Cât de actual ar mai putea fi un astfel de demers şi cât de relevant pentru biserica lui Dumnezeu în vremurile pe care le trăim? Ceea ce este şi mai important: ce aşteaptă Dumnezeu de la noi cu privire la aceasta?
În mintea fiecărui creştin sincer se zbat întrebări care par a fi uneori fără răspuns, întrebări care rămase nelămurite pot eroda credinţa noastră până la nimic. A vrut acest subiect să fie un mesaj a lui Dumnezeu pentru toate neamurile sau doar pentru biserica din Corint? Era aceasta doar o problemă locală şi de moment? Sunt aceste argumente auzite astăzi cu o tentă tot mai înţeleaptă, argumente socio-istorico-culturale evocate împotriva împlinirii acestui cuvânt sustenabile, suficiente să fim acceptaţi de Dumnezeu.
Mă întrebam în timp ce ascultăm o explicaţie modernă a textului dacă şi Dumnezeu, care a inspirat acest cuvânt era limitat de aceste condiţii în a putea transmite cuvântul Său. A trecut Dumnezeu care transcede toate lucrurile peste aceste bariere?
În încercarea mea de a găsi răspunsuri, pe lângă înţelegerea adevărurilor transmise de text, am căutat să văd cum au înţeles primii creştini şi cum au pus în practică de-a lungul secolelor aceste învăţături.
În continuare aş vrea să schiţez câteva argumente ce ne ajută în înţelegerea textului.
1. Argumentul istoric
Vreau să folosesc acest argument pentru a-l compara cu ideea că acest principiu al învelirii a fost valabil doar pentru perioada respectivă, mai apoi urmând a-şi estompa esenţa până la neelocvenţă.
Ce au învăţat unii dintre cei mai însemnaţi învăţători ai primelor secole?
A. Ioan gură de aur (ad 344-407)
„aşadar, pe bărbat nu îl sileşte să fie pururea cu capul descoperit, ci numai când se roagă. „căci tot bărbatul, dacă are pe cap când se roagă sau prooroceşte, ruşinează capul lui”. Dar femeii îi porunceşte ca pururea să fie cu totul acoperită [katakalypto]. De aceea zicând: „orice femeie rugându-se sau proorocind cu capul neacoperit cu totul [akatakalypto], ruşinează capul ei”, nu s-a oprit numai la atât, ci a continuat spunând: „căci este la fel cu cea rasă” (1 corinteni 11,5). Iar dacă a fi ras este pururea ruşinos, e limpede că şi a fi neacoperit cu totul este totdeauna ocară.
„ şi nu s-a mulţumit numai cu asta, ci iarăşi a adăugat, zicând: „datoare este femeia să aibă semn de stăpânire [exusia] pe cap, din pricina îngerilor” (1 corinteni 11,0). Prin aceasta arată că nu numai în vremea rugăciunii, ci totdeauna trebuie să fie acoperită. Dar în cazul bărbatului nu îl lasă cu totul fără acoperământ, ci numai fără plete. Căci numai atunci când se roagă îl opreşte să fie acoperit, pe când a purta plete îi interzice totdeauna.”
B. Tertullian (ca 200 ad) în eseul” Acoperirea capului la fetele fecioare”: „deci, corintenii l-au înţeles (ca fetele fecioare trebuie să se acopere), de fapt până azi corintenii sunt de acord că fetele fecioare să se acopere. Ceea ce apostolii au spus, ucenicii au aprobat”
Mai mult faptul că Tertullian spune „apostolii” înseamnă că nu doar Pavel, ci era general acceptat ca fiind porunca de la Dumnezeu ca femeile să-şi acopere capul. La fel el mai spune că acoperitoarea trebuia să fie peste tot părul.
C. Clement din Alexandria (ad 150-220)
Acest lider al bisericii a apelat la 1 corinteni 11 pentru a sublinia necesitatea acoperirii şi chiar apelând la simţul modestiei, a mers mai departe decât scriptura cerând surorilor ca de dragul modestiei să-şi acopere chiar şi fata în public. ? !
E. Jerome (345-429) confirmă că în timpul lui femeile erau acoperite în Egipt şi Siria.
F. Augustin (354-420) susţine şi el acelaşi lucru”... Femeile măritate. . Ele trebuie să-şi acopere capul de vreme ce apostolul porunceşte femeilor de a avea capul acoperit”
Legat de acest argument aveţi o selecţie de imagini care lăsa de înţeles puterea transmiterii acestei caracteristici a femeilor de-a lungul secolelor.
(Pentru vizualizarea pozelor de mai jos descarcati documentul!)
2. Argumentul socio-cultural
Una dintre interpretările contemporane ale textului face referire la închinare în templele zeiţei Diana din pricina asemănărilor folosite de Pavel în text, încercând să lămurească textul ca pe o tratare a unei probleme social-culturale caracteristică doar Corintenilor. Templul zeiţei Diana a fost în Efes şi legitim ar trebui să gândim că dacă acest argument ar fi real această corectare ar fi fost mai elocventă pentru Efeseni.
A. Roberttson susţine în Word Picures of N. T. că în Grecia antică femeile şi bărbaţii se închinau în temple cu capetele goale. Corintul fiind deci un oraş grecesc, avea acelaşi obicei. Nu era în obiceiul locului ca femeile să se acopere la închinare. Pavel inspirat de Duhul Sfânt vine deci cu ceva nou care contrazice contextul cultural al Corintului descoperind voia lui Dumnezeu.
B. Într-un tratat despre coafurile purtate de femeile din primele secole în Roma se spunea că: (parafrazez) “Între celelalte femei pe străzile Romei se distinge o categorie diferită de femei, creştinele, care au părul pieptănat simplu şi acoperit cu un voal”. Deci surorile din Roma, oraş în care Pavel a predicat, au înţeles că trebuie să aibă capul învelit chiar şi pe stradă.
3. Argumentul textual/intern
Cui se adresează mesajul epistolei lui Pavel?
Cap 1:2 “către toţi cei ce cheamă în vreun loc numele lui Isus Hristos”
Textul este astfel aplicabil tuturor sfinţilor, în orice loc (cap 1:2) în orice cultură, fie iudei, greci, creştini(cap 10:30) şi în orice moment istoric de vreme ce de îngeri suntem înconjuraţi oricând! (cap 11:10)
4. Argumentul transmiterii pricipiilor biblice
A. Smerenia - prin acceptarea de către femeie a autorităţii bărbatului asupra ei.
B. Ascultarea de ordinea autorităţii, hotărâtă de Dumnezeu.
C. Modestia/simplitatea. O femeie care alege să se acopere, alege totodată să se „ascundă” pe sine, adică să caute a nu ieşi în evidenţă, acoperitoarea însoţind o îmbrăcăminte pe măsură.
Aş vrea pe final să ne îndreptăm cu reverenţă şi umilinţă spre textul biblic pentru a înţelege, fără prejudecăţi, ce transmite de fapt acest cuvânt. Aş vrea să abordăm textul din prisma omului care caută răspuns, de aceea o să răspundem împreună câtorva întrebări legate de acest subiect.
1Corinteni 11:1
1. Cui se adresează acest text?
Tuturor femeilor care se roagă sau prorocesc. (v. 5) şi totodată tuturor bărbaţilor lui Hristos.
2. Promovează biblia inferioritatea în esenţă a femeii?
Categoric nu! În Hristos nu exista nici grec, nici iudeu, nici bărbat nici femeie... etc, înţelegând de aici ca în valoarea lor intrinseca au acelaşi nivel. (v11)
Hristos dă o importanţă deosebită femeilor în lucrarea Sa, exemplu urmat mai apoi şi de Pavel şi alţi apostoli. Dumnezeu transmite în text un adevăr care transcede istoria omenirii, şi anume că peste ordinea autorităţii impuse de Dumnezeu nu se poate trece fără plătirea preţului corespunzător. În text Pavel schiţează această ordine de autoritate, femeia fiind sub autoritatea bărbatului, bărbatul sub autoritatea lui Hristos care e sub autoritatea Tatălui. Autoritatea se recunoaşte şi în sistemele sociale. Când un om nu se supune autorităţii legilor statului ajunge la puşcărie, când un stat nu se supune regulilor internaţionale ajunge în război cu alte state etc. Diferenţa e ca pe tărâm spiritual consecinţele sunt mai tragice vizând veşnicia omului.
3. De ce “un semn”? (v10)
În societatea în care trăim semnele au o importanţă covârşitoare. Fiecare firmă are un logo, fiecare site are un logo, fiecare partid politic o culoare, fiecare ţară un steag şi exemplele ar putea continua cu fenomenul mistic, masonic sau altele. Satan cunoaşte impactul pe care aceste lucruri îl au asupra omului şi le foloseşte la maxim. Dumnezeu în vechime a folosit multe simboluri care aveau să înfăţişeze chiar imagini cereşti (Corabia lui Noe, Cortul, Templul) iar acest lucru se împlineşte în noul legământ prin interiorizarea lor, noi fiind parte a bisericii, corabia zidită de şi prin Hristos pentru salvarea celor ce cred, temple ale lui Dumnezeu. Lucrarea cinei poartă în sine un simbol al răscumpărării prin moarte, semnele de însoţire a celor ce vor fi crezut, cred sau vor crede sunt semne vizibile (Marcu 16), roada Duhului se manifestă într-un mod palpabil (după roade îi veţi cunoaşte) etc. Fiecare om poartă cu sine multe semne, unele de care e conştient, altele de care nu e. Evreii din vechime purtau ciucuri la haine pentru deosebire, aveau reguli pentru căsătorii, pentru igienă sau alte semne distinctive iar toate acestea ar trebui să ne transmită nouă un mesaj nu de imitare ci de principiu. În societatea noastră fără reguli de căsătorie (oricine cu oricine), fără reguli de modestie (fii tu însuţi!) fără milă de săraci (nu daţi bani cerşetorilor!) sau altele, pe noi creştinii ar trebui să ne caracterizeze semnele “noastre” izvorâte din relaţia cu Hristos, semne ce manifestă caracterul Lui aplicabil oricărei naţii, oricărei culturi, oricărei situaţii. Când semnele din jur vestesc răzvrătire, egoism, vanitate, depravare pe noi să ne însoţească rodirea Duhului Sfânt în supunere, altruism şi grijă de cugetele altora, smerenie, moralitate etc.
Psalmul 74:9 Semnele noastre nu le mai vedem;
Fie ca acest semn al supunerii (al stăpânirii) să fie unul ce să ne însoţească!
4. De când, cât şi unde?
Eu port convingerea că textul biblic poartă în sine puterea luminării asupra mesajului ce îl transmite fiind suficient omului simplu, fără pregătiri lingvistice, istorice sau teologice autorizate pentru a înţelege prin luminarea Duhului ce a inspirat-o care e adevărul aplicabil vieţii lui.
De când? La creaţie, femeia a fost învelită de Dumnezeu prin actul creaţiei cu păr, pe care Pavel îl reconoaste ca învelitoare naturală a capului (v15). După cădere omul a simţit nevoia să se învelească construind primele haine, din frunze, haine cu care se pare că Dumnezeu nu a fost deacord de vreme ce le-a făcul El însuşi altele din piele. Nu ştiu dacă atunci a fost prima dată când femeia a purtat ceea ce noi numim învelitoare, dar e cert că aspectul hainelor fiecărui sex a fost şi va fi rămas în voia lui Dumnezeu diferit (Deut. 22:5). Pentru a înţelege că învelitoarea nu se referă la părul lung al femeii putem face un raţionament pe text foarte simplu. Textul spune aşa: Orice femeie care nu se înveleşte să se şi tundă. Întrebarea legitimă ar fi: dacă are păr lung (ce poate fi tuns sau ras) nu e învelită? Vă las să vă răspundeţi dumneavoastră.
Cât? Conştienţi că această învelitoare naturală, ce ascunde o frumuseţe nevrednică de a fi împărţită oricui, trebuie completată cu o alta, ca semn distinctiv specific celor ce vor să transmită acceptarea din dragoste a autorităţii, ne îndreptăm spre aceeaşi înţelegere pe care au avut-o creştinii de-a lungul secolelor asupra acestui aspect. Răspunsul tinde să îndrepte spre două extreme, una a învelirii complete a capului (inclusiv faţa) ori a adoptării unor semne ce nu au caracteristicile unei învelitori, gen bentiţe, cordeluţe, pălării, agrafe etc.
În limba greacă în text se folosesc patru termeni:
1. Acoperit (verse 4) –κατά kata
2. Învelit (verses 6,7) –κατακαλύπτω katakalyptō
3. Învelitoare (verse 15) –περιβόλαιον peribolaion
4. Neînvelita (verses 5,3) – ακατακάλυπτος akatakalyptos
Termenii folosiţi pentru învelirea integrală a capului nu se regăsesc în textul discutat. Termenii folosiţi pentru învelire integrală sunt:
1. Περικαλύπτω perikaluptō a acoperii împrejur. Acest cuvânt se foloseşte în Marcu 14:65. “Şi unii au început să-L scuipe, să-I acopere faţa, să-L bată cu pumnii şi să-I zică: „Proroceşte!” Iar aprozii L-au primit în palme.”
2. Κάλυμα kaluma – văl. Acest cuvânt se foloseşte în 2 Corinteni 3:13. “Moise, care îşi punea o maramă peste faţă, pentru ca fiii lui Israel să nu-şi pironească ochii asupra sfârşitului a ceea ce era trecător.”
E clar că Dumnezeu nu a intenţionat ca femeile să-şi acopere şi faţa, practică întâlnită în unele culturi. Dar fără a ne ancora prea tare în limba greacă putem înţelege din text că dacă Dumnezeu prin creaţie a considerat capul femeii învelit cu podoaba ei capilară (care nu include şi barba ce creşte pe faţă doar bărbaţilor), o învelitoare care acoperă aceeaşi suprafaţă a capului e ceea ce răspunde întrebării noastre.
Unde? Înţelegând originea, caracteristicile şi rolul acestui semn ne putem da seama că nu face parte dintr-o categorie ritualică de închinare ci e o caracteristică a urmaşilor lui Hristos. Înţelegând că am fost trimişi ca nişte oi în mijlocul lupilor, nu pentru a forma comunităţi compacte cu restricţii de acces, ci pentru a răspândi mireasma cunoştinţei lui Hristos în orice loc, şi când traversam oraşul singuri şi când suntem trimişi în slujire şi când suntem toţi la închinare dar şi oriunde îngerii lui Dumnezeu va trebui să ne păzească să fim congruenţi astfel oricand voii lui Dumnezeu.
„astăzi femeia are un semn al autorităţii asupra ei pe cap, din pricina îngerilor. Aceasta este o mărturie pentru îngeri, şi doar surorile din biserica pot mărturisi: „mi-am acoperit capul... pentru că eu nu caut să fiu cap. Prin acoperirea capului meu mărturisesc l-am acceptat pe bărbat ca şi cap, ceea ce implică că l-am acceptat pe Christos ca şi cap şi pe Dumnezeu ca şi cap. Unii dintre voi îngerilor v-aţi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu dar eu având capul acoperit mărturisesc autoritatea sub acţiunea căreia sunt”. Asta înseamnă din pricina îngerilor, aceasta este o mărturie excelentă pentru îngeri căzuţi sau nu. Noi facem ce ei, care şi-au părăsit locul, nu au fost în stare să facă şi anume să rămână sub autoritatea lui Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu nu a primit de la îngeri are acum de la biserică. Nu e de mirare că Satan se opune insistent acestei porunci, a acoperirii capului. Pur şi simplu îl face de ruşine.” Watchmann Nee.
5. Frumuseţe şi/sau modestie.
Probabil aţi auzit zicala “nu-i frumos ce e frumos ci-i frumos ce-mi place mie”. Aceasta viziune eronată asupra frumuseţii caracterizează societatea noastră. Frumuseţea în sine nu ţine de interpretarea omului ci de o lege superioară, căreia omul poate să i se alinieze sau nu. Toţi oamenii ce privesc spre natură rostesc “frumos!”, toţi cercetătorii ce ajung în designul microspaţiului sunt uimiţi, la fel şi cei ce privesc macro-universul. “În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.” De fapt tot ceea ce ne uimeste în cele create e o oglindire a caracteristicilor Creatorului. Acesta e “frumosul”. Orice om care caută frumuseţea privind prin aceasta lege poate într-adevar s-o guste.
Dar din pricina urmăririi frumosului cu uneltele vanităţii, egoismului, depravării ajungem să numim frumos orice defapt e urât.
Surorilor care vor să descopere adevarata frumuseţe, le aduc aminte că frumuseţea lor e data de reflectarea lui Hristos. Modestia nu e în antiteză cu frumuseţea ci dimpotrivă e o componentă a ei. O femeie ce nu e modestă nu poate fi într-adevar frumoasă. Luaţi exemplu o femeie foarte frumoasă, Sara soţia lui Avraam, femeie a cărei frumuseţe interioară a rămas exemplu peste mii de ani.
“Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere. Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu şi erau supuse bărbaţilor lor; ca Sara, care asculta pe Avraam şi-l numea „domnul ei”. Fiicele ei v-aţi făcut voi, dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva.”
Domnul să va ajute să faceţi binele fară să vă temeţi de dispreţ, sau batjocură pentru că în urma înfăptuirii binelui veţi fi mult preţuite, lăudate şi binecuvântate.
“Păzitorii care dau ocol cetăţii m-au întâlnit, m-au bătut, m-au rănit; mi-au luat marama străjerii de pe ziduri.” (Cântarea cantărilor 5:7.)
Să rămânem Mireasa lui Hristos căutând pe Mirele nostru cu dor, cu lacrima pasiunii şi frământarea dragostei ce ne îmbracă în haina simplă, albă şi strălucitoare a împlinirii caracterului Său în noi.
Fără pretenţia că nu ar mai fi nimic de adăugat aş vrea să concluzionez având în vedere ce este scris mai sus: Duhul sfânt a avut în vedere biserica de-a lungul existenţei ei atunci când a inspirat pe Pavel să scrie aceste lucruri. Aşa au înţeles liderii bisericii în primele secole, aşa au înţeles şi credincioşii ca porunca lui Dumnezeu trebuie împlinită nu ca un act de legalism ci ca dovadă a ascultării de Duhul care a inspirat scriptura.
Dumnezeu sa ne binecuvanteze!
