că în cazul în care tabăra tradiţionalistă îşi continuă distanţarea de lucrarea "Questions on Doctrine" şi o promovează pe Ellen White drept interpretul infailibil al mişcării lor, atunci s-ar putea ca într-o zi să merite pe deplin calificativul de cult necreştin.²²

La sfârşitul anilor '70 Adventismul de Ziua a Şaptea s-a aflat la cotitură putând atunci deveni o mişcare pronunţat evanghelică sau una cu desăvârşire tradiţional adventistă. Criza din anii '80 ne arată limpede că numeroşi membrii ai conducerii adventiste ascultă obedienţi de segmentul vocal al aripii tradiţionale, din nefericire conducând în acest fel adventismul într-o direcţie greşită. Dacă cei din conducerea adventistă care iubesc evanghelia Reformei (au mai rămas încă mulţi), nu iau poziţie şi nu-şi respectă crezurile atunci adventismului îi mai rămân puţine speranţe să nu transforme cu desăvârşire într-un cult deoarece adventismul tradiţional este corupt din punct de vedere teologic. Evanghelia lui denaturată le răpeşte creştinilor adventişti siguranţa mântuirii şi îi supune eforturilor legaliste de a încerca să-i placă lui Dumnezeu prin respectarea poruncilor cu speranţa că acestea le vor aduce mântuirea!

Sperăm ca critica noastră să nu fie percepută ca un atac al unor duşmani al adventismului, ci mai degrabă ca o luare de poziţie a unor prieteni îngrijoraţi şi care se roagă ca actualii lideri ai Adventismului de Ziua a Şaptea să onoreze Scriptura şi Evanghelia harului lui Dumnezeu mai presus de trăsăturile particulare ale denominaţiunii lor!

NOTIŢE:

1 Printr-o definire teologică un cult este un grup de oameni strânşi în jurul interpretării specifice a Scripturii de către un om, lider proeminent, sau o organizaţie autoritară, care pretinde să se armonizeze cu Creştinismul biblic, dar în realitate neagă doctrine fundamentale ale acestuia ca, Trinitatea, dumnezeirea Domnului Isus, naşterea din fecioară, învierea trupească a lui Hristos, mântuirea prin har şi prin credinţă. Această clarificare este cerută de confuzia creată de către denumirea la noi a unor biserici protestante sau neoprotestante în acest fel. Mai este necesară devreme ce există şi o utilizare predominant defăimătoare a termenului, ignorându-se faptul că în latina "cultus" înseamnă un mod diferit de închinare, sau venerare. Utilizat în acest sens termenul de cult nu conţine nimic neclar sau jignitor.
2 Vedeţi de pildă, Anthony Hoekema, "The Four Major Cults" (Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Company, 1963).
3 Questions on Doctrine (Washington, D.C.: Review and Herald Publishing Assn., 1957), pag. 21-22.
4 Pentru o completă analiză a doctrinelor adventiste particulare, consultaţi cartea lui Walter Martin, The Kingdom of the Cults, rev. ed. (Minneapolis, MN: Bethany House Publishers, 1985).
5 Permiteţi-mi ca autor al acestei traduceri şi adaptări să vă indic că experienţa mea în urma unor numeroase discuţii doctrinare purtate cu un pastor adventist local îmi demonstrează că liderii pomeniţi în acest caz au excelat în toleranţă faţă de cei ce nu sunt adventişti. În ciuda unei relaţii bune de prietenie şi a unor discuţii bune ce le-am purtat o vreme, când l-am întrebat pe interlocutorul meu dacă îmi poate mărturisi sincer că mă consideră întâi un frate creştin şi apoi, că mă găsesc la un nivel de spiritualitate asemănător cu el, chiar dacă nu respect sabatul aşa cum o face el, acesta a păstrat o tăcere ipocrită. Deşi am insistat să-mi dea un răspuns, a ales în continuare să se abţină. Cred că situaţia este ilustrativă pentru relaţia existentă la ora actuală dintre majoritatea creştinilor născuţi din nou şi adventiştii de ziua a şaptea. Exclusivismul şi elitismul pe care-l promovează nu are cum să constituie o calitate creştină autentică ce poate să-i facă demni urmaşi ai lui Hristos. Dacă sunt sectă, sunt pentru că ei au ales aşa!
6 Questions on Doctrine, pag. 96.
7 idem, pag. 89.
8 idem.
9 Walter Martin, "Adventist Theology Vs. Historic Orthodoxy," Eternity, Ianuarie. 1957, pag. 13
10 Walter Martin, "Seventh-day Adventism," Christianity Today, 19 Dec. 1960, pag. 14.
11 Titlul exact al lucrării este "Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine", dar ea mai bine cunoscută sub titlul de "Questions on Doctrine".
12 "Currents Interview: Walter Martin," Adventist Currents, Iulie 1983, pag. 15.
13 Gary Land (ed.), Adventism In America (Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Company. 1986), pag. 187.
14 idem, Land, pag. 215.
15 Desmond and Gillian Ford, The Adventist Crisis of Spiritual Identity. (Newcastle, CA: Desmond Ford Publications, 1982), pag. 20-28.
16 Alan Crandall, "Whither Evangelical Adventism," Evangelica, Mai 1982, pag. 23.
17 Ford, pag. 20.
18 idem.
19 Geoffrey Paxton, The Shaking of Adventism (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1977), pag. 153.
20 vezi, Paxton, pag. 46-49
21 Lyndon K. McDowell (teolog adventist), citat în "Quotable Quotes from Adventist Scholars," Evangelica, noiembrie, 1981, pag. 37.
22 Din nou, permiteţi-mi să comentez un pic: la nivel local, în cele mai multe cazuri am observat că aceasta a devenit deja o realitate inconfundabilă ! Distanţarea de orice idei evanghelice este perfectă, iar Ellen White, precum şi restul doctrinelor aberante se situează în centrul preocupărilor respectivelor biserici adventiste locale. Dacă deranjează pe cineva această observaţie, să facă bine să-mi demonstreze contrariul. Sunt deschis şi de fapt aş încuraja şi cea mai firavă încercare în acest sens ! N.tr.

End of document, CRJ0005B.TXT (original CRI file name), "From Controversy To Crisis: An Update Assessment of Seventh-day Adventism" release B, September 6, 1993, R. Poll, CRI

Copyright 1993 by the Christian Research Institute.