Apostolul Pavel înzestrat cu autoritate apostolească îl îndeamnă pe Timotei ca pentru disciplinarea celor ce păcătuiesc să folosească mustrarea publică.
Înainte de a intra în acest studiu pe o temă atât de delicată dar și aparent complicată, este necesar să pun o simplă întrebare:
Există și persoane care nu păcătuiesc? „Cine poate zice: Mi-am curățit inima, sunt curat de păcatul meu? ” - întrebă Solomon. Sau cine poate spune: eu nu păcătuiesc și ca atare pot să mă ocup de mustrarea celor ce păcătuiesc. Solomon a afirmat „... căci nu este om viu care să nu păcătuiască” (1Împ. 8/46) iar Ioan a scris ceva asemănător: „Dacă zicem că n-avem păcat ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi” (1Ioan 1/8). Deci: poate „arunca cu piatra” - spunea Domnul Isus - doar cel care nu are păcat (Ioan 8/7).
De regulă există o concepție greșită despre păcat din cauză că avem o listă restrânsă de păcate: curvia, hoția, înșelăciunea și cam atât. Dar întrebarea decurge de la sine: Gândurile rele care spurcă pe om, mândria, fățărnicia, ura, viclenia, pizma (invidia), lăcomia de avere, idolatria sub diferite forme și multe altele, nu sunt păcate? Ați auzit sau văzut ca cineva să fi fost mustrat sau disciplinat pentru astfel de păcate?
Nu-i greu să păcătuiești. Te-ai uitat la fața omului și ai păcătuit. Știi să faci bine și n-ai făcut - iar ai păcătuit. Păcat nu este numai atunci când ai făcut o fărădelege, ci este și atunci când ai omis să faci ceea ce ți se cerea să faci. În ziua judecății foarte mulți oameni vor fi responsabili nu pentru ceea ce au făcut, ci pentru ceea ce nu au făcut. (Conf. Matei 25/14-30)
Totuși, revenind la subiect este bine să urmărim contextul în care a fost scris acest îndemn și cui anume i se adresează. Epistola este scrisă către Timotei. Este o epistolă personală și nu una adresată unei biserici. Nu tot ce scrie într-o astfel de epistolă trebuie luat ca atare.
De exemplu: în epistola a doua, Pavel îi cere lui Timotei să-i aducă mantaua și cărțile din piele - lucruri care nu ne privesc pe noi. Sau: lui Tit îi scrie că l-a lăsat în Creta să rânduiască prezbiteri, o lucrare destinată pentru el.
Epistola către Timotei este personală, deși din ea putem învăța și noi foarte multe lucruri, dar nu trebuie generalizat...
Contextul în care apare versetul discutat este unul în care Pavel face referire strict la prezbiteri.
Versetul 17: „Prezbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciți cu îndoită cinste.”
Dar cum poți să cârmuiești bine decât folosind exemplu personal. Cinstea se dobândește și nu se cerșește. Așa că Pavel îi scrie lui Tit: „Sfătuiește pe tineri să fie cumpătați și dă-te pe tine pildă de fapte bune în toate privințele... ” (Tit 2/6,7) Nici apostolul Pavel nu se dă în lături în ce privește exemplul personal și-i scrie lui Timotei: „Tu însă ai urmărit de aproape învățătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credința mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea... ” (2Tim. 3/10) Cineva obișnuia să spună mereu: „Nu mai vreau predici pentru urechi, ci vreau doar predici pentru ochi.”
Vers 19: Împotriva unui prezbiter să nu primești învinuire decât din gura a doi sau trei martori.
Există posibilitatea ca cineva să facă o mărturisire mincinoasă sau una cu intenții bune dar nedocumentată. Astfel de mărturii trebuie tratate cu atenție sau respinse. Aceasta este valabil și pentru „descoperirile” care ar învinovăți pe cineva. (Un păstor a mers într-o biserică unde trebuia să oficieze Sfânta Cină. Înainte de a începe slujirea o femeie l-a „somat” să renunțe deoarece Domnul i-a „descoperit”că are mâinile murdare - dar fără să spună de ce anume... Biserica a încuviințat. Astfel de practici trebuie respinse iar asemenea persoane cu jumătăți de „descoperiri” trebuie puse sub disciplină în regim de urgență până când Dumnezeu le va lumina ochii inimii să vadă deslușit).
Totuși Pavel nu vrea să spună că prezbiterii sunt infailibili sau ar avea imunitate. Pe acest considerent apare scris versetul următor:
„Pe cei ce păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor, ca și ceilalți să aibă frică” (vers. 20)
Deci mustrarea se face înaintea celorlalți prezbiteri și nu a bisericii pentru ca și ceilalți prezbiteri să aibă frică. Atenție la citire îi mai scrie Pavel lui Timotei. „Pe cei ce păcătuiesc... ” - forma gramaticală: prezent. Avem a face cu persistență în a păcătui. Cine avea dreptul să-i mustre? - Timotei, deoarece el i-a investit în slujba de prezbiter. Dar ca o măsură de precauție apostolul îl îndeamnă la prevenție în versetul 22 „Să nu-ți pui mâinile cu grabă peste nimeni, ca să nu te faci părtaș păcatelor altora... ” Cum e posibil așa ceva? Păcatele comise de unii investiți în mod ușuratic ar putea fi imputate celui ce i-a promovat. Există o avertizare și mai aspră în Vechiul Testament: „Blestemat este omul care face cu nebăgare de seamă lucrarea lui Dumnezeu.” Trebuie însă să admitem că omul care nu este decât carne păcătoasă poate fi schimbător odată cu trecerea timpului.
Mustrarea este necesară.
Însoțită de un îndemn bun, ea îl îndreaptă pe om pe calea vieții - scrie Solomon. Pentru unii ea este o îndeletnicire, iar pentru alții chiar o pasiune. Le face plăcere să mustre pe alții, dar nu acceptă ca ei să fie mustrați. Pentru îmbărbătarea altora este nevoie să ai darul îmbărbătării (Rom. 12/6,8) Se consideră că pentru mustrare nu este necesar să ai un dar special. Oricine o poate face, dar contează cum o faci... Este nevoie de multă înțelepciune. Râvna este bună dar însoțită de pricepere, altfel ai ruinat totul. Există mai multe modalități de mustrare.
David a săvârșit un foarte mare păcat. Spun „foarte mare” deoarece conform Bibliei, păcatele dimensional se împart în: păcate mici, mari și foarte mari. Dumnezeu l-a trimis pe prorocul Natan să-l mustre. Pentru așa faptă cuvintele trebuia să fie pe măsură. Cum o va face? I-o fi spus Dumnezeu ce cuvinte să folosească sau le-a spus din înțelepciunea lui? A rostit o pildă... despre un om care a săvârșit o mișelie. Probabil că nu terminase prorocul de vorbit și David s-a umplut de mânie pe omul care păcătuise după care a rostit repede sentința. „Omul acesta este vrednic de moarte”. Condamnat la moarte prin sentință definitivă. Oamenii lui David așteptau ca prorocul să-i pronunțe numele pentru a executa hotărârea împăratului. Prorocul zăbovește, dar în cele din urmă se descoperă: „Tu ești omul acesta”. David și-a recunoscut păcatul dar despre sentința de moarte n-a mai amintit nimic deoarece era valabilă doar pentru alții. Suntem gata să-i executăm sau să-i punem pe rug pe alții, iar când este vorba de noi nu acceptăm nici să ne frigă.
Iuda a decis cu privire la nora-sa: Să fie arsă. Dar când i s-a dovedit păcatul complicității în care era mai vinovat decât ea, a zis: „Ea este mai puțin vinovată.” Și atât...
Revenim: Mustrarea este biblică și necesară. Va corecta ea și va avea rezultatul dorit? Răul este deja făcut. Va contribui ea la cicatrizarea lui, sau se va face și mai mare decât a fost. Tamar i-a cerut lui Iuda: „Nu mai mări răul acesta... ”
Ucenicul Petru a mărturisit că va sluji pe Domnul până la moarte, dar n-a fost așa. Ce cuvinte de mustrare am fi folosit noi dacă eram în locul Domnului Isus: „M-am lămurit și cu tine și ce bază să mai pun eu pe astfel de oameni? . . Nu am nevoie de asemenea ucenici.” Dar nu. „Mustrarea” pe care Mântuitorul i-a dat-o avea în ea cuvintele iubirii: Petre fiul lui Iona, mă iubești tu”? - o întrebare pusă de trei ori. Petru s-a întristat că-l întrebase a treia oară. De ce? Deoarece și-a dat seama că fiecare întrebare „cade” pe fiecare lepădare și a capitulat: „Doamne Tu toate le știi. ” - știi că m-am lepădat.
Abia atunci și-a dat seama Petru că Domnul știe de lepădarea sa.
Foarte important:
Vorbind despre mustrare la modul general, avem obligația să ținem cont în primul rând împotriva cui este săvârșit păcatul respectiv. Împotriva lui Dumnezeu sau împotriva unui semen?
Păcatul este comis împotriva lui Dumnezeu
În acest caz lasă-L pe Dumnezeu să-l mustre. Vrei tu să-L aperi pe Dumnezeu? Dar cum o va face? Foarte simplu... Punându-i mustrări în conștiință (cuget).
Ex: „Când au auzit fariseii cuvintele acestea s-au simțit mustrați în cugetul lor, , ,”
Iar Solomon s-a rugat în acest sens: „... dacă fiecare își va cunoaște mustrarea cugetului... ascultă-i din ceruri și iartă-i... ” Păcatul comis de David a produs o presiune psihică asupra conștiinței lui încât el a afirmat: „Câtă vreme am tăcut (tăinuit) mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate, pentru că mâna Ta apăsa zi și noapte asupra mea.”Cel mai potrivit mod prin care Dumnezeu îi mustră pe oameni este prin intermediul Sfintelor Scripturi. Ea are menirea „... să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire... ” (2Tim. 3/16) Dacă conștiința nu mai este „funcțională”, și dacă nu sunt semne de îndreptare, procesul continuă cu alte modalități de disciplinare. Dumnezeu avertizează: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care iubesc. Fii plin de râvnă și pocăiește-te!
Da este posibil ca „prin durere să fie mustrat omul în culcușul lui când o luptă necurmată îi frământă oasele”. (Iov 38/19)
Păcatul este îndreptat împotriva unui frate.
Există stabilită o regulă de aur: „... du-te și mustră-l între tine și el singur.” Atenție. Să fie singur. Mustrare „între patru ochi”. Vrând să-l mustri pe el, este posibil să constați că și tu ai o parte de vină, sau este posibil ca vrând să scoți paiul din ochiul fratelui să realizezi că în al tău este o bârnă. Cuvântul lui Dumnezeu îți spune ce trebuie să faci și-n acest caz: „Mărturisiți-vă păcatele unii altora și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați.” (sufletește) Iacov 5/16. Stările conflictuale fac de obicei răni sufletești care nu se vindecă într-o singură zi ele având nevoie de timp pentru vindecare.
Da, mustrarea este necesară.
Dar nu totdeauna este necesar folosirea cuvintelor. Unui copil neastâmpărat în biserică este suficient să-i faci cu degetul. Dacă este un copil cu bun simț va reacționa pozitiv. Unui frate duhovnicesc este suficient să-i arăți obrazul. Sunt și mustrări practice indirecte. Ucenicii s-au certat pe drum care va fi cel mai mare. Putea Domnul Isus să-i dojenească. Dar n-a făcut-o. A preferat să le dea o lecție de smerenie spălându-le picioarele. ( Fratele Zanfir, unul din pionerii credincioșilor penticostali din județul Suceava povestea că în momentul în care s-a hotărât să-L slujească pe Dumnezeu câțiva oameni răi din localitate au venit să-i strice casa Când s-a întors din călătorie i-a găsit pe acoperiș. După ce i-a salutat cu „Doamne ajută!” a strigat la nevastă-sa: „Nevastă, te-ai apucat să faci ceva de mâncare pentru că avem oameni la lucru? Rezultatul: Mustrați în cugetul lor de o asemenea manifestare aparent ieșită din comun, au coborât în tăcere, și rând pe rând rușinați au părăsit locuința... ) Dar cu siguranță că pentru a rezolva o problemă în acest mod ai nevoie nu de putere fizică ca a lui Samson, ci ai nevoie de puterea de a răbda...
Concluzie finală: Mustrarea este necesară. Dar,
„Nu mustra pe batjocoritor ca să nu te urască, mustră pe cel înțelept și el te va iubi.” (Prov. 9/8)
Fiți binecuvântați!
