O privire asupra verighetei

Capitolul V - O PRIVIRE ASUPRA VERIGHETEI


Obiectivul capitolului

1.Inelele in istoria pagana
Originea inelului
Legatura inelului
Inelul de logodna
"Puterea magica" a inelelor
Inele cu otrava
Inelele astrologice
Implicatiile originii pagane a inelelor
O lectie din vechea Roma

2.Verigheta in istoria crestina
Inele in Biblie
Inele de logodna in crestinismul primar
Scopul inelului marital
Inelele in ceremonia de nunta
Inele episcopale
Influente degradante
Istoria se repeta
Verigheta in istoria metodista
Adoptarea verighetei
Legea lui Wesley
O avertizare pentru Biserica

Bijuteriile in Biserica Mennonita

Un proces degradant

Concluzie
Avertizare finala

1. Pot crestinii sa poarte verigheta?

2. Podoabele de nunta intra in categoria podoabelor pe care Petru si Pavel le condamna? (1 Tim 2,10 1 Petru 3,3).

Acestea sunt intrebari care au generat controverse nesfarsite in Biserica mea, ca si in alte locuri. O parte a problemei este ca dezbaterea aceasta se bazeaza mai mult pe simtaminte personale decat pe o clara intelegere a consecintelor. Cei care poarta verigheta, simt ca pentru ei, aceasta este un simbol puternic pentru a-si afirma statutul lor marital, si angajamentul, precum si o aparare contra "petitorilor neinformati". Pe de alta parte, cei care condamna folosirea verighetei simt ca inelul este un ornament interzis prin mustrarile apostolice referitoare la "aur, margaritare sau pietre scumpe" (1 Tim 2,10; 1 Petru 3,3).

Obiectivul capitolului. Obiectivul acestui capitol nu este de a-i pune in opozitie pe care poarta cu cei care nu poarta verigheta, ci mai degraba de a arunca o privire asupra intregii problematici a verighetei de-a lungul istoriei, intr-o perspectiva larga, istorica, culturala, biblica. Capitolul da cateva informatii de baza despre evolutia semnificatiei, folosirii si a influentei inelelor in istoria pagana dar si in istoria crestina. Vom da atentie impactului religios al verighetei in viata bisericilor crestine. Aceste informatii vor prezenta o baza pentru meditatie, pentru a vedea daca este sau nu potrivit pentru un crestin sa poarte astazi verigheta.
Marturisesc ca acest capitol mi-a prilejuit multa cercetare de sine. Venind din Italia, o tara in care purtarea verighetei este considerata imperativa, un semn de fidelitate fata de partenerul de viata, m-am apropiat de acest studiu cu convingeri personale conditionate de mostenirea mea culturala. Trebuie sa accept ca aceste convingeri au fost modificate ca rezultat al consultarii materialelor despre evolutia impactului socio-religios al verighetei atat in paganism cat si in crestinism. Nu prezint aceste concluzii pentru a judeca pe cineva ci doar pentru a prezenta niste informatii pe baza carora fiecare sa hotarasca pentru sine cu privire la atitudinea fata de aceste lucruri.

1. Inelele in istoria pagana.

Originea inelului. Istoria inelului este asemanatoare cu inelul insusi: fara inceput si fara sfarsit. Nimeni nu poate spune cu precizie cat de departe poate fi in trecut. Se pare ca inelele apar in istoria Egiptului, provenind din sigiliu sau din inelul cu sigiliu. Deoarece sigiliul era un semn al puterii, purtatorul unui sigiliu, sau al unui inel cu sigiliu era privit ca o persoana cu mare autoritate. Un personaj regal dorind sa-si delege puterea asupra unui oficial, trebuia sa-i dea inelul sau. Aceasta ii permitea sa emita ordine cu deplina autoritate regala. Gasim un asemenea exemplu in Geneza 41,42: "Faraon si-a scos inelul din deget si l-a pus in degetul lui Iosif."
Transformarea inelului cu sigiliu intr-un ornament are loc de asemenea in Egipt. Egiptencele bogate purtau inele de aur, pe toate degetele. Egiptencele sarace purtau inele din materiale mai ieftine: argint, bronz, sticla sau lut, acoperit cu o glazura silicioasa colorata in albastru sau verde.

Grecii, etruscii si romanii au dezvoltat aceasta arta. In perioada republicii romane (449-31 in. Hr.), cetatenii romani purtau numai inele din fier. Sclavilor le era interzis sa poarte inele. Aceasta politica de austeritate s-a sfarsit odata cu inceputul perioadei imperiale (31 in. Hr.). Au aparut inele de aur, dar dreptul de a le purta era rezervat ambasadorilor, senatorilor, consulilor si sefului oficial al statului.

Au fost emise diverse legi cu privire la purtarea inelelor. Plinius ne informeaza ca Imparatul Tiberiu a stabilit sa poarte inele doar acei care aveau mari proprietati. Imparatul Severus a extins dreptul de a purta inele asupra soldatilor si apoi si pentru cetatenii liberi. Sclavii purtau inele de fier. Sub imparatul Justinian aceste restrictii au fost desfiintate. Important de vazut ca in timpul Romei imperiale, inele de fier, argint si aur erau purtate in conformitate cu clasa sociala. Cu alte cuvinte, inelul lega o persoana de clasa lui sociala.

Obligativitatea inelului. Folosirea inelului pentru "a lega" o persoana de clasa lui sociala ar putea deriva din originea legendara a inelului. In "Istoria naturala", Plinius ne spune ca inelul apare in mitologia greaca prima data, atunci cand Prometeu indrazneste sa fure focul din ceruri pentru folosul pamantenilor. Pentru aceasta crima, Zeus l-a inlantuit de o stanca in muntii Caucaz pentru 30.000 de ani, timp in care un vultur se hranea zilnic din ficatul sau. Dupa ce s-a chinuit cu lantul mai multi ani, Prometeu, in final, l-a rupt, smulgand o bucata de stanca, impreuna cu lantul. De fapt, Zeus a fost cel care l-a eliberat. Dar pentru a nu renunta la judecata initiala, Zeus i-a randuit sa poarte o veriga a lantului pe unul din degetele sale, iar pe inel i-a asezat o bucata din piatra de care fusese inlantuit, ca sa-i aduca aminte necurmat ca fusese legat de stanca. Evident, legenda lui Plinius incepe cu o superstitie, care de fapt s-a transformat intr-un obicei. "Cand unui sclav roman i se dadea libertatea, scrie James McCarthy, el primea impreuna cu niste haine, si un inel de fier. Sclavul era legat, ca sa spunem asa, cu un lant caucazian al vasalitatii. Dandu-i-se libertatea, el trebuia sa poarte, ca si Prometeu, un inel de fier, pentru aducere aminte. Nu i se permitea sa poarte un inel de aur, deoarece acesta era emblema cetateniei.

Inelul de logodna. Romanii au fost primii care au folosit inele, nu doar pentru a lega oamenii de clasa lor sociala, ci si de partenerii de casatorie. La ceremonia de logodna, logodnicul dadea un inel simplu de fier, familiei miresei, ca un simbol al angajamentului sau si al capacitatii sale financiare. La inceput ceremonia de logodna era mai elaborata si mai importanta decat cea de casatorie, care era o simpla implinire a angajamentului de logodna. Mult mai tarziu, in crestinism, inelul a inceput sa faca parte din ceremonia de nunta.
In cartea sa, "Cum a inceput", Paul Berdanier sustine ca purtarea obligatorie a verighetei vine din superstitii mai vechi, cand un barbat lega funii in jurul taliei, a mainilor si a gleznelor iubitei, pentru a fi sigur ca spiritul ei va fi tinut sub controlul lui. Superstitiile pagane, legate de originea inelului roman de logodna, au facut ca primii crestini sa nu adopte folosirea lui. Inainte de a examina folosirea inelului in crestinism, e bine de mentionat cateva superstitii pagane asociate cu inelul. Acestea ne vor ajuta sa asezam verigheta in contextul ei istoric.

"Puterea magica" a inelelor. Multe legende se refera la puterea magica a inelelor. Dupa o legenda populara, regele Solomon avea un inel cu ajutorul caruia se deplasa zilnic, la amiaza, pe firmament, unde auzea secretele universului. Aceasta explica nemaiintalnita lui intelepciune. O alta legenda sustine ca Solomon avea un inel cu o piatra neobisnuit de pretioasa care slujea de oglinda magica, in care el putea vedea orice loc sau persoana ar fi dorit. Astfel a reusit sa rezolve cazul celor doua femei cu copilul revendicat. S-a spus ca inelul lui Solomon a fost gasit si folosit de exorcistii iudei care scoteau demonii prin narile oamenilor bolnavi.
Sunt multe asemenea povesti despre puterile vindecatoare ale inelelor. Doctorul grec Galenius, in sec. II d. Hr., scria unui rege egiptean, despre o amuleta cu iaspis verde cu un dragon desenat, incercuit de raze. El sustinea ca era un remediu eficient pentru boli ale organelor digestive. Alte inele vindecau de crampe sau de alte dureri. Eduard, regele Angliei, in sec. XI, este presupusul initiator al folosirii inelelor vindecatoare. Cand regele a fost intalnit de un cersetor, povestea spune ca nu avea bani la el, dar i-a dat un inel drept pomana. Cersetorul, fiind apostolul Ioan deghizat, i-a inapoiat inelul spunand ca i-a conferit puteri miraculoase. Din acea zi, pana in sec. XVI, in timpul Reginei Maria I, in vinerea mare regii Angliei si reginele binecuvantau si distribuiau inele, care se considera ca aveau puteri de vindecare a epilepsiei.

Inele otravite. In timpul Romei, inelele se purtau nu doar pentru puterea lor vindecatoare, dar uneori si pentru efectul otravitor. Inele otravite aveau un lichid introdus intr-o cavitate mica din interior. Un ac mic era conectat cu cavitatea in asa fel incat sa produca o mica zgarietura la introducerea pe deget. Idea s-a nascut probabil de la dintele de sarpe.

Generalul cartaginez Hannibal a primit o doza fatala de otrava din inelul sau (183 – 182 in. Hr.) chiar cand era gata sa bata pe romani. Se spune ca familia Borgia din Italia secolului XVI, cunoscuta pentru perfidiile ei, a folosit inele cu otrava pentru a ucide pe dusmanii lor.

Inele astrologice. Astrologia, adica credinta ca stelele influenteaza destinul oamenilor, era populara printre caldeeni, egipteni, greci, romani, si a inflorit in lumea occidentala chiar in vremurile noastre. Pana in sec. XVII inelele astrologice erau foarte populare. Aceste inele s-au dezvoltat din credinta ca corpurile ceresti au o influenta speciala asupra natiunilor oraselor si a indivizilor. Acestea se spune, afecteaza infatisarea personala, temperamentul, dispozitia, caracterul, sanatatea si norocul oamenilor. Pentru a atrage ajutorul zeitatilor planetare, era important sa porti inele cu pietre si metale corespunzatoare pentru fiecare din cei sapte zei planetari:

Soarele – un diamant sau safir pus intr-un inel de aur

Luna – un cristal pe un inel de argint

Mercur – un "magnet" cu mercur.

Venus- ametist pe inel de arama

Marte – smarald pe inel de fier

Jupiter – cornelian pe staniu

Saturn – turcoaz pe plumb

Aceste inele diverse erau purtate in functie de preferinta pentru un anumit zeu. O anumita dezvoltare s-a produs in vremea cand romanii, care foloseau "saptamana" de opt zile (numdinum), au adoptat de la iudei saptamana de 7 zile, pe care o folosim astazi. Cand romanii au adoptat saptamana, ei s-au decis sa numeasca fiecare din cele 7 zile dupa zeii planetari despre care spuneau ca influenteaza zilele (Dies solis – de la Soare, Luni – de la luna, Marti de la marte, etc.). Obiceiul iudaic era sa numeasca zilele saptamanii dupa numarul respectiv (prima zi, a doua, a treia, etc.).

Aceasta credinta ca fiecare zi a saptamanii era controlata de un zeu planetar a dus la dezvoltarea inelelor incrustate cu pietre. Oamenii bogati purtau un inel diferit pentru fiecare zi in conformitate cu piatra care se potrivea pentru ziua respectiva. Apollonius din Tyana, un filozof pitagoreean din primul secol, ne da urmatoarea lista a inelelor cu pietre pretioase, care erau purtate in fiecare zi a saptamanii, pentru a asigura favoarea influentelor astrale:

ZIUA, PIATRA ZILEI,TALISMAN, ASTRUL
Duminica Diamant Perla Soarele
Luni Perla Diamant Luna

Ziua Piatra zilei Talisman Astrul
Duminica Diamant Perla Soarele
Luni Perla Diamant Luna
Marti Rubin Topaz Marte
Miercuri Ametist Turqoaz Mercur
Joi Cornelian Safir Jupiter
Vineri Smarald Rubin Venus
Sambata Turqoaz Turmalin Saturn

Implicatiile originii pagane a inelelor. Putinele exemple citate mai sus sunt departe de a fi exhaustive. Enciclopediile pe care le-am consultat contin lungi articole care descriu folosirea superstitioasa a inelelor ca amulete, talismane, farmece, sau ca ajutoare in inchinarea la anumiti zei pagani. Dar ce a fost scris, este suficient pentru a arata ca originea inelelor se regaseste in superstitiile pagane si in practicile idolatre.
Originea pagana si semnificatia inelului ridica intrebari despre legitimitatea adoptarii in crestinism a inelului ca reprezentand un legamant marital. In Biblie, valoarea simbolurilor este determinata de originea si semnificatia lor. Sangele (Cina Domnului), botezul si spalarea picioarelor, sunt toate simboluri valoroase deoarece ele au fost stabilite de Dumnezeu ca sa ne ajute sa conceptualizam si sa interiorizam realitati spirituale. Valoarea lor este izvorata din originea, semnificatia si functia lor divina. Prin contrast, semnificatia verighetei ca un simbol al legamantului marital nu isi gaseste originea in Scriptura ci in mitologia si superstitiile pagane. A conferi unui simbol pagan o semnificatie crestina sfanta, duce la secularizarea simbolului. Aceasta s-a si intamplat cu folosirea verighetei.
Asa cum putem vedea, in ciuda eforturilor conducatorilor religiosi de a restrange folosirea inelelor doar la verigheta maritala, realitatea istorica este ca multi crestini au cazut in ispita de a purta fel de fel de inele pentru a se impodobi pe ei insisi si nu doar pentru a exprima angajamentul de casatorie. (In plus, verigheta nu prezinta nici o garantie pentru statornicia legamantului. N.T.)

O lectie din vechea Roma. Raspandirea folosirii inelelor a inceput in vechea Roma. De fapt, istoria inelului de logodna, in vechea Roma, poate fi instructiva pentru noi, cei de astazi. La inceput, asa cum s-a aratat mai sus, inelul de logodna era un inel simplu din fier, dar curand, acesta a evoluat in inele de aur elaborate. Enciclopedia Britanica scrie: "Daruirea unui inel de logodna era un vechi obicei roman. Inelul era probabil un simplu angajament, "pignus" ca va fi incheiat un contract. In timpul lui Plinius (cca. 70 d. Hr.), obiceiul conservator inca cerea doar un simplu inel de fier. Inelul de aur a fost introdus abia in cursul secolului II. Folosirea inelului de origine seculara a primit aprobare eclesiastica, formula de binecuvantare a inelului existand din sec. XI."
Tertullian (cca. 160-225), un avocat pagan care a devenit un conducator bisericesc influent, deplangea extravaganta in imbracaminte si podoabe care era evidenta intre romanii din vremea sa. El indemna pe vechii romani sa incurajeze modestia si condamna purtarea inelelor de aur cu exceptia inelului de logodna. "Nu vad acum nici o diferenta intre matroane si prostituate. Randuielile parintilor nostri cu privire la modestia si sobrietatea femeilor au cazut in desuetitudine."
"Legile parintilor" care restrangea folosirea aurului doar la inelul de nunta, erau probabil recunoscute in prima parte a secolului II; asa cum am aratat, in timpul lui Plinius, (circa 70 d. Hr.) era permis doar un inel de nunta, simplu si din fier. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a petrecut in primul secol, adica trecerea de la un inel simplu de fier marital la inele de aur elaborat lucrate, pentru etalarea mandriei, vanitatii, acelasi lucru s-a intamplat, cum am vazut, si in biserica crestina.
James McCarthy noteaza care a fost motivul pentru aceasta dezvoltare: "Problema a fost ca romanii, asa cum se intampla cu orice om, indragostit de un lucru oarecare, au inceput sa exagereze cu purtarea inelelor. Ei si-au umplut toate degetele cu inele. Unii chiar purtau inele diferite pentru vara si pentru iarna. Erau fara frau nu doar in ce priveste numarul inelelor purtate si in ce priveste marimea lor. Chiar in zilele prabusirii imperiului, romanii purtau inele grele pe degetul cel mic. Degetul mare suporta insa inele gigantice. Se parea ca imperiul decade inevitabil in stralucirea inelelor".
McCarthy noteaza ca in ciuda moralistilor care denuntau purtarea prea multor inele, inelele continuau sa fie purtate, iar Roma continua sa decada. Roma cadea, iar inele progresau. Nici nu pot aprecia daca este sau nu o problema morala..." Cu siguranta ca este o problema de moralitate intrucat ceea ce s-a intamplat in Roma imperiala, a avut loc si in Biserica crestina.

2. Verigheta in istoria crestinismului.

Inele in Biblie. Biblia nu da nici o indicatie cu privire la purtarea inelelor la logodna sau la nunta. Inelul cu sigiliu este primul inel mentionat in Biblie. Cand Tamar s-a deghizat intr-o prostituata pentru a-l intalni pe socrul ei, Iuda, ea i-a cerut inelul, lantul si toiagul ca zalog ca-i va trimite un ied din turma sa (Gen. 38, 17-19). Ieremia ne informeaza ca israelitii purtau un inel cu sigiliu la mana dreapta (Ieremia 22,24). Inelul era folosit pentru a sigila diferite contracte. Era un simbol al autoritatii, al demnitatii si al starii sociale (Iacov 2,2). Faraon i-a dat lui Iosif inelul sau ca semn al autoritatii (Gen. 41,42). Tot la fel, Ahasveros i-a dat inelul lui Haman ca sa sigileze decretul regal (Estera 3,10.12). Dupa intoarcerea sa, fiul risipitor a primit un inel de la tatal sau, ca simbol al demnitatii (Luca 15,22).

Inelele mentionate in Biblie sunt inele cu sigiliu, folosite ca simbol al demnitatii si al autoritatii. Romanii sunt cei dintai care au folosit inele cu sigiliu ca inel de logodna. Iudeii si crestinii au imprumutat acest obicei de la romani. Din momentul cand, la ceremonia de logodna, mirele trebuia sa dea o suma de bani sau un obiect de valoare miresei, s-a ajuns in mod firesc ca acest obiect sa fie un inel.

Inelul de logodna in crestinismul timpuriu. Nu se stie cat de devreme au adoptat crestinii obiceiul roman al purtarii inelului de logodna. Nu este nici o mentiune despre inelul de logodna in Noul Testament, evident, deoarece folosirea lui nu incepuse. Cel mai timpuriu inel crestin de logodna a fost gasit in catacombele Romei, sub locul de inmormantare, datand din anul 200 d. Hr. Din acelasi timp avem marturiile lui Tertullian si Clement Alexandrinul despre folosirea de catre crestini a inelelor de logodna. In lumina acestor evidente arheologice si literare, putem spune ca crestinii au adoptat inelul de logodna in ultima parte a secolului II.
Materialul cel mai folosit era bronzul. Inelul sus amintit era din bronz. Putine sunt de altfel inelele gasite. Inele de aur crestine erau rare, aceasta poate datorita faptului ca podoabele bogate si numeroase nu erau in conformitate cu invataturile Bisericii. Contrar modei pagane care incuraja purtarea de inele la fiecare incheietura, crestinii din acele timpuri se poate sa fi purtat doar un inel, acela de casatorie. E interesant ca crestinii au adoptat exact obiceiul roman de a purta inelul de logodna si nu inelul de nunta. Motivul probabil este ca la inceput ceremonia de nunta nu era asa de dezvoltata ca astazi, ci doar o simpla afirmare a iubirii si a supunerii. Cu alte cuvinte, ceremonia de logodna era mai elaborata ca cea de nunta. Logodna, cum explica Joseph Bingham, "era o ceremonie nevinovata, folosita de romani inainte de nasterea crestinismului, si intr-o masura adoptata de iudei, de unde a fost adoptata de ritualul crestin de nunta, fara vreo opozitie sau contradictie."

Scopul inelului marital. Motivul pentru care crestinii nu s-au opus adoptarii inelului marital este probabil, pentru ca nu l-au perceput ca pe un ornament, ci ca pe un simbol al angajamentului marital. Ei nu puteau anticipa ca inelul de logodna putea sa ispiteasca pe crestini sa urmeze exemplul paganilor de a purta mai tarziu tot felul de inele ornamentale.

Tertullian (160-225), cunoscut ca rigorist in promovarea celor mai stricte standarde crestine si pentru condamnarea folosirii bijuteriilor, se pare ca a aprobat folosirea inelului marital. Am spus mai inainte ca Tertullian deplangea adoptarea de catre femeile romane a podoabelor ispititoare, si sfatuia pe vechii romani sa invete femeile "modestia si sobrietatea" si sa condamne purtarea de aur, cu exceptia inelului de nunta, pe deget. Aceasta arata ca el nu privea inelul de nunta ca pe un ornament nepotrivit, ci ca o evidenta de modestie, si un simbol al angajamentului sotilor, unul fata de celalalt.

O vedere similara este exprimata de Clement din Alexandria (150-215), contemporan cu Tertullian, si care conducea Scoala catehetica (baptismala) din Alexandria, din 190 – 202. In cartea lui, "Instructorul", Clement explica de ce femeile crestine nu trebuie sa poarte haine scumpe, "cercei sau pieptanaturi elaborate si sa-si manjeasca fata prin procedee viclene". Dintre podoabele nepotrivite el apreciaza doar folosirea inelului cu sigiliu ca putand fi permis. "Cuvantul permite femeilor un inel de aur, dar nu pentru podoaba, ci pentru a sigila acele lucruri care trebuie pastrate in siguranta, in exercitarea rolului ei de pastratoare a casei".
Functia de sigilare a inelului sugereaza faptul ca e vorba de un inel cu sigiliu, care evident, functiona si ca inel marital. Pe vremea lui Clement e vorba de inele de aur. Dar aceasta reprezinta o departare de la obiceiul primului secol, cand se purta doar un simplu inel marital din bronz. Pliniu cel Batran scria ca inelul era facut din fier si fara pietre scumpe.

Scopul inelului, dupa Clement, nu era ornamental ci practic si protectiv. Era practic, deoarece femeia folosea inelul pentru a sigila acele lucruri pe care sotul i le dadea pentru a fi pastrate in casa. Daca un rob fugea din casa luand vreun lucru, sigiliul ii proteja proprietatea. Inelul cu sigiliu purtat de sotie reprezenta autoritatea pe care sotul i-o daduse pentru a se ocupa de bunurile casei.

Era protectiv deoarece slujea ca "o legatura de castitate ca nu cumva femeile nechibzuite sa alunece de la adevar". Inelul cu sigiliu era singurul inel permis femeilor crestine: "Hristos ne ingaduie un inel cu sigiliu numai cu scopul acesta. Celelalte inele trebuie sa fie lepadate deoarece dupa Scriptura intelepciunea este o podoaba de aur pentru omul intelept."

Inelele in ceremonia de nunta. Folosirea inelelor la ceremonia de nunta incepe in prima jumatate a secolului IV. Totusi, prima descriere explicita o avem de la Isidor de Sevilia, episcop al acestui oras in 595. El scria: "Inelul este oferit de cei doi parteneri ca semn al fidelitatii si al legaturii inimilor in legamant. Inelul este pus pe al patrulea deget deoarece se spune ca o oarecare vena merge de aici direct la inima".
Conceptia ca al patrulea deget (socotit de la degetul cel mare), are o "vena amoris", o vena a iubirii care merge direct la inima, este, evident, o pura superstitie. Inelarul este la fel cu toate celelalte degete din punct de vedere al circulatiei sanguine. In ciuda acestei superstitii, obiceiul de a purta verigheta pe al patrulea deget al mainii stangi s-a raspandit in toate tarile crestine.

Inelele episcopale. Cunoscand atractia pe care inelele o au asupra laicilor, clerul a adoptat si el folosirea inelelor. Cele mai renumite inele sunt "inelul episcopal" care este dat episcopilor noi alesi si "inelul pescarului" purtat de papa. Denumirea acestuia din urma provine de la piatra de pe el care il infatiseaza pe Petru intr-o barca tragand o plasa de pescuit.

Inelul episcopal, cum explica Enciclopedia Catolica, era strict vorbind "un ornament conferit in ritul consacrarii si era privit ca un simbol al logodirii episcopului cu Biserica". Formula gregoriana folosita si astazi la punerea inelului spune: "Primeste inelul, adica sigiliul credintei, asa cum tu, fiind impodobit cu o credinta fara pata, sa-ti pastreze fidelitatea legamantului in care ai intrat cu Mireasa lui Hristos, Biserica Sa". Idea fidelitatii conjugale este simbolic prezenta in inelele episcopale.

Este demn de remarcat ca aceeasi Enciclopedie subliniaza originea pagana a inelului episcopal, si anume in inelul de aur purtat de vechii preoti pagani de la templul lui Jupiter: "Cunoastem de asemenea ca in zilele pagane ale Romei, fiecare preot al lui Jupiter, avea ca si senatorii, privilegiul de a purta un inel de aur, si nu este surprinzator ca in secolul IV inelele erau purtate de episcopii crestini". Aceeasi sursa totusi se intreaba cu privire la validitatea acestei evidente deoarece tocmai in secolul VII, intr-un decret al papei Bonifaciu IV, in anul 610, se cere cãlugãrilor ridicati la demnitatea episcopala sa poarte inelul.
Episcopii si papii iubeau atat de mult inelele lor, incat doreau sa fie inmormantati cu ele. Aceasta explica de ce splendide colectii de inele episcopale au fost gasite in sarcofage papale, si s-au pastrat pana la noi. Influenta paganismului este evidenta la multe inele episcopale, deoarece au pe ele pietre gravate cu simboluri pagane. Referindu-se la inelul episcopal, Enciclopedia Britanica scrie: "In multe cazuri, o piatra antica era montata pe inelul episcopului, si adesea era si o inscriptie sapata in aur pe piatra, pentru a da un nume crestin unei imagini pagane." In alte cazuri, dupa aceeasi sursa, nu era facuta nici o schimbare, deoarece "piatra era privita ca un ornament fara semnificatie".

Influente degradante. Influenta pagana in folosirea inelului este evidenta nu numai prin inscriptiile pagane de pe piatra inelului, ci si in proliferarea inelelor ornamentale atat pe degetele clericilor cat si ale laicilor. Ceea ce s-a intamplat in Roma pagana s-a repetat in Biserica crestina. Ca si in Roma pagana, si in Biserica crestina, inelul de logodna a inceput cu un simplu inel de fier, pentru a exprima fidelitatea conjugala, dar curand au aparut inele de aur elaborate, cu pietre care etalau bunastarea, mandria si vanitatea. Si acesta era adevarat atat pentru clerici cat si pentru laici.

Enciclopedia Britanica spune: "In secolul XV si XVI, episcopii purtau adesea trei sau patru inele la mana dreapta, si in plus, o mare piatra scumpa fixata pe spatele fiecarei manusi." Aceasta imagine a conducatorilor religiosi acoperiti si impodobiti cu inele de aur, pietre scumpe si vesminte incrustate cu aur, este intr-un contrast evident cu chemarea apostolica la modestie, si fara "aur, margaritare si haine scumpe" (1 Tim. 2,9. 1 Petru 3,3).
Este evident ca atunci cand liderii religiosi au devenit iubitori de aur, pietre scumpe si haine scumpe, n-au mai putut sa cheme poporul la modestie. Aceasta explica de ce, asa cum am vazut in capitolul III, in timpul Evului Mediu, chemarea la modestie in imbracaminte si podoabe era deseori adresata clericilor, mai mult decat laicilor. Privind in istorie, putem vedea astfel influenta degradanta a verighetei. Concesia care s-a facut enoriasilor de catre liderii religiosi, anume de a purta doar un inel de nunta, a devenit curand un pretext pentru a purta tot, felul de inele ornamentale. Din secolul IV, proliferarea inelelor a devenit atat de alarmanta, incat asa-numitele "constitutii apostolice" scoat in afara legii folosirea inelelor: "Niciodata, sa nu pui un inel de aur in degetul tau, deoarece toate aceste ornamente sunt semne ale lascivitatii de care nu trebuie sa te preocupi." Evident, ca aceasta lege eclesiastica a fost uitata curand, deoarece, asa cum am vazut chiar liderii religiosi s-au acoperit cu aur si cu inele cu pietre scumpe.

Istoria se repeta. Zicala aceasta se aplica in mod special in istoria verighetei. Cea s-a petrecut in Biserica primara si in timpul Evului Mediul se repeta in cadrul fiecarei denominatiuni care a iesit din Reformatiunea protestanta. Am vazut ca in Biserica primara, folosirea inelului marital a avut trei etape: In prima etapa, in perioada apostolica, nu avem nici o dovada a folosirii inelului marital. In a doua etapa, adica secolul II si III, era o folosire stricta doar a unui inel simplu, ieftin, simbol al fidelitatii conjugale, care servea si ca sigiliu pentru scopuri juridice. In ultima etapa, din secolul IV incoace, avem o proliferare a tot felul de inele ornamentale si bijuterii. Aceasta. Evolutie, de la nici un fel de inel in prima etapa, un inel marital simplu in a doua si tot felul de inele in a treia, are loc si in cadrul fiecarei denominatiuni. Sa aruncam scurta privire in istoria bisericilor Metodiste si Mennonite.

Verigheta in Biserica Metodista. Chiar de la inceputul miscãrii Metodiste, John Wesley 1703-1791 sustinea simplitatea in imbracaminte si evitarea bijuteriilor in general, si a inelelor in particular. In "Sfaturi pentru Metodisti, referitor la imbracaminte" el scria: " Nu purtati nici aur, nici perle, nici pietre scumpe... Nu sfatuiesc pe femei sa poarte inele, bratari sau cercei". Mult timp, Wesley a folosit textele Bibliei pentru aceasta pozitie citand cuvintele lui Petru: “Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara care sta in impletitura paruii, in purtarea de scule din aur sau din imbracarea hainelor ci sa fie omul ascuns al inimii in curatia nepieritoare a unui duh bland si linistit” 1 Petru 3,3.4.

Predicarea lui Wesley a avut succese stralucite in Anglia si America. Metodistii erau cunoscuti ca "oameni simpli", fara bijuterii sau inele. La conferinta Bisericii Metodiste episcopale din 1784, s-a pus problema "daca trebuie sa insistam asupra regulilor de imbracaminte". Raspunsul a fost: "Cu toata certitudinea! Nu este acum timpul de a incuraja preocuparea pentru infatisarea exterioara. Nu aprobati nici un fel de ornamente, nu faceti nici o exceptie, nici macar pentru femeile maritate. Nu dati bilete nimanui care poarta inele!" Biletele erau date pentru cei care erau admisi la serviciul divin. Cei care nu se conformau la aceste standarde inalt ale Bisericii, nu erau admisi inauntru. Aceasta nu pare acceptabil pentru noi, cei de azi. Dar trebuie sa intelegem aceasta politica in contextul social al sec XVIII din America, o vreme cand Biserica decidea in ce priveste stilul de viata al membrilor ei.

Regula originala despre imbracaminte si podoabe a facut parte din Manualul Metodist cunoscut cu titlul "Doctrinele si Randuielile Bisericii Metodiste" si a fost in aceasta forma pana in 1852. Primii metodisti au luat aceste sfaturi in serios. Ei aveau un stil de viata simplu, fara jocuri de noroc, dansuri, cosmetice bijuterii sau inele.

Adoptarea verighetei. Prima mentiune despre folosirea verighetei la ceremonia de nuntã este din Manualul Bisericii Metodiste din 1872 cunoscut cu titlul "Randuieli": "Dacã pãrtile doresc, bãrbatul va aduce un inel pastorului care il va aseza pe degetul al treilea al mainii stangi a femeii si bãrbatul va zice femeii repetand dupã pastor: "Cu acest inel mã cunun cu tine si te inzestrez cu bunurile mele pãmantesti, in numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant".

Un an mai tarziu, 1873, Biserica Presbiteriana urma exemplul Bisericii Metodiste schimband manualul lor ca sa permita uzul inelului marital: "Daca doresc sa aduca un inel, pastorul luand inelul, il va da barbatului ca sa-l puna in al patrulea deget al femeii pe mana stanga". Treptat, si alte denominatiuni au slabit standardele lor in imbracaminte, si ornamente, permitand purtarea inelelor si bijuteriilor in general. In ultima parte a secolului XIX, folosirea inelelor la ceremoniile de nunta a devenit foarte populara in America. Intr-o carte se spunea: "Toate bisericile in prezent folosesc inelul". Aceasta propozitie nu este chiar adevarata, deoarece adventistii, de ex., nu folosesc verigheta la ceremonia nuptiala.

Trebuie sa recunoastem insa ca chiar acele biserici care nu aproba purtarea verighetei au dificultati in combaterea folosirii ei de catre membrii lor. Scriind despre biserica lui, Biserica Mennonita, Melvin Gingerich spunea: "Exemplul folosirii verighetei de catre femei in ultima parte a sec XIX in Pennsylvania de Est si Iowa si Missouri, nu era practica obisnuita." Biserica Metodista a tinut la standardele lui Wesley pana in 1852. Dupa aceasta data, Manualul metodist nu a mai facut referiri la imbracaminte si bijuterii nici pentru clerici si nici pentru laici. Unii clerici metodisti pe care i-am intrebat despre aceste probleme au confirmat faptul ca bijuteriile nu constituie o problema in Biserica lor, de multi ani. Nu se ia nici o masura disciplinara pentru cei care poarta bijuterii excesive. Dean Kelly, un savant metodist merge mai departe spunand ca "de zeci de ani nu exista vreun lucru pe care sa-l faci care sa atraga excluderea din Biserica Metodista".

Legea lui Wesley. Rezultatul slabirii standardelor Bisericii in asemenea lucruri ca imbracamintea, podoabele, distractiile, este de obicei o pierdere a simtului identitatii si misiunii Bisericii. Motivul este ca membrii se identifica mai mult cu valorile lumii si ale societatii decat cu valorile religioase ale parintilor fondatori. Este evident ca in masura in care Bisericile devin prospere si concesive in stilul de viata, in aceeasi masura ei experimenteaza declinul spiritualitatii si al numarului de membri.

In cunoscuta sa carte "De ce cresc bisericile conservatoare", Dean Kelly numeste principiul subliniat mai sus ’Legea lui Wesley’: "John Wesley, fondatorul Bisericii Metodiste a rezumat acest proces in ceea ce poate fi numit ’Legea lui Wesley’: "Cand bogatiile cresc, in aceeasi masura religia decade. De aceea nu este posibil prin natura lucrurilor ca o anumita revitalizare religioasa sa dureze prea mult. Deoarece religia produce si harnicie si cumpatare, se ajunge la bogatie. Dar cum cresc bogatiile, asa cresc mandria, mania si iubirea de lume cu toate ramurile ei... Nu este oare nici o cale de a preveni aceasta continua decadere a religie curate?"
Wesley a inteles cu claritate uimitoare cauzele cresterii sau declinului Bisericii. Implinirea acestei profetii poate fi vazuta in istoria multor biserici incepand chiar cu Biserica Metodista. De fapt, Biserica Metodista Unita este una din cele sase principale Biserici protestante care in ultimii ani a cunoscut o scadere semnificativa a numarului de membri, a numarului de scoli si a misiunilor.

Pentru a schimba situatia, Kelly propune trei pasi: In primul rand Biserica trebuie sa-si clarifice scopurile, convingerile fundamentale si standardele stilului de viata. In al doilea rand, o Biserica trebuie sa hotarasca cum sa aplice aceste standarde. In al treilea rand, o Biserica trebuie sa comunice efectiv "crezurile, si standardele membrilor, si in afara, celorlalti".

O avertizare pentru Biserica noastra. Ceea ce s-a intamplat cu Biserica Metodista poate servi ca o avertizare pentru Biserica. Kelly, el insusi un metodist a scris acest lucru intr-un articol. Raspunsul lui e simplu si profund: "Faceti ca metodistii" Dupa Kelly, tot ceea ce crestinii trebuie sa faca pentru a stopa cresterea Bisericii lor si sa inceapa declinul, este sa sublinieze faptul ca standardele Bisericii in imbracaminte, abstinenta, dieta, darnicie, etc. "nu sunt esentiale pentru mantuire". O asemenea subliniere duce la declinul Bisericii deoarece rapeste credinta de rodul ei, de experienta ei si de structura ei.

In lumina acestor observatii este evident ca standardele Bisericii privitor la haine si podoabe pot contribui la declinul sau cresterea Bisericii. Doar credinciosii care urmeaza standarde inalte sunt constienti mereu de chemarea lor si de misiunea lor in lume.

Bijuteriile in Biserica Mennonita. Ca si Metodistii, Mennonitii sunt mentionati in istorie ca stand cu tarie impotriva bijuteriilor, inclusiv a verighetei. In cartea sa, "Vestimentatia mennonita timp de patru secole", Melvin Gingerich noteaza ca " cel putin 39 rezolutii au fost date impotriva bijuteriilor intre anii 1864-1949, jumatate din ele dupa 1818". Articolele care trebuiau evitate erau: "inele de nunta, inele de aur, perle, bratari, brose, ace de par, coliere si inele de logodna". In unele exprimari se facea distinctie intre "articole ornamentale si cele utile", doar cele ornamentale erau interzise.

Gingerich spune ca nu este usor pentru Biserica Mennonita sa aplice aceste reguli impotriva bijuteriilor, in special impotriva inelului marital. El scrie: "Cea mai dificila lupta este impotriva verighetei. Atata timp cat mennonitii erau un popor rural si locuiau in comunitati solide, nu era nevoie pentru femei sa-si declare statutul lor marital in public. Dar cand barbatii au inceput sa intre si sa iasa din aceste comunitati, cuplurile s-au convins ca folosirea verighetei e necesara atat pentru simbolismul ei cat si pentru rolul ei protector."
Purtarea verighetei s-a accentuat dupa cel de al doilea razboi mondial. El mai scrie: "De cand cel de al doilea razboi mondial a crescut urbanizarea mennonitilor, a fost mai dificil pentru ei de a-si pastra obiceiurile distinctive inclusiv evitarea verighetei. In fine, aceasta a devenit comuna multor biserici atat pentru femei cat si pentru barbati."

In istorie am vazut ca acceptarea verighetei a deschis usa pentru folosirea altor multe feluri de bijuterii. Gingerich recunoaste aceasta tendinta in propria sa Biserica: "Odata cu verigheta a aparut si folosirea altor forme de bijuterii". Recunoscand acest lucru, Gingerich indeamna Biserica sa continue sublinierea importantei unui stil de viata crestin "dupa invatatura Noului Testament despre umilinta, modestie, simplitate si responsabilitate".

Pe scurt, lectia istoriei este evidenta. Si in vechea Roma si in Biserica crestina, inelele .maritale au exercitat o influenta degradanta, prin ademenirea oamenilor de a purta inele ornamentale si alte tipuri de bijuterii. Se pare ca inelele exercita o atractie aproape fatala. Oamenii pot deveni atat de indragostiti de verigheta lor, incat sunt usor ispititi de a creste numarul inelelor si de a "imbunatati" stilul lor.

In lumina acestor descoperiri, care trebuie sa fie raspunsul la prima intrebare: daca crestinul poate sa poarte verigheta? Raspunsul este acesta: Crestinii pot sa poarte o verigheta simpla daca o fac cu constiinta curata, in acele tari unde cultura lor o considera ca un imperativ. La a doua intrebare, daca verigheta intra sau nu in categoria acelor ornamente nepotrivite de aur si perle de Pavel si Petru, raspunsul este acesta: In decursul istoriei, verigheta simpla nu a fost considerata ca un ornament, dar istoria ne invata ca simpla verigheta n-a ramas tot asa multa vreme. Verigheta a evoluat pana astazi in inele elaborate incrustate cu pietre pretioase.

Avertizare finala. Astazi au loc rapide schimbari culturale. In multe tari occidentale, conceptia despre sfintenia, nevoia si trainicia casatoriei s-a schimbat si a fost inlocuita cu conceptia seculara despre casatorie ca fiind un contract social care poate fi usor desfacut, prin sentinta judecatoreasca. In mod clar, divortul nu mai este doar o boala americana, ci s-a raspandit repede in cele mai dezvoltate tari crestine. Rezultatul este ca verigheta si-a pierdut si ea, in mod treptat, semnificatia de fidelitate, "pana cand moartea ne va desparti", si a devenit din ce in ce mai mult un ornament.

In plus, oamenii astazi nu mai sunt satisfacuti cu un inel de fier simplu, de nunta, ci vor inele mai elaborate cu diamante sau alte pietre. Simpla verigheta a devenit o relicva a trecutului. Aceasta inseamna ca verighetele au devenit ornamente costisitoare, in cotrast cu principiile biblice de modestie si simplitate. In lumina acestor consideratii, purtarea verighetei poate deveni foarte curand nepotrivita pentru crestini chiar in tarile unde in mod traditional, verigheta este un semn de virtute.

Multi spun ca bijuteriile, in general, si inelele in special, sunt un lucru prea mic care nu trebuie sa intunece problemele mai importante. Se poate. Crestinismul este mai mult decat bijuterii sau inele. Tocmai de aceea nici nu se face caz de ele in Biblie. Pe de alta parte, atat Biblia cat si istoria descopera ca dragostea fata de bijuterii si purtarea lor duc in mod constant la declin spiritual si apostazie. Daca verigheta nu este decat un lucru de mica insemnatate, de ce nu o scoatem, acolo unde nu este un imperativ social?... De ce sa nu purtam in locul ei "veriga de aur care leaga sufletul de Isus Hristos, un caracter curat si sfant, adevarata iubire, bunatate si smerenie care sunt fructul adevaratului crestinism, si astfel influenta noastra sa fie sigura oriunde in lume"?